Cu 20 de ani în urmă, la începutul anului 1900, Vladimir Ilici se înapoia din Siberia după o deportare de trei ani în satul Şuşenskoe, judeţul Minusinsk, gubernia Enisei. Venea singur, căci Nadejdei Konstantinovna nu-i expirase încă termenul de deportare. Ea îl condusese pe Vladimir Ilici pînă la Ufa şi rămăsese acolo sub supravegherea poliţiei.
Fiind înştiinţat despre data plecării lui Vladimir Ilici, l-am întîmpinat la Podolsk, unde locuiam pe atunci, la 50 de verste de Moscova. L-am găsit într-un vagon de clasa a III-a a trenului de cursă lungă. Îţi dădeai seama imediat că pasagerii acestui tren veneau din ţinuturi reci: pretutindeni în vagon puteai vedea şube, cojoace, căciuli siberiene cu urechi, pîslari, burci etc. Vladimir Ilici arăta cu totul altfel decît atunci cînd ieşise din arestul preventiv: se mai îngrăşase şi avea o înfăţişare de om sănătos. De cum m-a văzut a început să mă întrebe despre cei de acasă, despre sănătatea mamei, şi imediat după aceea trecu la probleme generale; era nerăbdător să afle noutăţi, dar amîndoi ne dădurăm curînd seama că, deşi dînsul venea din deportare, iar eu locuiam în apropiere de Moscova, el ştia mult mai multe noutăţi decît mine.
Apoi discuţia trecu asupra unei cărţi, care făcuse multă vîlvă pe vremea aceea şi al cărei autor era social-democratul german E. Bernstein, cel mai făţiş şi mai neruşinat revizionist şi oportunist de pe atunci. Bineînţeles, Vladimir Ilici l-a criticat şi l-a înfierat fără cruţare pe acest Bernstein, spunînd că este vorba de o foarte primejdioasă denaturare a lui Marx, şi că, de aceea, împotriva lui Bernstein trebuia dusă lupta cea mai hotărîtă şi cea mai necruţătoare. Totodată el a atacat şi pe oportuniştii noştri ruşi — aşa-numitul «economism» şi organele de presa ale acestui curent: «Rabocee Delo» şi «Raboceaia Mîsl».
Cînd am ajuns la Moscova, am luat o trăsură şi am pornit cu Vladimir Ilici spre locuinţa familiei noastre — pe strada Bahmetievskaia; eram mîndru şi fericit că îl întîmpinasem cu o oră şi jumătate înaintea celorlalţi şi că eu «îl aduceam» acasă.
Lui Vladimir Ilici i s-a dat dreptul de a locui, la alegere, oriunde — cu excepţia capitalelor, a centrelor universitare şi, după cît îmi amintesc, a centrelor industriale. El a ales Pskovul. Nu fusese niciodată pe acolo şi nu cunoştea pe nimeni în acest oraş, dar l-a ales probabil numai din motivul că era aproape de Petersburg, care, bineînţeles, era pe atunci în centrul atenţiei lui Ilici. De la Pskov putea să vină mai uşor la Petersburg, să urmărească mişcarea muncitorească, să ţină legătura cu tovarăşii care activau în mod direct şi să exercite o influenţă asupra mişcării. Astfel, o dată sau de două ori, Vladimir Ilici a reuşit să se deplaseze cu bine la Petersburg şi să se întîlnească cu cei de care avea nevoie. Dar, la ultima sa călătorie, s-a pomenit din nou în ghearele poliţiei.
Plecase la Petersburg împreună cu Martov, care avea în acea vreme aceleaşi convingeri cu Vladimir Ilici. Ei se gîndiseră că e primejdios să sosească prin gara Varşovia, adică să meargă de-a dreptul, şi hotărîseră să facă să li se piardă urma sosind într-o altă gară, unde copoii nu îi aşteptau. De aceea au călătorit de la Pskov pînă la Gatcina, de acolo au luat-o pe o linie laterală pînă la fostul Ţarskoe Selo, iar acolo au schimbat trenul şi, pe cît se pare, au ajuns la Petersburg cu bine. Dar a doua zi dimineaţa, cînd a ieşit din locuinţa unde trăsese peste noapte, Vladimir Ilici, după cum ne-a povestit mai tîrziu, s-a pomenit înhăţat pe neaşteptate de braţe — «un agent îmi prinsese braţul drept, un altul cel stîng, în aşa fel încît nu puteam face nici o mişcare... dacă ar fi trebuit să înghit ceva, nu m-ar fi lăsat s-o fac». A fost urcat într-o birjă şi dus la prefectură. Acolo a fost, bineînţeles, percheziţionat fără să se găsească nimic, apoi dus imediat într-o celulă şi în cele din urmă chemat la interogatoriu: «De ce ai venit la Petersburg? Doar ştiai că nu ai dreptul să vii în capitală?» Şi mai departe: «Şi bun drum ai ales, n-am ce zice! Prin Ţarskoe Selo! Nu ştiai oare că acolo noi supraveghem fiecare tufă?»
La prefectură, condiţiile erau incomparabil mai proaste decît în arestul preventiv. «Insectele nu-ţi dau pace nici ziua, nici noaptea, ne povestea Vladimir Ilici, şi în general e o murdărie de nedescris. În afară de asta, toată noaptea e gălăgie şi se aud înjurături; gardienii, agenţii etc.se aşază în fiecare noapte să joace cărţi chiar lîngă uşa celulei...»
Bine că şederea aici n-a durat mai mult de două săptămîni. Vladimir Ilici era foarte îngrijorat, deoarece se temea să nu i se confişte paşaportul pentru străinătate pe care-l avea în buzunar. De acest paşaport era legat planul viitoarelor sale acţiuni. Trebuia să plece în străinătate unde urma să scoată un mare ziar politic — viitoarea «Iskra». Aceasta avea să devină organul social-democraţiei revoluţionare, opusă «economismului» şi altor curente, trebuia să stabilească legături strînsc cu comitetele social-democrate locale şi să devină centrul de închegare şi de organizare a partidului proletariatului.
După eliberare, Vladimir Ilici a venit la Podolsk unde locuiam împreună cu mama. Chiar de la prefectura din Petersburg el a fost însoţit de un funcţionar de poliţie care l-a dus direct la destinaţie — la ispravnicul judeţului Podolsk. Acesta era un oarecare Perfiliev, un carierist bătrîn, căruia îi plăcea să se grozăvească atunci cînd se ivea vreun prilej, dar care în fond era un laş. Ispravnicul îi ceru actele şi Vladimir Ilici îi înmînă paşaportul pentru străinătate. După ce-l răsfoi şi-l cercetă, ispravnicul îl puse în sertarul biroului şi spuse: «Acum poţi pleca, paşaportul rămîne la mine». Lucrul de care Vladimir Ilici se temuse cel mai mult se întîmplase: paşaportul pentru străinătate îi fusese confiscat. Şi de către cine? De un ispravnic oarecare de judeţ! «Am nevoie de paşaport, spuse Vladimir Ilici, şi vă rog să mi-l restituiţi». Ispravnicul îi răspunse de sus: «Ai auzit doar: actul rămîne la mine, iar dumneata poţi să pleci». Vladimir Ilici începu să protesteze şi declară că nu se va mişca din loc pînă cînd nu va primi înapoi paşaportul. Ispravnicul refuză să i-l dea. Atunci Vladimir Ilici porni spre uşă şi spuse: «În cazul acesta voi fi nevoit să mă plîng de abuzul dumneavoastră la departamentul poliţiei». Şi dădu să iasă. Ispravnicul se sperie: ultima frază îşi făcuse efectul. El strigă lui Vladimir Ilici: «Stai puţin, domnule Ulianov! Poftim paşaportul, poţi să-l iei».
Noi toţi din familie îl aşteptam nerăbdători. Decum trecu pragul, casa se umplu de voie bună şi veselie. Începu să povestească despre ultimele sale aventuri şi, în primul rînd, despre ispravnic — acest «potlogar bătrîn şi prost». Era încă agitat după ciocnirea avută: «A vrut să-mi ia paşaportul nătărăul ăla bătrîn, dar l-am speriat rău de tot, spunîndu-i că-l reclam la departamentul poliţiei»... Şi Vladimir Ilici izbucni în hohote de rîs.