Admiraţia pe care o stîrnea marele Lenin, geniul său, era atît de puternică, încît adeseori, în clipele grele ale vieţii, era destul să-ţi aduci aminte de el ca să simţi sporindu-ţi forţele, să ţi se trezească în suflet entuziasmul şi optimismul, fără de care nu se poate concepe un adevărat bolşevic.
Prima mea întîlnire cu Ilici a avut loc cu prilejul Congresului al III-lea al P.M.S.D.R. Acesta s-a ţinut în aprilie-mai 1905. Înainte de deschiderea congresului, Lenin mi-a vorbit despre perspectivele muncii noastre, m-a rugat să nu refuz dacă comisia organizatorică îmi va propune să deschid congresul. S-a alcătuit prezidiul, în frunte cu Ilici. El a fost acela care a făcut la congres principalul raport politic.
Îl auzeam pentru prima oară. Îşi începu expunerea cum nu se poate mai simplu. A subliniat cu indignare tezele oportuniste pe care le conţineau articolele din «Iskra» menşevică şi a opus putredelor idei ale menşevicilor punctul de vedere revoluţionar-marxist ferm. Îşi ilustra ideile cu numeroase fapte din istoria mişcării muncitoreşti internaţionale şi mai ales din lupta pe care o duceau muncitorii din Rusia în acea perioadă — primele luni ale anului revoluţionar 1905. Spre sfîrşitul cuvîntării sale, întregul congres îl asculta stînd în picioare, în cea mai profundă tăcere. Logica de fier a teoreticianului, tribunului şi organizatorului revoluţiei îi impresionase profund pe toţi delegaţii.
Cînd Ilici îşi isprăvi raportul, aplauzele şi ovaţiile nu mai conteneau. În faţa noastră se afla un mare revoluţionar, teoretician şi tribun.
În zilele care au urmat congresului am avut prilejul să-l cunosc pe Ilici mai îndeaproape şi să simt personal solicitudinea şi deosebita atenţie pe care le arăta celor din jurul său. N-am să uit niciodată cum, înainte de plecarea noastră din Londra, Ilici ne-a dus să vizităm parcul zoologic şi Muzeul britanic de istorie. La Paris mi-a arătat turnul Eiffel, muzeul Luvru cu capodoperele picturii mondiale şi Zidul comunarzilor din cimitirul Père-Lachaise. El însuşi le văzuse de multe ori, dar le vizita din nou special ca să mi le arate şi mie.
La Londra am vizitat mormîntul lui Karl Marx. La poarta cimitirului l-am întîlnit pe director, care purta joben. Cimitirul era un parc uriaş, cu alei înguste, cu o grămadă de monumente masive, scumpe; am văzut pînă şi statuia unui cîine — favoritul unei lady sau al unui lord oarecare. Dar mormîntul marelui gînditor al secolului al XIX-lea, întemeietorul comunismului ştiinţific şi creatorul Internaţionalei I, nu l-am fi găsit fără ajutorul unor pietrari care lucrau în cimitir. Aflînd că sîntem din Rusia, ei şi-au dat imediat seama că eram în căutarea mormîntului lui Karl Marx şi ni l-au arătat. Multă vreme am stat în picioare lîngă mormînt, apoi ne-am aşezat. Nu ne grăbeam să plecăm. Ilici îşi aminti cu ironie de director, care era, probabil, neliniştit văzînd că zăbovim atît de mult la mormîntul unui necunoscut oarecare:
— Nefericitului burghez nu-i dă prin minte că sîntem purtătorii a tot ce e nemuritor, veşnic în Marx şi Engels, ba chiar luptăm pentru a înfăptui toate acestea în înapoiata Rusie ţaristă, spre groaza burghezilor din toate ţările.
După congres, Vladimir Ilici, Nadejda Konstantinovna şi cu mine ne-am întors de la Londra la Geneva, trecînd prin Paris. La graniţa Franţei, la Boulogne, ni s-a întîmplat un lucru obişnuit pentru acea vreme. La cererea agenţilor ţarului, poliţia franceză hotărîse să ne controleze valizele (în care aveam procesele-verbale ale Congresului al III-lea), pretextînd că trebuie să vadă dacă nu transportam tutun de contrabandă. Controlul presupusei «contrabande» s-a făcut în prezenţa unui provocator rus. Situaţia a fost salvată de dîrzenia lui Ilici, care n-a permis să se desfacă dosarele cu procesele-verbale, declarînd categoric:
— N-avem aici nici un fel de tutun, nu sîntem fumători şi nici comercianţi. Dosarele conţin nişte manuscrise şi atîta tot.
Ne-au lăsat în pace, rămînînd cu buzele umflate.
Vorbind despre un om excepţional cum era Vladimir Ilici Lenin, e cu neputinţă, desigur, să cuprinzi în întregime multilateralitatea geniului său, umanismul său profund, îmbinat cu o voinţă de fier, cu o consecvenţă fără egal în lupta pentru ţelul pe care şi-l propusese şi cu o mare dragoste de muncă.
Îmi aduc aminte de o întîmplare care datează din 1908, cînd Ilici, lucrînd de zor la ultima parte a cărţii sale «Materialism şi empiriocriticism », a avut la un moment dat nevoie de o serie de opere ale fizicienilor şi filozofilor englezi din secolul al XIX-lea care nu erau de găsit în bibliotecile elveţiene. Ilici a plecat special de la Geneva la Londra pentru a lucra la bibliotecă la British Museum. În felul acesta nu ştia să muncească decît acest om de o rară conştiinciozitate, mare savant revoluţionar, care a înarmat partidul cu puternica armă a teoriei marxist-leniniste.
În primăvara anului 1916, în timpul primului război imperialist, locuiam la Geneva. Nadejda Konstantinovna mi-a scris din Zürich: «Ilici se află acum la Lausanne, iar mîine, poimîine va prezenta la Geneva un referat asupra situaţiei internaţionale. Şi grozav de mult ar vrea să te vadă...»
Cu toate că starea sănătăţii mele lăsa de dorit, m-am dus să ascult referatul lui. Ca de obicei, venise un public numeros. Ilici sosi, ca întotdeauna, exact la ora fixată, adică la opt seara. El nu întîrzia niciodată. Înainte de a urca la tribună m-a găsit în sală. Ne-am înţeles să ne întîlnim în aceeaşi noapte, după referat. Referatul s-a prelungit şi s-a transformat, cum se întîmpla de obicei cînd Ilici se întîlnea cu duşmanii săi neîmpăcaţi din lagărul menşevicilor şi al socialiştilor-revoluţionari, într-o adevărată dispută politică. După ce a ascultat o serie întreagă de oponenţi şi semioponenţi, Ilici, în concluziile sale, cu o artă incomparabilă, şi-a zdrobit adversarii şi a spulberat orice nedumerire a celor ce şovăiau, trezind în marea majoritate a auditoriului un entuziasm fără seamăn. Puterea de înrîurire a cuvîntărilor lui Lenin stătea în simplitatea şi limpezimea formulărilor sale, în admirabila sa pricepere de a demasca pe pseudo-adepţii marxismului, de a scoate în evidenţă esenţialul şi de a convinge, pînă în cele din urmă, chiar şi pe adversarii declaraţi...
După referat ne-am întîlnit în stradă. Ne-am plimbat îndelung pe malul rîului. Cu noi mai era un tînăr emigrant, tov. Jorj. Era o minunată noapte cu lună. În jur linişte, tihnă. Lenin a adus vorba despre ceea ce ne frămînta — despre starea de lucruri din Rusia, despre dificultăţile create de război în ceea ce priveşte legăturile noastre cu tovarăşii din ilegalitate. Ilici şedea pe bancă alături de mine, iar tov. Jorj stătea în picioare, în faţa noastră, sprijinit de balustrada cheiului.
L-am întrebat pe Ilici:
— O să apucăm oare, Ilici, să vedem o nouă revoluţie în Rusia?
Mi-am dat seama că întrebarea mea curmase şirul gîndurilor lui. Ilici îmi aruncă o privire oarecum mirată şi nu-mi răspunse direct, ci mă întrebă la rîndul său:
— Cîţi ani ai, tovarăşe Miha?
I-am răspuns:
— Cincizeci şi ceva. Dar dumneata?
— Nu-i diferenţă prea mare între noi, am trecut de patruzeci şi cinci — şi adăugă: — Ei bine, dacă noi nu vom apuca revoluţia, el — şi Ilici arătă spre tov. Jorj — o va apuca în orice caz. Totuşi ne vom continua munca, iar ce n-o să izbutim să desăvîrşim o să fie dus mai departe de ei, de tineretul nostru.
I-am răspuns:
— Dragul meu Ilici! Şi totuşi eu cred că şi noi o să vedem revoluţia, ea se poate produce mai repede, ai să vezi...
Începu să rîdă şi mă întrerupse:
— Tovarăşe Miha, asta e foarte bine, sînt foarte bucuros că în asemenea condiţii eşti atît de plin de încredere în viitor. Optimismul d-tale este un optimism sănătos, îndreptăţit...
După Zimmerwald şi Kienthal, Ilici începuse să se gîndească la organizarea unui congres sau a unei conferinţe a bolşevicilor din Rusia. L-am întrebat: de cîţi delegaţi e nevoie ca să se poată anunţa convocarea unui congres sau a unei conferinţe. Mi-a răspuns:
— Fie şi zece, sau chiar şapte, chiar cinci, numai să fie adevăraţi reprezentanţi ai maselor, adevăraţi revoluţionari, bolşevici şi ilegalişti. Măcar cîte un delegat din Petrograd, Moscova, Caucaz, Ural, Donbass, Siberia — şi aproape c-ar fi destul. Vom proclama adunarea noastră un autentic congres general pe întreaga Rusie şi vom elabora o rezoluţie corespunzătoare epocii noastre. La război, ca la război — adăugă el.
— De vreme ce vom rezolva corect şi în concordanţă cu mişcarea maselor muncitoreşti toate problemele războiului şi ale revoluţiei, numărul delegaţilor nu va juca un rol atît de însemnat, deoarece fiecare membru al acestui congres, compus fie chiar din zece bolşevici adevăraţi, sau chiar din mai puţin de zece, va fi mai de preţ decît zeci sau chiar decît sute de delegaţi care au participat la alte congrese în alte vremuri.
În noaptea aceea Ilici a vorbit mult şi despre faptul că este absolut necesar, în cazul imposibilităţii de a realiza o legătură mai largă cu Rusia, să mergem direct spre ţintă, fără a pierde timpul, să organizăm temeinic aici, în Europa occidentală, munca revoluţionară, să ajutăm pe germani, pe francezi etc., să pregătim masele lor pentru revoluţie. E în afară de orice îndoială că în acest război crizele sînt nu numai posibile, dar chiar inevitabile. Şi se pare că rezoluţia Congresului de la Stuttgart1) al Internaţionalei a II-a ne obligă să declarăm în fapt război războiului, să grăbim catastrofa şî prăbuşirea capitalismului.
Aceste cuvinte ale lui Ilici însemnau: să lucrăm neîncetat şi cu perseverenţă pentru revoluţie, mereu, oriunde şi în orice condiţii...
Cînd ne-am despărţit era aproape de revărsatul zorilor. Ne-am luat rămas bun îmbrăţişîndu-ne şi strîngîndu-ne cu putere mîna, cu speranţa ca cel mult peste un an să ne întîlnim şi să plecăm împreună în Rusia.
— În Rusia revoluţionară, adăugă Ilici.
1). Anul 1907. — Nota Red.