Într-o zi de toamnă a anului 1915, emigranţii politici ruşi din Geneva organizară o mare adunare, consacrată celei de-a zecea aniversări a primei revoluţii din Rusia (1905). Vladimir Ilici, care pe atunci locuia la Berna, a fost invitat la această adunare, dar n-a putut părăsi Geneva. Am primit eu sarcina să deschid adunarea şi am rostit o scurtă cuvîntare introductivă în care am exprimat punctul de vedere leninist asupra rezultatului final inevitabil al războiului imperialist; mi-am încheiat cuvîntarea într-un fel foarte optimist pentru împrejurările de atunci.
— În cele din urmă — am spus eu — războiul acesta oribil va aprinde scînteia revoluţiei. Poate că aceasta se va întîmpla în mica Portugalie, poate în marea Rusie. Noi să ne exprimăm dorinţa ca această scînteie, indiferent unde s-ar aprinde ea, să se transforme în marea vîlvătaie a revoluţiei mondiale...
Oricine îşi poate uşor imagina starea de spirit a emigranţilor ruşi cînd în Elveţia a parvenit vestea revoluţiei din februarie-martie din Rusia. Curînd după aceasta am primit de la Ilici o carte poştală în care-mi scria: «...în Rusia a început revoluţia. Te felicit. Optimismul dumitale s-a dovedit a fi îndreptăţit atît de repede. Mă pregătesc de drum, îmi fac bagajele. Dumneata ce gînduri ai?».
În aceeaşi zi i-am răspuns şi eu cu o felicitare, comunieîndu-i totodată că «bagajele mele sînt pregătite încă de anul trecut» şi că în orice moment sînt gata să-l urmez în Rusia.
Au trecut multe zile pînă am izbutit să organizăm plecarea noastră; ne-am lovit pe de o parte de piedicile pe care ni le puneau imperialiştii englezi, pe de altă parte de atitudinea nepăsătoare, aproape făţiş duşmănoasă a Guvernului provizoriu şi a Sovietului din Petrograd, în care majoritatea locurilor era deţinută de menşevici şi de socialişti-revoluţionari. Totuşi, pînă în cele din urmă, lucrurile s-au aranjat. Într-o zi am primit de la Ilici o telegramă prin care mă invita să mă prezint la Berna, de unde urma să plecăm în Rusia, prin Germania. Telegrama m-a găsit în apropierea gării; mai era puţin pînă la plecarea trenului, şi atunci, uitînd de «bagajele făcute încă de anul trecut», am plecat la Ilici fără să-mi iau nimic.
Majoritatea emigranţilor nu priveau cu ochi buni plecarea noastră prin Germania. Aceşti oameni naivi tot mai sperau că Antanta ne va ajuta să ne întoarcem acasă. Nici că se poate altfel, spuneau ei. Nu făcea parte şi Rusia din Antantă? Însă Antanta n-a trimis acasă decît pe emigranţii partizani ai războiului, adică pe defensişti, care puteau să-i fie de folos. Iată de ce Ilici, împreună cu alţi bolşevici, ajutat şi de secretarul partidului social-democrat din Elveţia, s-a apucat să organizeze trecerea noastră prin Germania în condiţii de exteritorialitate. În cele din urmă aceste demersuri au fost încununate de succes. Am plecat din Elveţia un grup întreg, dintre care unii erau însoţiţi de familie.
Această ţară mic-burgheză, în care am stat în emigraţie atîţia ani, ne-a mai reţinut totuşi cîteva ceasuri la graniţa germană, temîndu-se probabil să nu luăm cu noi peste hotare o parte din «bunurile» ei.
La rugămintea noastră, un socialist-internaţionalist elveţian a încheiat cu guvernul german o înţelegere în virtutea căreia vagonul cu cei 30 de emigranţi trebuia să străbată toată Germania pînă la Marea Baltică, bucurîndu-se de regim exteritorial. Exteritorialitatea consta în obligaţia noastră de a nu coborî din vagon pe teritoriul german şi în obligaţia autorităţilor germane de a nu pătrunde în vagon şi de a nu lua contact cu noi. Noi am respectat condiţiile întocmai: nu am părăsit vagonul pînă nu am ajuns pe litoral, unde în port ne aştepta un vapor cu locuri rezervate, pe care ne-am îmbarcat imediat.
Ce-i drept, în Germania unii au încercat să ia legătură cu noi. Mai cu seamă s-au arătat insistenţi «defensiştii» de tipul lui Scheidemann, care au repetat tentativele de a ne vizita în mai multe staţii, unde vagonul nostru a staţionat o vreme mai îndelungată. Însă noi, în frunte cu Ilici, am respins categoric şi hotărît vizitele lor.
Cît a ţinut drumul pe mare din Germania în Suedia, eu şi cu Ilici am stat mereu pe covertă. La un moment dat, cînd eram în larg, căpitanul vasului sau secundul, nu-mi mai aduc bine aminte care dintre ei, a coborît de pe puntea de comandă şi, apropiindu-se de noi, ne-a întrebat: «Care dintre dv. e Ulianov?» Am schimbat o privire plină de înţeles cu Ilici. Puteai să te aştepţi la orice neplăcere. Totuşi Ilici a răspuns imediat: «Ce doriţi? Sînt eu în persoană». Atunci marinarul ne-a adus la cunoştinţă că pe ţărmul suedez ne aşteaptă nişte tovarăşi din Rusia care ne-au trimis prin radio un salut: «Pe curînd».
Într-adevăr, cum acostă vaporul, tovarăşii care ne aşteptau ne-au îmbrăţişat şi ne-au dus să prînzim. După ce am petrecut cam un ceas cu ei, am luat primul tren şi am plecat spre Stockholm, capitala Suediei.
În Suedia am fost primiţi cu căldură şi ospitalitate. Aici locuiau mulţi emigranţi din Rusia. O atitudine frumoasă au avut şi tovarăşii suedezi. În primăvara anului 1917 primarul oraşului Stockholm era un social-democrat care simpatiza cu bolşevicii şi avea un respect deosebit pentru Ilici. Iată de ce a doua zi, cînd trenul a ajuns la Stockholm, am fost întîmpinaţi cu prietenie şi conduşi să ne odihnim la cel mai bun hotel. Am renunţat însă la odihnă, deoarece Ilici se grăbea să ajungă în Rusia. Intenţia lui era să ne îmbarcăm în seara aceleiaşi zile pentru Finlanda. În cele cîteva ceasuri cît am stat la Stockholm, tovarăşii noştri ne-au condus pe mine şi pe Ilici prin magazine ca să ne completăm garderoba, căci în emigraţie, fiind materialiceşte strîmtoraţi, mărturisesc că aveam o înfăţişare puţin prezentabilă. După ce ne-au echipat am fost conduşi la un banchet, la care au luat parte şi tovarăşi suedezi în frunte cu primarul din Stockholm. Aici am întocmit un act oficial care consemna toate împrejurările călătoriei noastre, deoarece ne aşteptam la fel de fel de şicane din partea autorităţilor engleze instalate la graniţa Finlandei. Toate scrisorile şi actele noastre vechi de emigranţi le-am lăsat la tovarăşii noştri emigraţi mai de mult din Rusia şi stabiliţi la Stockholm.
În aceeaşi seară am părăsit Stockholmul şi după două zile ne aflam la staţia de frontieră dintre Suedia şi Finlanda.
Apariţia noastră neaşteptat de rapidă la graniţa Finlandei i-a alarmat pe agenţii Antantei. Jandarmii englezi nu-şi ascundeau furia, dar n-au îndrăznit să ne reţină; ca să-şi uşureze inima, ne-au supus la o percheziţie înjositoare în camere speciale.
Ilici, care-şi păstrase tot calmul în timpul percheziţiei, izbucni într-un rîs vesel observînd dezamăgirea jandarmilor, care, negăsind nimic, se văzură siliţi să ne dea drumul. Ilici îmi spuse îmbrăţişîndu-mă:
— Acum, tovarăşe Miha, suferinţele noastre au luat sfîrşit. Sîntem în ţara noastră şi le vom arăta — la vorba asta Ilici ridică ameninţător pumnul — că sîntem demni stăpîni ai viitorului.
Trecînd prin Finlanda, Ilici organiză în trenul nostru arhiplin de militari un miting original. După ce Ilici şi cu mine luarăm cuvîntul, arătînd cine sîntem, de unde venim şi ce le aducem pe stindardele noastre, au vorbit mai mulţi soldaţi, care au criticat vehement războiul. Ilici a ascultat cuvîntările soldaţilor cu multă luare aminte.
La Beloostrov pe Ilici îl aştepta o delegaţie de muncitori din Petersburg şi Sestroreţk. Ei întîmpinară cu bucurie pe dascălul şi prietenul lor. Împreună cu ei am plecat la Petrograd, unde, în Gara Finlanda, la 16 aprilie 1917, poporul îi făcu lui Ilici o primire de neuitat.