L-am întîlnit pentru prima oară pe Vladimir Ilici Lenin acum aproape cincizeci de ani, în primăvara anului 1906. Iată cum s-au petrecut lucrurile...
În zilele zbuciumate ale primei revoluţii ruse (din 1905), duceam muncă de partid în Ural, în oraşul Ekaterinburg, cum se numea pe atunci Sverdlovsk. La începutul anului 1906 am fost aleasă eu, membru încă tînăr al Comitetului bolşevic din Ural, ca delegat la Congresul al IV-lea al Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia, care urma să aibă loc în aprilie 1906, la Stockholm, în Suedia. Congresul partidului revoluţionar al muncitorilor din Rusia se întrunea în străinătate, în afara hotarelor patriei, din cauză că poliţia ţaristă urmărea pe fiecare revoluţionar, aşa că ne era imposibil să ţinem congresul nostru în Rusia.
După o lungă călătorie, întîi cu trenul, iar apoi cu vaporul, noi, cei cinci care mergeam la congres, am ajuns, în sfîrşit, la Stockholm.
În afară de mine, în grupul nostru mai era încă o femeie. De statură mijlocie, cu o figură drăguţă şi atrăgătoare, părea să aibă vreo 35—37 de ani. Se purta foarte simplu şi modest. Din conversaţia care s-a înfiripat se vedea limpede că ea mai fusese nu o dată în străinătate, că are mult mai multă experienţă decît noi. Din grupul nostru de cinci, în afară de ea, toţi erau, aproape ca şi mine, nişte novici. Aceasta făcea ca sfaturile tovarăşei noastre de drum să ne fie deosebit de folositoare şi să ne trezească, un interes deosebit. Ea s-a recomandat Nadejda Konstantinovna Krupskaia. Aşa am cunoscut-o şi aşa a început prietenia mea, care a durat ani îndelungaţi, cu Nadejda Konstantinovna, această fiinţă minunată, ajutorul credincios şi devotat, prietenul cel mai apropiat, soţia lui Vladimir Ilici Lenin.
Am sosit la Stockholm către seară şi am aflat că congresul începuse. A doua zi am participat pentru prima oară la lucrările congresului partidului şi tot atunci l-am văzut pentru prima oară pe Lenin. Lucrările congresului au durat mai bine de două săptămîni, de la 23 aprilie pînă la 8 mai. În aceste zile am avut nu o dată prilejul să-l văd şi să-l ascult pe Lenin, să iau parte la discuţiile pe care le ducea în permanenţă cu delegaţii la congres.
Ce mi-a rămas mai bine întipărit în minte? În primul rînd, se înţelege, neobişnuita simplitate şi modestie în comportarea lui Vladimir Ilici. Noi, delegaţii de rînd din partea bolşevicilor, îl iubeam pe Lenin aşa cum îl cunoşteam din lucrările, articolele şi cuvîntările sale. El era conducătorul recunoscut al partidului nostru, o autoritate necontestată pentru fiecare dintre noi. Şi acum îl vedeam pe acest conducător, acest om mare atît de simplu şi de obişnuit în comportarea sa. Simplitatea era trăsătura lui distinctivă.
Îmi amintesc de adunările grupului nostru de delegaţi din partea bolşevicilor, care se ţineau din două în două zile. De obicei ne adunam la un restaurant oarecare, unde, ocupînd două-trei camere, schimbam păreri şi impresii şi trasam planuri de acţiune pentru următoarele şedinţe ale congresului. Aceste adunări nu aveau un caracter oficial în adevăratul înţeles al cuvîntului. Ele nu aveau nici preşedinte, nici secretar, şi nimeni nu trebuia să ceară cuvîntul. În cadrul lor aveau loc discuţii vii şi zgomotoase, în centrul cărora se afla întotdeauna Lenin, care ştia să asculte pe fiecare, să dea la timp replica potrivită sau să spună o glumă, să dea un sfat înţelept sau să explice lucrurile cele mai complicate şi mai confuze.
Aproape de fiecare dată aceste discuţii libere se terminau cu rugămintea lui Lenin:
— Şi acum te rugăm cu toţii să ne cînţi ceva, Serghei Ivanovici.
Serghei Ivanovici Gusev, delegat din partea bolşevicilor din Moscova, avea o voce minunată. El se aşeza la pian şi începea să cînte, apoi i se asociau şi ceilalţi. Răsunau melodiile atît de expresive ale cîntecului rus. Lui Vladimir Ilici îi plăcea mult muzica, îi plăceau mult cîntecele frumoase, şi aproape toate adunările noastre în îndepărtatul Stockholm se terminau cu cîntece.
Dar pe cît de simplu şi de atent era Lenin în raporturile cu prietenii şi cu tovarăşii săi de idei, pe atît de necruţătoare era atitudinea lui faţă de adversari, faţă de duşmanii marxismului — menşevicii. În timpul congresului i-a combătut pe menşevici, aducînd împotriva lor argumente atît de temeinice şi de nimicitoare şi ţintind în ei cu ironii atît de usturătoare, încît fiecare îşi dădea seama cît de confuze şi greşite sînt concepţiile lor; pînă şi cei mai încrezuţi şi mai aroganţi conducători ai menşevicilor arătau ca nişte curci plouate, nemaiştiind ce să spună şi cum să se facă neobservaţi.
Îmi amintesc că printre delegaţii menşevici domnea dezorientarea: unii dintre ei vorbeau despre înfrîngerea revoluţiei. Vremurile erau într-adevăr grele. La Moscova, insurecţia armată din 1905 fusese înfrîntă. Acţiunile răzleţe din celelalte oraşe ale Rusiei eşuaseră şi ele. Zbirii ţarişti începuseră să prindă curaj şi înăspreau prigoana împotriva revoluţionarilor. Menşevicii, care nu crezuseră niciodată în victoria revoluţiei muncitorilor şi care se pronunţaseră pentru predarea puterii politice în mîinile burgheziei, declarau de la tribuna congresului că insurecţia din decembrie fusese o greşeală, că, în general, muncitorii nu trebuiau să pună mîna pe arme. La congres erau mulţi care susţineau acest lucru, şi chiar unii dintre tovarăşii noştri bolşevici se descurajaseră şi erau deprimaţi. Alta era starea de spirit a lui Lenin! Cu o energie, cu o ardoare şi o vigoare deosebită, el dădea lovituri nimicitoare trădătorilor, pesimiştilor şi scepticilor. Nouă, bolşevicilor, el ne repeta la fiecare din adunările noastre, că adevărata luptă abia acum începe, că ne aşteaptă bătălii decisive, că nu trebuie să depunem armele, ci, dimpotrivă, să pregătim clasa muncitoare în vederea luptei armate pentru cucerirea puterii.
Mai tîrziu, cînd, după 1917, am avut prilejul să mă aflu mai des în apropierea lui Lenin, m-a impresionat întotdeauna atenţia deosebită şi grija pe care o arăta el faţă de tovarăşii cu care lucra, dragostea lui nemărginită faţă de oameni şi mai ales faţă de copii.
În vara anului 1917, întorcîndu-mă din deportare, am venit la Petersburg, iar cu puţin înainte de insurecţia armată din Octombrie, Comitetul Central al partidului m-a însărcinat cu conducerea editurii de partid «Priboi».
L-am vizitat de multe ori pe Lenin acasă. Nu voi uita niciodată locuinţa aceea mică şi modestă. Vladimir Ilici şi Nadejda Konstantinovna erau prin însăşi firea lor oameni atît de sobri şi de modeşti, încît niciodată nu-şi permiteau nici un fel de lux.
Vladimir Ilici iubea foarte mult copiii. La sfîrşitul anului 1920, la Kremlin, lîngă porţile Nikolski, în aripa stîngă a clădirii în care îşi avea sediul guvernul, a fost înfiinţată o şcoală. În recreaţie copiii se jucau lîngă porţile şcolii şi adeseori se întîlneau cu Lenin, pe care îl înconjurau numaidecît, şi pe loc se lega o conversaţie veselă şi plină de haz. Într-o zi din toamna anului 1921, copiii jucau fotbal lîngă şcoală. Cum minge adevărată nu aveau, fiindcă pe vremea aceea era foarte greu de găsit aşa ceva, ei se jucau cu o minge de cîrpă. Vladimir Ilici, care tocmai trecea pe acolo, s-a oprit şi s-a interesat cum merge jocul. Cum l-au văzut pe Lenin, copiii s-au strîns în jurul lui, spunîndu-i că n-au cu ce să joace, fiindcă nu pot găsi nicăieri o minge. Vladimir Ilici i-a ascultat cu cea mai mare atenţie, fiind şi el de părere că într-adevăr nu-i nici o treabă să joci fotbal cu o minge de cîrpă, dar le-a explicat totodată că în momentul acela ţara noastră trecea prin încercări grele şi că ne lipseau încă multe lucruri.
Pe vremea aceea era foarte greu să dai elevilor ce le trebuie, aşa că este lesne de înţeles cît de mult s-au bucurat copiii cînd, după cîteva zile, au primit în dar din partea lui Lenin o minge adevărată.
Aşa era Vladimir Ilici în lucrurile mari şi în cele mici.