L-am cunoscut pe Vladimir Ilici prin Nadejda Konstantinovna Krupskaia. Eram amîndouă învăţătoare la o şcoală duminicală, iar după aceea am lucrat împreună la «Muzeul-caravană de materiale didactice», înfiinţat chiar de învăţătoare. Întorşi din deportare, Vladimir Ilici şi, mai tîrziu, Nadejda Konstantinovna au plecat în străinătate. Am început să corespondăm, şi pînă în 1905 am purtat o corespondenţă foarte activă în legătură cu diferite probleme ale partidului.
Îmi amintesc că în perioada dintre Congresul al II-lea şi Congresul al III-lea al partidului, Lenin ne mustra că nu eram destul de energici în ceea ce priveşte atragerea unor oameni noi în muncă. Trebuie să recunosc că într-adevăr eram foarte prudenţi cînd era vorba de alegerea activiştilor, deoarece ne temeam de pătrunderea unor duşmani în rîndurile noastre. Cînd surveneau căderi ne plîngeam de obicei că avem prea puţini oameni,
Într-un rînd Vladimir Ilici ne-a scris: «E nevoie de forţe tinere. Eu aş zice că merită să fie pur şi simplu împuşcaţi pe loc aceia care îşi permit să spună că oameni nu-s. În Rusia sînt foarte mulţi oameni; trebuie doar să recrutăm tineretul pe o scară mai largă şi cu mai mult curaj, cu mai mult curaj şi pe o scară mai largă, încă o dată pe o scară mai largă şi încă o dată cu mai mult curaj, fără a ne teme de el... Lăsaţi-vă de toate vechile deprinderi de imobilitate, de respect faţă de ranguri etc. Înfiinţaţi în rîndurile tineretului sute de cercuri de vperedişti şi încurajaţi-le să activeze din plin1)».
În aceste minunate cuvinte ale lui Lenin este exprimată credinţa lui profundă şi fierbinte în puternicele forţe revoluţionare ale proletariatului din Rusia.
În 1904 am fost arestată în legătură cu procesul Biroului din Nord al C.C. În timpul acela, în închisoarea Taganka erau închişi tovarăşii Lengnik, Knuneanţ, Bauman şi alţi bolşevici.
În noiembrie 1904, după ce am declarat greva foamei, am reuşit să obţin eliberarea pe cauţiune. Dar o parte dintre tovarăşii implicaţi în acelaşi proces au rămas în închisoare.
După noul cod penal urma să fim judecaţi de Curtea de apel în şedinţă publică, şi nu sancţionaţi pe linie administrativă — de jandarmerie, cum se obişnuia înainte. Aceasta a făcut să ne punem problema: cum trebuie să ne comportăm la proces, ce tactică trebuie adoptată? Tovarăşii m-au însărcinat pe mine să-l întreb pe Vladimir Ilici. În răspunsul său («Scrisoare către Absolut»2)), Vladimir Ilici Lenin şi-a exprimat, după cum spunea el, «consideraţiile sale preliminare». Din post-scriptum-ul la această scrisoare se vede solicitudinea lui, dorinţa lui de a ne insufla curaj:
«Multe, multe salutări lui Kurţ, Ruben3), Bauman şi tuturor prietenilor. Nu vă descurajaţi! La noi treburile merg bine acum. De scandalagii ne-am descotorosit în sfîrşit. Am pus capăt tacticii retragerii. Acum sîntem în ofensivă... Vă doresc sănătate şi voie bună!!»4).
În septembrie 1905 am fost trimisă la Geneva pentru a mă ocupa de toate problemele de ordin tehnic ale Comitetului Central. Imediat ce am sosit la Geneva m-am dus la casa unde locuiau «Ilicii» — Vladimir Ilici, Nadejda Konstantinovna şi mama acesteia, Elizaveta Vasilievna.
Nu era acasă decît Vladimir Ilici. M-a poftit în camera care servea în acelaşi timp de bucătărie şi de sufragerie şi a început să-mi pună tot felul de întrebări: ce se mai aude pe la Piter, în Rusia, în comitetul din Petersburg şi în Comitetul Central. Apoi, deodată, se sculă şi-mi spuse: «Un moment!». Am crezut că am greşit cu ceva. Dar Vladimir Ilici s-a apropiat de bufet, a scos ceainicul, l-a umplut cu apă, a aprins maşina de gătit, a pus masa, a pregătit totul pentru ceai şi abia după aceea a continuat discuţia. Vladimir Ilici făcea adesea treburi gospodăreşti. Aşa se obişnuia în familia lor: cine era liber, se ocupa de gospodărie.
Familia Ulianov a dus întotdeauna un trai foarte armonios. Îmi amintesc de cele povestite de Nadejda Konstantinovna Krupskaia nu cu mult înainte de a fi murit. Vorbeam despre perioada cînd Vladimir Ilici se afla în închisoarea din Petersburg. Pe atunci partidul trimitea în vizită la deţinuţii politici «logodnici» şi «logodnice» fictive. Prin intermediul acestor «logodnici» şi «logodnice» se ţinea legătura cu deţinuţii şi în felul acesta ei nu erau rupţi de viaţa politică.
O dată, printr-una din surorile sale, Vladimir Ilici i-a transmis Nadejdei Konstantinovna că o aşteaptă pe «logodnica» sa.
— N-am ştiut — povestea Nadejda Konstantinovna — cine trebuie să se ducă, eu sau altcineva! M-am dus eu şi m-am convins că într-adevăr Vladimir Ilici pe mine m-aştepta.
Vladimir Ilici aprecia mult pe Nadejda Konstantinovna ca marxistă şi, de regulă, înainte de a-şi da la tipar articolele se sfătuia cu dînsa.
Vladimir Ilici avea un fel al lui propriu de a-i asculta pe oameni şi de a le pune întrebări: prin întrebările sale îi îndruma în direcţia pe care o socotea el necesară, îi făcea să vorbească despre problemele care-l interesau. Aşa a procedat şi cu mine în cursul acestei prime convorbiri a noastre la Geneva, făcîndu-mă să-i povestesc tot ce era important din cele ce ştiam despre situaţia din Rusia.
În primăvara şi în vara anului 1905 tocmai avuseseră loc congrese ale medicilor, ale profesorilor, ale avocaţilor şi ale altor categorii de intelectuali; ei creaseră diferite uniuni, care laolaltă formau «Uniunea uniunilor». I-am vorbit despre lupta dusă de noi împotriva liberalilor în cadrul acestor congrese şi uniuni. Vladimir Ilici m-a ascultat şi mi-a spus:
— Ştii ceva? trebuie să prezinţi un referat despre toate acestea în faţa coloniei noastre ruse de aici[1].
Eram tulburată — pîna atunci nu mai prezentasem nici o dată un referat. Dar Vladimir Ilici m-a convins că este foarte necesar. În timp ce pregăteam referatul, mi-am dat seama ce dascăl şi ce tovarăş bun este Vladimir Ilici. El mi-a arătat cu multă răbdare ce lipsuri are planul meu şi apoi tezele referatului. Şedinţa a fost prezidată de el, iar după ce am expus referatul mi-a arătat din nou, în cîteva cuvinte, greşelile făcute de mine.
La întrunirea social-democraţilor ruşi din 20 octombrie (2 noiembrie) 1905 l-am auzit pentru primă oară pe Vladimir Ilici vorbind în faţa unei adunări. A făcut o expunere despre evenimentele politice din Rusia. Aş vrea să vă povestesc ce m-a impresionat cel mai mult în legătură cu referatul lui Vladimir Ilici: erau de faţă nu numai bolşevici, ci şi menşevici şi socialişti-revoluţionari, totuşi cît timp a durat referatul nu s-a auzit nici o replică, nici o exclamaţie. Cînd a terminat, preşedintele a anunţat că se pot pune întrebări. Nimeni n-a formulat vreo întrebare. Ce se întîmplase, oare menşevicii şi socialiştii-rcvoluţionari erau de acord cu toate tezele expuse în referat? Desigur că nu! Dar cuvîntarea lui Lenin era pătrunsă de o logică atît de puternică, încît toţi se plecau în faţa ei. Abia a doua zi menşevicii s-au desmeticit şi au început să combată cu înverşunare tezele expuse în referatul lui Ilici.
Vladimir Ilici vorbea fără nici un fel de artificii exterioare. De obicei se plimba de la un capăt la altul al tribunei, uneori îşi vîra degetele mari ale mîinilor în răscroiala vestei, alteori îşi întindea brusc braţul drept cu arătătorul înainte. Mai tîrziu, cînd am avut prilejul să-l ascult pe Plehanov, l-am comparat fără să vreau cu Vladimir Ilici. Plehanov era un orator strălucit, vorbea frumos, ştia să ridice şi să coboare tonul şi făcea tot felul de gesturi, ca un actor, dar n-avea logica de fier a lui Lenin, puterea lui de convingere.
Vladimir Ilici era întotdeauna deosebit de atent faţă de tovarăşi. Voi povesti o întîmplare din viaţa mea personală. Lucrurile s-au petrecut la sfîrşitul lunii octombrie, tot în 1905. Locuiam pe atunci într-o pensiune din Geneva. Într-o zi Vladimir Ilici veni la mine şi începu să mă întrebe despre activitatea desfăşurată împreună cu Bauman la Moscova şi despre perioada petrecută împreună în închisoare. I-am povestit că Bauman era ţinut izolat şi că ne-am străduit să stabilim legătura cu el şi să-l punem la curent cu toate evenimentele. După ce Curtea de apel s-a desezisat de judecarea procesului nostru, am intervenit ca Bauman să fie eliberat pe cauţiune, dar n-am reuşit. Vladimir Ilici mă ascultă şi apoi îmi spuse:
— Nadia[2] a obţinut eliberarea lui Nikolai Ernestovici, dar aceasta n-a fost spre binele lui, căci curînd după ce-a fost pus în libertate a fost ucis de sutele negre.
Şi abia atunci îmi întinse un ziar englezesc în care se anunţa asasinarea lui Bauman. Cunoscînd prietenia mea cu Bauman, Vladimir Ilici nu voise să aflu din ziar despre moartea lui.
Am lucrat puţin timp cu Vladimir Ilici la Geneva; în Rusia începuse revoluţia şi Lenin nu mai avea răbdare să stea în străinătate. A plecat imediat ce s-a ivit o posibilitate, întorcîndu-se în Rusia prin Finlanda. Primul lucru ce l-a făcut cînd a sosit la Petersburg a fost să se ducă la cimitirul Preobrajenskoe, unde erau înmormîntate victimele «duminicii sîngeroase», arătînd prin aceasta cîtă importanţă acorda el evenimentelor din 9 ianuarie 1905.
M-am întîlnit din nou cu Vladimir Uici abia în ianuarie 1906, la plecarea lui în Rusia, cînd m-a însărcinat să lichidez toate chestiunile tehnice de la Geneva.
Din perioada anului 1906 mi-a rămas deosebit de vie în minte înapoierea lui Vladimir Ilici de la congresul din Stockholm. Pe drum, venind de la Stockholm, Lenin s-a oprit pentru un timp la Hangö, unde a scris un articol despre cadeţi.
Pe vremea aceea aveam sarcina să organizez trecerea peste graniţă a delegaţilor la congres, precum şi trecerea prin Suedia a tovarăşilor din sud care plecau în străinătate să cumpere arme, căci în sudul Rusiei bolşevicii continuau să se pregătească pentru insurecţia armată.
Printre tovarăşii veniţi din Transcaucazia era şi un gruzin. El mi-a povestit ce au făcut cadeţii la Tiflis. După ce am ascultat, m-am gîndit că Vladimir Ilici ar putea folosi acest material pentru un articol şi l-am trimis pe tovarăşul gruzin la Lenin, fără să-i spun la cine-l trimit. După un timp tovarăşul se înapoie şi-mi spuse:
— De ce nu mi-ai spus că mă trimiţi la Lenin?
I-am răspuns:
— Dacă ai fi ştiut că te trimit la Lenin ai fi încercat să întocmeşti un referat în loc să-i povesteşti totul simplu şi clar.
Îmi amintesc de conferinţa de partid care s-a ţinut la început undeva pe prospectul Zagorodnîi, la Petersburg, iar apoi la Terioki. La şedinţa de la Terioki au fost vorbitori şi din partea bolşevicilor şi din partea menşevicilor[3]. Ţin minte expunerea lui Feodor Dan. El se adresa auditoriului cum s-ar fi adresat un vechi general ţarist soldaţilor: vorbea de sus. Imediat după el a luat cuvîntul Vladimir Ilici. El a vorbit într-o limbă vie, colorată. După ce şi-a terminat expunerea toţi tovarăşii s-au strîns roată în jurul Iui. Vladimir Ilici nu era numai conducătorul nostru, el era şi cel mai apropiat prieten al nostru, căruia ne puteam adresa cu tot ce ne durea, cu orice nedumerire, cu orice problemă — nu numai politică, ci şi personală.
În 1906 au avut loc alegerile pentru Duma de stat. Comitetul din Petersburg era unificat, ca şi Comitetul Central. Noi făceam agitaţie pentru boicotarea Dumei lui Witte. Pe lista mea de agitatori figura şi Vladimir Ilici Lenin. Îmi amintesc ce necaz le era menşevicilor că n-aveau şi ei la Petersburg un orator de talia lui Lenin.
Trebuie să menţionez excepţionalul spirit de disciplină care-l caracteriza pe V. I. Lenin. Nu s-a întîmplat niciodată să nu vină sau să întîrzie atunci cînd îl chemam la o întîlnire conspirativă (lucram doar în ilegalitate), pentru a-i comunica unde trebuie să se ducă ca să ţină o cuvîntare sau un referat. A doua zi Lenin raporta foarte precis: cîţi oameni au fost de faţă cînd şi-a ţinut referatul, ce întrebări i s-au pus şi care sînt lipsurile organizaţiei în care fusese trimis.
Voi mai da încă un exemplu din care se vede spiritul de disciplină al lui Lenin, exemplu care se referă la o cu totul altă perioadă. Era în 1918, curînd după ce Vladimir Ilici, venind de la Petrograd la Moscova, s-a instalat într-un apartament din Kremlin.
Pe coridorul care ducea spre locuinţa lui Vladimir Ilici, comandantul Kremlinului fixase un post la care făceau de gardă cursanţii şcolii C.E.C. din Rusia. Printre aceştia erau numeroşi tineri care nu ştiau cum arată Vladimir Ilici la faţă. Comandantul dăduse ordin ca nimeni să nu fie lăsat să intre fără permis în locuinţa lui Lenin. Şi iată că într-o bună zi Vladimir Ilici, ducîndu-se la biroul său de la Consiliul Comisarilor Poporului, şi-a uitat permisul permanent acasă. La un moment dat a trebuit să se ducă acasă; ajungînd la cursantul care făcea de gardă, acesta i-a cerut permisul. Vladimir Ilici, arătîndu-i uşa care ducea spre apartamentul său, îi spuse:
— Asta-i doar uşa care duce spre locuinţa mea...
Cursantul îi răspunde:
— Nu ştiu nimic. Mi s-a dat ordin: nimeni nu trece fără permis. Vladimir Ilici s-a întors, s-a dus la biroul comandantului, şi, luînd un bon de intrare, s-a dus acasă.
Garda de 24 de ore s-a terminat. Ieşind din gardă, cursantul s-a dus la comandantul său să-i raporteze incidentul cu omul fără permis. Comandantul aflase deja de cele întîmplate. După ce-l ascultă, îi spuse:
— Ştii cel puţin pe cine nu l-ai lăsat să intre?
— Nu ştiu.
— Pe Lenin, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului.
Cursantul îşi puse mîinile în cap şi dădu repede fuga la Vladimir Ilici să-i ceară scuze.
Vladimir Ilici însă îi spuse:
— N-ai de ce să te scuzi. O dispoziţie sau un ordin al comandantului pe teritoriul Kremlinului este lege. Şi cum aş putea eu, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, să încalc această lege? Vinovatul am fost eu, iar dumneata ai avut dreptate.
Noi, cei care-l cunoşteam îndeaproape pe Lenin, eram uimiţi de extraordinara lui dragoste de muncă. Îmi amintesc de împrejurările din perioada 1917-1920, cînd lucram în calitate de secretar al C.C. al partidului. Nadejda Konstantinovna sau Maria Ilinicina veneau la mine sau îmi telefonau:
— Trebuie să luaţi măsuri: Vladimir Ilici s-a surmenat în aşa hal că nu mai poate dormi: suferă de insomnie.
Anunţam la telefon pe membrii C.C. şi se adopta hotărîrea de a i se da lui Vladimir Ilici un concediu. Îi comunicam la telefon:
— Vladimir Ilici, C.C. a adoptat hotărîrea să vă acorde un concediu pentru atîtea şi atîtea zile.
Drept răspuns, auzeam o voce supărată care-mi spunea:
— Şi cînd dispuneţi să intru în concediu?
Vladimir Ilici nu discuta din moment ce exista o hotărîre în acest sens a C.C. Luînd concediu, el se ducea la vînătoare, aduna ciuperci, pescuia, dar în nici un caz nu lucra, îndeplinind cu stricteţe hotărîrea C.C. al partidului. În general, Lenin privea cu toată seriozitatea hotărîrile Comitetului Central.
Lenin purta o grijă emoţionantă de sănătatea tovarăşilor. Iată, de pildă, atitudinea lui faţă de A. D. Ţiurupa. Tovarăşul Ţiurupa nu se îngrijea de sănătatea sa, ceea ce Vladimir Ilici nu admitea. El spunea că comuniştii sînt un bun al statului şi nu este permis ca acest bun să fie irosit. La început s-a limitat să-i scrie lui Ţiurupa că «începe să devină absolut imposibil în ce priveşte atitudinea faţă de un bun al statului». Cînd nici acest demers nu a dus la nici un rezultat, Vladimir Ilici a dat un ordin scris, cît se poate de sever:
«Pentru atitudinea neglijentă faţă de un bun al statului (2 crize) i se dă lui A. D. Ţiurupa
un prim avertisment şi i se ordonă să plece imediat acasă...
Lenin».
Cînd a aflat că F. E. Dzerjinski expectorează sînge şi nu vrea să se odihnească, Vladimir Ilici m-a chemat la telefon şi mi-a propus să adoptăm o hotărîre a C.C. prin care Dzerjinski să fie obligat să plece în concediu pe timp de 2 săptămîni la Narofominsk, Pe atunci, la Narofominsk era cel mai bun sovhoz din împrejurimile Moscovei, aşa că acolo Dzerjinski putea căpăta o alimentaţie bună. Vladimir Ilici, care chibzuia totul pînă în cele mai mici amănunte, a ţinut seamă şi de faptul că sovhozul nu avea telefon şi, prin urmare, Dzerjinski nu va putea telefona la Moscova şi în felul acesta se va putea odihni mai bine.
V. I. Lenin avea grijă ca în toate încăperile sediului Consiliului Comisarilor Poporului să fie sticle cu apă şi pahare pentru vizitatori.
Pe atunci, un secretar al Comitetului Central trebuia să se ocupe nu numai de treburile politice, ci şi de aprovizionare. Vladimir Ilici mă chema adesea la telefon, spunîndu-mi că cutărui tovarăş trebuie să i se procure o căciulă, cutăruia cizme, sau altceva. A doua zi el controla neapărat dacă indicaţia lui a fost dusă la îndeplinire.
Vladimir Ilici era de o modestie cu totul neobişnuită. În legătură cu aceasta aş vrea să citez cîteva fapte.
Completînd o fişă personală, la întrebarea: «Ce limbi cunoaşte?», Vladimir Ilici a răspuns: «engleza, germana, franceza — slab, italiana — foarte slab».
În 1920, cînd a avut loc cel de-al II-lea Congres al Internaţionalei Comuniste, Vladimir Ilici, luînd cuvîntul, a criticat greşelile conducerii Partidului Comunist din Germania şi linia italianului Serrati. Cît timp a fost vorba despre Partidul Comunist din Germania, Vladimir Ilici a vorbit nemţeşte, iar apoi, cînd a început să vorbească despre greşelile lui Serrati, a trecut imediat la limba franceză. Am fost la această şedinţă a congresului, care s-a ţinut în sala Andreevski din palatul Kremlinului. Îmi amintesc ce rumoare s-a produs atunci în sală. Tovarăşii străini nu-şi puteau închipui că un rus care vorbise pînă la acel moment într-o germană impecabilă, stăpîneşte tot atît de bine şi limba franceză. De aici se vede cît de «slab» cunoştea Vladimir Ilici limbile străine!
Un alt exemplu de modestia lui Lenin. Îi plăcea nespus de mult muzica. Mama lui, Maria Aleksandrovna, cînta bine la pian şi copiii ei o ascultau ori de cîte ori cînta. O dată, prin anul 1919 sau 1920, la A. D. Ţiurupa a avut loc o serată muzicală. Un pianist a cîntat atunci sonata «Appassionata» de Beethoven, pe care Lenin o cunoştea bine şi care îi plăcea foarte mult. M-am apropiat de Vladimir Ilici şi l-am întrebat dacă e mulţumit de felul cum a fost executată sonata.
— Ce mă întrebi pe mine! — mi-a răspuns el. — Ce importanţă poate avea părerea mea? Nu sînt decît un amator.
Un amănunt caracteristic privitor la stilul de muncă al lui Lenin ni-l oferă lupta lui împotriva hîrţogăriei, a scriptologiei în aparatul de stat. Vladimir Ilici a dat dispoziţie ca, pe cît e posibil, totul să se facă prin telefon şi să nu se recurgă la corespondenţă. El însuşi, ori de cîte ori era cu putinţă acest lucru, dădea dispoziţii de-a dreptul prin telefon.
Lenin acorda o mare atenţie primirii vizitatorilor şi cerea fiecărui activist să aibă aceeaşi atitudine. Dacă fixa cuiva o audienţă, iar dimineaţa afla că nu-l va putea primi pe tovarăşul respectiv la ora fixată, atunci el îl chema personal (şi nu prin secretar) la telefon, îi spunea că nu-l poate primi la ora stabilită şi se înţelegea cu el asupra unei alte ore de audienţă. Dacă se apropia ora fixată pentru audienţă şi era evident că treburile urgente — care pe atunci erau foarte multe — nu vor permite să-l primească pe tovarăş, Vladimir Ilici trimitea pe secretarul său în sala de primire să-i spună: «Nu aşteptaţi, nu staţi degeaba, nu vă pierdeţi vremea, Vladimir Ilici nu vă poate primi». Apoi secretarul trebuia să se înţeleagă cu tovarăşul cînd va putea să vină pentru a fi primit şi totodată să-şi noteze numărul de telefon al acestuia pentru ca Vladimir Ilici să poată lua contact cu el pe această cale.
Îmi amintesc de încă un moment caracteristic, tot din anii 1919-1920, şi care se referă la ziarişti. Era pe atunci o mare lipsă de hîrtie. «Pravda» apărea numai în două pagini, pe hîrtie cafenie, de ambalaj. Redacţia primea însă materiale, scrisori în număr mare. Vladimir Ilici a dat atunci dispoziţie ca fiecare articol care se publică în «Pravda» să fie redus la proporţii minime. Ziariştii au început să mormăie, dar s-a văzut atunci că se poate scrie şi laconic.
Vladimir Ilici preţuia foarte mult factorul timp. Şedinţa C.C. al partidului era fixată de obicei pentru ora 10 dimineaţa. Vladimir Ilici o deschidea nu mai tîrziu de zece şi un sfert. Timpul acordat celor ce luau cuvîntul era reglementat cu stricteţe — de obicei la două minute. Vladimir Ilici îi urmărea pe vorbitori cu ochii la ceas. Nu îngăduia convorbiri în timpul şedinţelor. Cum începea careva să vorbească, îl ameninţa îndată cu degetul, spunîndu-i: «Sst, sst», şi-i arăta: «Scrie». Adică: dacă vrei să-i comunici ceva unui tovarăş, scrie-i şi nu deranja pe ceilalţi cu discuţiile d-tale. De aceea în timpul şedinţelor avea loc un intens schimb de bilete. În timp ce conducea şedinţa, Vladimir Ilici îşi făcea totodată şi însemnările necesare în vederea concluziilor şi schimba bileţele cu cei prezenţi. Era interzis fumatul în timpul şedinţei, şi cu atît mai mult plecarea din şedinţă. Fumătorii procedau ca şcolarii: se instalau lîngă marea sobă de teracotă din cabinetul lui Vladimir Ilici şi fumau la gura sobei. Cînd se trecea la vot, Vladimir Ilici, privind şiret printre gene, întreba ironic:
— Dar cum vor vota craii de sobă?
Ştiam cît de mult îl interesează pe Vladimir Ilici starea de lucruri de la sate. Daca tovarăşii care veneau de la ţară îmi comunicau fapte interesante, îi îndrumam spre Lenin. Vladimir Ilici se obişnuise să-i trimit oameni care-i puteau da informaţii noi. Secretarii lui mă chemau adeseori la telefon şi-mi spuneau:
— Cutare tovarăş cere să fie primit de Vladimir Ilici; primeşte-l d-ta şi discută cu el. Dacă vezi că ar putea comunica ceva nou trimite-l la Vladimir Ilici, iar dacă nu, poate că-i vei putea satisface d-ta singură doleanţele.
Într-adevăr, era de datoria noastră să-l descongestionăm, pe cît era posibil, pe Vladimir Ilici, care avea atîta de lucru.
Trebuie spus că Vladimir Ilici era o fire foarte veselă şi deschisă. Nu rareori la şedinţele Comitetului Central se puteau auzi hohote puternice de rîs; Vladimir Ilici cînd începea sa rîdă, îi molipsea cu veselia lui pe toţi cei de faţă.
O dată el s-a îmbolnăvit, şi un timp oarecare nu l-am mai văzut. Apoi într-o zi, ducîndu-mă la o şedinţă, l-am întîlnit şi l-am întrebat:
— Cum o duci cu sănătatea Vladimir Ilici? De fapt, nici nu trebuie să te mai întreb: se vede cît de colo c-o duci bine, văd că ai ochii şireţi.
El rîse vesel:
— Ia auziţi ce spune Stasova! Spune că am ochii şireţi...
În 1919 sau 1920 — nu-mi amintesc exact — Vladimir Ilici m-a chemat la el şi mi-a dat o importantă însărcinare politică. Am încercat să refuz, invocînd motivul că nu sînt decît un organizator şi nu sînt destul de pregătită din punct de vedere teoretic pentru o asemenea însărcinare. Vladimir Ilici mă privi şiret printre gene şi începu să mă întrebe:
— Dar împotriva grupului «Raboceaia Mîsl» ai luptat?
— Am luptat.
— Dar împotriva «economiştilor»?
— Şi împotriva lor.
— Şi împotriva menşevicilor?
— Şi împotriva lichidatorilor?
— Şi.
— Atunci du-te şi îndeplineşte sarcina care ţi s-a dat.
Vladimir Ilici îmi arătă prin aceste întrebări ale sale că nu învăţăm numai din cărţi, ci şi din viaţă.
Să studiem profund viaţa, să lucrăm în mijlocul poporului, să cunoaştem bine interesele şi cerinţele oamenilor muncii, să ne însuşim bogata experienţă a maselor — iată ce ne învăţa neobosit Vladimir Ilici Lenin.
În ziua celei de-a 50-a aniversări a naşterii lui V. I. Lenin, eram bolnavă şi nu l-am putut vedea. Dar voiam să-i trimit lui Vladimir Ilici ceva care să-i facă plăcere. Căutînd prin lucrurile mele, am dat de o caricatură a vestitului Karrik, care înfăţişa jubileul narodnicului Mihailovski. La o masă acoperită cu postav stătea, înduioşat, Mihailovski. Într-o mînă ţinea un pince-nez, pe care şi-l scosese de pe nas, în mîna cealaltă o batistă cu care tocmai îşi ştersese lacrimile. În jurul lui se aflau Iujakov, Meakotin, Struve, A. M. Kalmîkova, iar în faţa mesei stăteau doi copii: un băieţel în hăinuţe de marinar şi o fetiţă cu cosiţe mici. Aceşti «pui de marxişti» veniseră să salute pe narodnici. I-am amintit lui Lenin că atunci cînd a fost jubileul lui Mihailovski eram încă la vîrsta copilăriei, iar acum sîntem un partid mare şi toate acestea mulţumită numai lui Lenin, talentului său. Lui Lenin i-a plăcut caricatura.
Tovarăşii care au participat la adunarea organizată de comitetul din Moscova al P.C.(b) din Rusia în cinstea celei de-a 50-a aniversări a zilei de naştere a lui Lenin mi-au povestit că acesta, luînd cuvîntul, a arătat celor de faţă caricatura. El a ţinut o cuvîntare în care a ridiculizat obişnuitele ditirambe care se cîntă celor sărbătoriţi, a schiţat pe scurt calea străbătută de partidul nostru, a arătat greutăţile care i-au stat în cale şi ne-a îndemnat să nu ne lăsăm ameţiţi de succese, să nu ne înfumurăm. În această cuvîntare a lui V. L Lenin, ca şi în întreaga lui activitate, au ieşit clar la iveală trăsăturile organice proprii lui: modestia lui excepţională, luciditate în aprecierea stării de lucruri, aversiune faţă de elogieri şi faţă de orice fraze pompoase.
[1]. Prin colonia rusă Vladimir Ilici înţelegea toţi ruşii care locuiau la Geneva, fie că studiau la universităţile de acolo, fie că erau emigranţi. — E. S.
[2]. Este vorba de soţia lui N. E. Bauman, Kapitolina Polikarpovna Medvedeva, care purta numele conspirativ «Nadejda Konstantinovna Kuzinina)». — E. S.
[3]. După congresul de la Stockholm toate organizaţiile erau unite. — E. S.
1). V. I. Lenin, Opere, vol. 8, E.S.P.L.P. 1955, pag. 132. — Nota Red.
2). «Absolut» — numele conspirativ al lui E. D, Stasova. — Nota Red.
3). «Kurţ» — numele conspirativ al lui F. V. Lengnik; «Ruben » — al lui B. M. Knuneanţ. — Nota Red.
4). V. I. Lenin, Opere, vol. 8, E.S.P.L.P. 1955, pag. 57. — Nota Red.