Într-o seară din noiembrie 1905, la o oră destul de tîrzie, am mers împreună cu N. E. Burenin la un activist finlandez, Gunnar Kastren, docent, iar mai tîrziu profesor la o universitate din Finlanda. Cu cîteva minute înainte venise la el, de la Stockholm, V. I. Lenin, care era în drum spre Rusia. Fratele mai mic al lui Kastren, Ula Kastren, care era pe atunci student sau aspirant, fusese trimis de către activişti în mod special la Stockholm pentru a-l însoţi pe Vladimir Ilici. După cîte îmi amintesc, N. E. Burenin a fost acela care îi rugase pe activişti să facă acest serviciu. Prima mea convorbire cu Vladimir Ilici a durat aproape o jumătate de oră. Îmi amintesc că eram cam emoţionat la gîndul că mă voi întîlni cu autorul lui «Ce-i de făcut?» şi conducătorul partidului nostru. Cu toate acestea, încă din primul moment am avut impresia că stau de vorbă cu o veche cunoştinţă. Vorbea cu noi simplu, tovărăşeşte, povestindu-ne mai ales despre călătoria sa, lucru care în acel moment pe noi ne interesa în mod deosebit. Încă de atunci m-a uimit simplitatea firească şi blîndă a comportării lui, rîsul vesel şi molipsitor şi zîmbetul atît de caracteristic al lui Ilici.
A doua zi era duminică. Vladimir Ilici a luat masa la noi. Cît de greşit mi-l imaginasem pînă atunci pe Vladimir Ilici — ca pe un fel de «general al revoluţiei» — se poate vedea din următorul amănunt. Cu cîteva zile înainte de sosirea lui am rugat-o pe mama ca la masă să fie şi vin, ceea ce la noi nu se obişnuia. I-am spus că în Elveţia, şi în general în străinătate, toată lumea obişnuieşte să bea la masă vin sau bere. În plus, de data aceasta masa s-a servit în salon, ceea ce nu se întîmpla decît la ocazii solemne. Mai tîrziu însă de multe ori Vladimir Ilici — şi uneori cu Nadejda Konstantinovna — venea la mine pe neaşteptate, şi, ca o veche cunoştinţă, lua masa împreună cu noi.
În timpul primei lui vizite, întrebîndu-l cu cine dintre finlandezi s-a întîlnit la Stockholm, Vladimir Ilici mi-a povestit că a fost — sau poate s-a oprit în treacăt — la contele Mannerheim, director de bancă, — nu-mi mai amintesc precis — care în 1903 fusese exilat de Bobrikov împreună cu alţi patrioţi finlandezi consideraţi «periculoşi». L-am întrebat ce impresie i-a făcut acest Mannerheim. Vladimir Ilici mi-a răspuns:
— Un cadet ca şi ai noştri.
Acest amănunt este interesant prin faptul că acest Mannerheim (care a murit în 1915) era frate cu «generalul alb», înrăitul călău din 1918 al proletariatului finlandez. În anii aceia, la Petersburg, acest general îl slujea «cu cinste şi credinţă» pe Nikolai al II-lea în timp ce fratele lui, director de bancă, şi soţia acestuia, care era cîntareaţă, ajutau cu rîvnă pe «luptătorii ruşi pentru libertate». Îmi amintesc că tot în cursul acestei prime vizite a venit vorba şi despre un proaspăt «erou», preotul Gapon. Vladimir Ilici, cu perspicacitatea care-l caracteriza, l-a denumit «vraci».
În timpul primei sale vizite, Vladimir Ilici a rămas foarte puţin timp la Helsingfors. El a plecat la Petersburg, intenţionînd să se oprească mai întîi la Kuokkala, dacă nu mă înşel. În general, după cum se ştie, în cei aproape doi ani cît a stat atunci în Rusia, el a locuit multă vreme în această localitate. În acea perioadă, el venea destul de des la Helsingfors şi, mi se pare, locuia uneori în împrejurimile acestui oraş. Unde anume, nu-mi amintesc. În orice caz, în aceşti doi ani Vladimir Ilici a venit de multe ori la mine şi nu o dată a rămas pentru mai mult timp. Unul din numele lui conspirative era pe atunci «Bătrînul» (în realitate el nu avea decît 35 de ani). Mama mea însă, înţelegînd cît de important era să se păstreze «incognito»-ul tovarăşului Lenin, l-a denumit, pentru uzul familiei noastre, «profesorul rus». Ea nu ştia desigur că Maxim Kovalevski spusese despre el: «Ce profesor minunat ar putea fi Lenin!». Această denumire conspirativă s-a dovedit foarte utilă atunci cînd mama era nevoită să satisfacă curiozitatea cunoştinţelor noastre finlandeze care-l întîlneau din întîmplare la noi. Îmi amintesc că nu o dată, întorcîndu-mă de la servici, bătrîna noastră slujnică, finlandeza Mina, îmi spunea:
— V-a căutat profesorul rus.
Acest «titlu strălucit» nu era cîtuşi de puţin exagerat pentru Vladimir Ilici.
El lucra tot timpul, lucra chiar şi în timpul scurtelor sale şederi la Helsingfors. O dată, de pildă, cînd a rămas la mine cîteva zile, Vladimir Ilici a scris sau în orice caz a terminat la masa mea de lucru o broşură îndreptată împotriva cadeţilor1). În legătură cu activitatea publicistică a lui Lenin, voi relata o întîmplare amuzantă. De obicei, manuscrisele lui le dădeam, pentru a fi dactilografiate, la senatul «imperial» al Finlandei. Aici, în secţia traducătorilor de limbă rusă, dactilografele, «foarte loiale», lucrau cu multă plăcere pentru el în orele lor libere. Fireşte că pe atunci ele nu ştiau ce bolşevic «periculos» era acest client ocazional, care le retribuia atît de prompt munca. Tot aici trebuie să arăt că pentru lucrările sale Vladimir Ilici avea nevoie de un bogat material statistic, precum şi de alte materiale. Pe atunci studia cu precădere problema agrară. Din fericire, biblioteca universitară rusă, unde lucram ca ajutor de bibliotecar, putea să-l satisfacă într-o oarecare măsură. Dar această bibliotecă era adesea supravegheată de copoii ţarişti. De aceea cărţile le luam de obicei pe numele meu, cu zecile, după o listă întocmită de el. Odată însă, în ajunul zilei de 1 Mai 1906 — îmi amintesc de parcă ar fi azi — Vladimir Ilici a venit personal la bibliotecă.
Grija şi atenţia cu totul deosebită a lui Vladimir Ilici faţă de tovarăşi se manifesta pînă şi în lucrurile cele mai mărunte. «Problema agrară» nu apăruse încă în momentul cînd Lenin a trebuit să plece în străinătate. El mi-a promis atunci un exemplar din această carte şi, într-adevăr, în 1908 l-am primit, trimis prin postă de editura din Petersburg2).
Repet, Vladimir Ilici lucra fără întrerupere. Mintea lui nu cunoştea odihnă nici în timpul somnului. Este concludent în această privinţă următorul mic episod. Cînd rămînea la noi, Vladimir Ilici dormea uneori, împreună cu mine, în biroul meu. Într-o noapte m-am trezit: cineva vorbea cu glas tare. Am auzit frînturi de fraze: «Menşevicii, cadeţii, bolşevicii». Vladimir Ilici vorbea în somn. În curînd urmau să aibă loc alegerile pentru Duma a II-a de stat, şi el era tot timpul preocupat de munca legată de campania electorală.
Faptul că el simţea în mod permanent nevoia să cunoască evenimentele internaţionale, să citească ziarele noi a înlăturat chiar şi un obstacol atît de firesc ca necunoaşterea limbilor ce se vorbeau în Finlanda. Într-o seară stăteam de vorbă cu mama, cînd deodată intră în cameră tovarăşul Lenin, ţinînd în mina ziarul suedez «Huvudstadsbladet».
— Iată un ziar interesant! — exclamă el, şi aceste cuvinte la adresa unui ziar arhireacţionar din Helsingfors sunau în gura lui ca o ironie involuntară.
Aşezîndu-se la masă, el începu să citească cu glas tare în suedeză şi să traducă ştirile din străinătate. Din cînd în cînd îi spuneam unele cuvinte. Am rămas foarte miraţi văzînd cît de bine înţelegea textul suedez.
Simplitatea lui — simplitatea geniului — se manifesta la fiecare pas, în fiecare amănunt. Atitudinea extrem de atentă şi de grijulie faţă de cei din jurul său, grija de a nu-i deranja de la ocupaţiile lor obişnuite — iată trăsături care l-au caracterizat întotdeauna pe Vladimir Ilici. Să luăm, bunăoară, un fapt care în fond este complet lipsit de importanţă: cînd rămînea să doarmă în camera mea, şi nu în «camera de oaspeţi», am încercat în repetate rînduri să-l conving să se culce el în pat, iar eu să mă culc pe divan. Dar n-a fost chip să-l conving, el mulţumindu-sc întotdeauna cu divanul, care era mult mai puţin comod decît patul. Toţi ai casei — mama, eu şi chiar bătrîna slujnică — l-am îndrăgit foarte mult pe Vladimir Ilici. În anii aceia nu o dată a răsunat în casa noastră rîsul lui puternic şi vesel.
Uneori Vladimir Ilici aranja la locuinţa mea întîlniri cu diferiţi tovarăşi. De pildă, în februarie 1906, în biroul meu a avut loc întîlnirea lui cu Gorki, care era urmărit pas cu pas. Mult timp după plecarea lor de la mine, agenţii se plimbau încă pe trotuarul de vis-à-vis. Era clar că ei îl urmăriseră pe Gorki, dar scăpaseră din vedere pe Vladimir Ilici, care era mult mai periculos pentru absolutism şi pentru burghezie.
Pe cît îmi amintesc, tot la mine a avut loc şi prima întîlnire între Vladimir Ilici şi tovarăşul Sirol, secretarul de atunci al Partidului social-democrat din Finlanda.
Ţin bine minte şi acum tristeţea care m-a cuprins cînd, la sfîrşitul anului 1907, Vladimir Ilici m-a anunţat că, întrucît «Proletarii» nu mai poate fi tipărit în Finlanda, şi în speţă la Vîborg, redacţia se va muta in străinătate, iar el va trebui să emigreze din nou din Rusia. În legătură cu apropiata plecare a lui Vladimir Ilici am avut o convorbire telefonică în limbaj «esopian» cu tovarăşul Borg, care era pe atunci la Abo. În decembrie 1907 el a organizat plecarea clandestină a lui Vladimir Ilici în Suedia. Din păcate, nu-mi mai amintesc amănuntele pe care mi le-a relatat după aceea Borg. Ştiu numai că această călătorie a fost legată de unele complicaţii, provocate de faptul că Lenin era urmărit. Vladimir Ilici nu a mers cu trenul chiar pînă la Abo, ci a coborît ceva mai înainte şi s-a urcat în trăsura trimisă de Borg, cu care a mers la Abo, sau ceva mai departe de Abo, de unde s-a îmbarcat pe un vapor care pleca spre Stockholm. Aşa a început cea de-a doua emigraţie a lui Vladimir Ilici.
După cum am mai spus, uneori împreună cu Vladimir Ilici venea la noi şi Nadejda Konstantinovna. Ţin minte şi astăzi cum, la puţin timp după sosirea ei din Elveţia, ne-a povestit despre starea de spirit a emigranţilor din Elveţia care, în octombrie 1905, ardeau de nerăbdare să se întoarcă în Rusia. Unii dintre ei, care nu aveau mijloace să plece imediat, pur şi simplu plîngeau. După mult timp de la plecarea definitivă a lui Vladimir Ilici în străinătate, a venit pe neaşteptate la mine — la Helsingfors — una din surorile lui (spre părerea mea de rău, nu-mi mai amintesc exact care din ele). Pleca în străinătate. Seara am condus-o la gară şi i-am fost, pentru scurt timp, interpret pentru limba suedeză3).
În încheiere voi spune cîteva cuvinte despre întîlnirile mele de mai tîrziu cu Vladimir Ilici.
În Rusia Sovietică m-am văzut cu el de trei ori. De fiecare dată m-a impresionat aceeaşi simplitate, aceeaşi comportare prietenoasă şi atentă cu care mă obişnuisem încă de la prima noastră întîlnire. Cu prilejul primei noastre întîlniri, la Smolnîi, în noiembrie 1917, Vladimir Ilici mi-a povestit cum, cu puţin timp mai înainte, locuise la Helsingfors şi vroise să mă viziteze în strada Elizavetinskaia nr. 19 (după zece ani, el ţinea încă minte adresa mea exactă), dar i s-a spus că sînt plecat. Cînd i-am amintit că pe vremuri locuia la Helsingfors «incognito», el a repetat acest cuvînt şi a rîs din toată inima, aşa cum rîdea pe vremuri la noi, la Helsingfors...
Înainte de a pleca în misiune la Stockholm, în 1918, am reuşit să obţin o întrevedere cu Lenin la Kremlin. El s-a interesat îndeaproape de viitoarea mea activitate la biroul de presă din Suedia şi, amintindu-şi că ştiu limba suedeză, a aprobat dorinţa mea de a merge la Stockholm.
Întrebîndu-l despre situaţia din acel moment a Rusiei Sovietice — circulau pe atunci zvonuri despre nişte succese deosebite obţinute de cehoslovaci —, Vladimir Ilici mi-a împărtăşit ştirile, care nu apăruseră încă în presă, cu privire la succesele obţinute de noi în Siberia în lupta împotriva contrarevoluţionarilor. Obişnuita modestie a lui Vladimir Ilici s-a manifestat, între altele, şi atunci cînd a venit vorba despre cărţile şi broşurile care ar trebui traduse cît mai curînd în limba suedeză. Cu toate acestea, primul lucru de care m-am îngrijit la Stockholm a fost să traduc în limba suedeză «Scrisoare muncitorilor americani»4), pe care Vladimir Ilici o scrisese de curînd şi care în limba suedeză a apărut în broşură separată.
Convorbirea sus-menţionată a avut loc cu vreo două zile înainte de atentatul săvîrşit de Kaplan împotriva lui Vladimir Ilici.
În sfîrşit, ultima oară m-am văzut cu Lenin în octombrie 1921. Am fost foarte mişcat cînd, înainte de această întîlnire, el a venit personal la telefon şi mi-a vorbit foarte prietenos. În timpul întrevederii noastre propriu-zise, Lenin, ca întotdeauna, s-a interesat îndeaproape de întreaga mişcare muncitorească, şi în special de cea din Suedia. Era foarte bine informat asupra acestei mişcări. Interesant este că, încă de pe atunci, el privea cu neîncredere conducerea din acea vreme a Partidului Comunist din Suedia. Excluderea lui Heglund, în august 1924, din Komintern a dovedit în mod concret cît de întemeiat a fost scepticismul lui Ilici. Cînd, în calitate de reprezentant al agenţiei de presă «Rosta», l-am rugat să-mi acorde un interviu, el mi-a spus, pe un ton glumeţ, că-mi va satisface această dorinţă cînd voi veni din nou la Moscova. Cînd a venit vorba de ştirile absurde — destul de persistente în presa scandinavă şi în presa străină în general — în legătură cu situaţia din capitala sovietică, Lenin a rîs cu poftă.
— Dacă vrei — mi-a spus el — poţi să scrii, acolo la Stockholm, că am rîs împreună auzind asemenea poveşti.
Este caracteristic faptul că nici în acest caz Ilici n-a spus: «eu am rîs», ci «noi am rîs împreună». Cînd ne-am despărţit, el şi-a exprimat speranţa că ne vom mai întîlni cîndva, tot în biroul lui. Deşi aceste cuvinte n-au trezit în mine nici un fel de temere în ceea ce priveşte sănătatea lui Vladimir Ilici, totuşi, pentru o clipă, m-am simţit cuprins de o tristeţe instinctivă.
De fiecare dată cînd am avut fericirea să stau de vorbă cu genialul cîrmaci al primei Republici sovietice, mi-am dat bine seama că am în faţa mea pe acelaşi Ilici din vremea cînd era nevoit să-şi găsească, din cînd în cînd, adăpostire la mine, la Helsingfors. Adversar al oricărei demagogii ieftine în viaţa politică, în întreaga sa viaţă personală, el era profund democrat, în înţelesul cel mai bun al cuvîntului, un adevărat democrat, pentru care nu existau oameni «sus puşi» şi oameni «de jos», şi care nu trebuia să coboare «din înălţimi» atunci cînd vorbea cu lucrătorii de rînd. O dovadă concludentă în această privinţă sînt raporturile dintre Vladimir Ilici şi tovarăşii care au avut fericirea să-l cunoască personal.
1). Broşura «Victoria cadeţilor şi sarcinile partidului muncitoresc», scrisă între 24 şi 28 martie 1906 (vezi V. I. Lenin, Opere, vol. 10, E.S.P.L.P. 1956, pag. 187—264. — Nota Red.).
2). Se pare că autorul are în vedere lucrarea lui Lenin «Problema agrară », partea I, editată la Petersburg în 1908. — Nota Red.
3). Această soră eram eu, A. I. Elizarova-Ulianova. Profesorul Smirnov m-a condus într-adevăr cu multă bunăvoinţă prin oraşul străin, a cărui limbă nu o cunoşteam. O mică rectificare însă: eu am trecut prin Helsingfors în toamna anului 1907, înainte de plecarea lui Vladimir Ilici în străinătate. El a plecat curînd după înapoierea mea. (Adnotare făcută de A. I. Ulianova-Elizarova. — Nota Red.).
4). Vezi V. I. Lenin, Opere, vol. 28, E.S.P.L.P. 1955, pag. 46-60. — Nota Red.