L-am văzut pentru prima oară pe Lenin la sfîrşitul lui mai 1906. Pentru noi, ilegaliştii din provincie, care nu fuseserăm niciodată în emigraţie şi nu lucraserăm sub conducerea lui directă în străinătate, tovarăşul Lenin şi în acea perioadă nu era pur şi simplu Lenin, ci «Ilici». Autoritatea de care se bucura şi admiraţia pe care o stîrnea ca conducător bolşevic şi ca tovarăş în cel mai bun sens al acestui cuvînt, au făcut ca încă de pe atunci în rîndurile partidului tovarăşul Lenin, Ilici al nostru să cîştige o dragoste trainică.
Era în perioada în care partidul «democrat-constituţional» al burgheziei liberale, «cadeţii», erau îmbătaţi de succesul obţinut în alegerile pentru Duma I de stat. Două treimi din mandatele organului legislativ din Rusia, creat în urma acţiunilor de masă ale proletariatului şi ţărănimii în zilele revoluţiei din 1905, au fost acaparate de burghezia liberală. Intelectualii, funcţionărimea, mica burghezie şi păturile mijlocii de la oraşe, învăţătorii de la sate şi în parte clerul votaseră pentru partidul cadet, care promisese că va transforma Rusia absolutistă a nagaicelor într-o Rusie constituţională, în care va înflori «libertatea poporului», în care fiecare clasă socială va primi din partea Dumei de stat partea cuvenită de bunuri economice şi drepturi politice conform «măreţelor» principii ale «dreptăţii sociale pentru toţi», precum şi toate libertăţile politice posibile (libertatea presei, a cuvîntului, a întrunirilor, inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului), limitate numai de inviolabilitatea principiului «sfînt» al proprietăţii capitaliştilor şi moşierilor asupra mijloacelor şi uneltelor de producţie şi asupra pămîntului.
Mai clocotea încă avîntul revoluţionar al proletariatului care determinase guvernul lui Nikolai al II-lea să acorde manifestul din 17 octombrie cu privire la «libertăţi». Masele muncitoare în bună parte mai credeau sincer în posibilitatea permanentizării zilei de muncă de 8 ore impuse de jos de muncitori în zilele revoluţionare de la sfîrşitul anului 1905; la sate ţăranii mai puneau foc conacelor boiereşti; absolutismul nu-şi revenise încă pe deplin de pe urma loviturilor date de marea grevă generală din octombrie şi de insurecţia armată din Moscova din decembrie şi, în sfîrşit, jandarmeria şi camarila de la curte nu epuizaseră toate măsurile tactice şi alte măsuri de înfrîngere a revoluţiei.
Punînd la cale un contraatac, guvernul ţarist a avut nevoie un timp de sprijinul aşa-numitei «opinii publice», adică al burgheziei liberale, ai cărei ideologi şi exponenţi, cadeţii, deţineau majoritatea în Duma de stat. Şi burghezia liberală nu s-a lăsat rugată. Presa burgheză, în frunte cu «Reci», organul oficial al partidului cadet, discuta sub toate aspectele şi savura «inevitabilitatea» colaborării dintre guvern şi «societate» prin participarea la cabinet a unor reprezentanţi care să se bucure de încrederea «opiniei publice». La Petersburg se vorbea mult de celebra «ceaşcă de ceai» oferită de guvern cadeţilor; aşa fusese botezată vizita secretă făcută de Miliukov, liderul partidului cadet, generalului Trepov, prefectul oraşului, autorul renumitului ordin de «a nu se economisi gloanţele» în reprimarea muncitorilor grevişti.
Pregătindu-se în vederea înţelegerii cu clica de la curte, partidul cadet se străduia să influenţeze opinia publică, desfăşurînd o campanie intensă în presă şi organizînd mitinguri şi adunări publice. La una din întrunirile de acest fel, care s-a ţinut în Casa poporului (casa contesei Panina), l-am întîlnit pe Ilici. Era una din adunările cele mai animate la care avusesem prilejul să asist în vremea aceea la Petersburg: atrăsese un public deosebit de numeros. Participanţii ocupaseră nu numai scaunele, ci şi pervazele ferestrelor. Lumea se îngrămădise pe lîngă pereţi şi pe intervale. Predomina publicul «curăţel» — intelectualitatea oraşului, reprezentanţi ai «democraţiei» din Petersburg, dar erau şi destui muncitori. A luat cuvîntul V. V. Vodovozov, un cadet destul de cunoscut în vremea aceea. Toţi îl ascultară cu atenţie încordată.
Deodată, pe intervalul din mijloc lumea a început să se agite: un mic grup de persoane voia să se apropie de tribună. Se remarca o frunte înaltă prelungită de chelie. Pînă la tribună mai erau doar 10—15 paşi, dar grupul a fost nevoit să se oprească, neputînd să răzbească prin masa de ascultători. În grup am observat cîţiva tovarăşi pe care-i cunoşteam. Îmi amintesc, printre alţii, de tov. I. P. Goldenberg-Meşkovski şi de tovarăşa V. R. Menjinskaia. M-au observat şi ei, au spus ceva unui tovarăş pe care eu nu-l cunoşteam şi mi-au făcut semn să mă apropii. M-am strecurat cu greu pînă la ei printr-un interval lateral.
— Ilici, mi-a şoptit la ureche unul dintre tovarăşi.
Am simţit o energică strîngere de mînă, am văzut un zîmbet de salut cald şi prietenos şi nişte ochi scînteietori şi pătrunzători.
— Te-ai înscris?
Numai Lenin ştia să întrebe astfel: cînd punea o întrebare, ochii, vocea, gesturile lui îţi şi sugerau răspunsul.
— Nu, — i-am răspuns eu.
— Înscrie-te neapărat, iată tezele pe care trebuie să le dezvolţi.
Repet, numai Lenin ştia să organizeze aşa orice lucru mare sau mic de care se ocupa: totul era cîntărit, calculat, chibzuit, pregătit dinainte.
Nu-mi amintesc exact textul tezelor, dar în linii mari ele urmăreau demascarea atacului pregătit de cădeţi împreună cu clica de birocraţi guvernantă împotriva clasei muncitoare şi a ţărănimii în vederea înăbuşirii revoluţiei şi în vederea îngrădirii «constituţionale» a reformelor smulse ţarismului, în aşa fel ca acestea să asigure numai interesele burgheziei şi ale moşierilor, şi nicidecum cele ale maselor muncitoare.
Vorbitorul terminase. Au început discuţiile. Au urmat doi-trei oratori care au vorbit despre «ceaşca de ceai» oferită de Trepov cadeţilor şi despre înţelegerea secretă dintre partidul cadet şi guvern.
S-a dat cuvîntul lui N. A. Ogorodnikov, membru în Duma de stat din partea guberniei Kostroma. Acesta era un avocat cadet «de stînga». El luase cuvîntul pentru a înlătura o «nedumerire». Încercă să convingă auditoriul că nu este vorba de nici un acord cu guvernul, ci de tratative particulare preliminare cu unul dintre reprezentanţii puterii de stat, tratative întreprinse din iniţiativa acestui reprezentant. A vedea în aceste tratative o trădare politică, susţinea el, înseamnă a recurge la «atacuri demagogice» împotriva adversarilor.
...Ogorodnikov a vorbit sigur de sine, frumos şi curgător, presărîndu-şi din cînd în cînd argumentarea cu note patetice şi înduioşătoare.
O parte din auditoriu era entuziasmat şi aclama zgomotos: «Bravo, bravo!» Cealaltă parte era dezorientată şi descurajată: «La urma urmei, Ogorodnikov are dreptate: tratative şi acorduri sînt două lucruri diferite...»
Ilici era numai ochi şi urechi. Auzindu-l pe Ogorodnikov, a zîmbit cu zîmbetul lui caracteristic, şiret: ochii-i rîdeau plini de subînţelesuri, aşa cum se întîmpla ori de cîte ori Ilici voia să dea riposta cuvenită.
Încă înainte ca Ogorodnikov să-şi fi început cuvîntarea, Ilici a trimis un bileţel prin care cerea cuvîntul sub numele de Karpov. S-au mai perindat cîţiva vorbitori, dar lui Karpov nu i se dădea cuvîntul.
Ilici se frămînta.
— Ar trebui să ştiu dacă m-au înscris sau nu — spunea el.
Unul dintre noi s-a strecurat spre tribună pentru a vedea cum stau lucrurile. A ieşit la iveală că preşedintele ezita să dea cuvîntul acestui Karpov, o figură cu totul necunoscută. I s-a dat a înţelege că acesta este unul dintre reprezentanţii de vază ai partidului bolşevic.
— Are cuvîntul Karpov.
Şi iată-l pe Lenin la tribună. La început auditoriul a privit cu indiferenţă pe omul acesta scund şi îndesat. Nu-l cunoştea aproape nimeni, pentru majoritatea asistenţei el era numai un vorbitor oarecare înscris la cuvînt şi nimic altceva. Dar iată că Lenin începu să vorbească:
— Ogorodnikov afirmă că nu este vorba de un acord, ci de tratative. Dar ce înseamnă tratative? Începutul unui acord. Şi ce înseamnă un acord? Sfîrşiul tratativelor.
N-am uitat nici acum uimirea şi surpriza de care au fost cuprinşi toţi, absolut toţi ascultătorii auzind felul simplu, dar atît de clar şi atît de precis, în care fusese formulată esenţa discuţiei. Încă cîteva fraze, încă cîteva referiri la istoricul tratativelor care s-au terminat cu un acord şi cu aranjamente şi în sală s-a aşternut acea tăcere care domneşte numai atunci cînd auditoriul ascultă încordat, sorbind cuvintele celui care vorbeşte. În expresii puţine şi precise, Ilici a analizat interesele de clasă ale burgheziei în acel moment, a demonstrat esenţa contrarevoluţionară a partidului «libertăţii poporului» şi inevitabilitatea obiectivă a cotiturii făţişe a acestui partid împotriva proletariatului şi ţărănimii, în clipa în care burghezia va reuşi să încheie un acord cu guvernul absolutist în ceea ce priveşte împărţirea puterii.
La ceaşca de ceai oferită de Trepov a început tîrgul care urmăreşte înăbuşirea cît mai rapidă a revoluţiei din 1905. De îndată ce acest tîrg va fi încheiat, clasa muncitoare şi ţărănimea vor fi ameninţate nu numai de pierderea realizărilor impuse de jos în zilele avîntului revoluţiei, ca, de pildă, ziua de muncă de 8 ore, libertatea întrunirilor, a organizării de sindicate etc., ci şi de o reprimare cruntă.
Iată de ce, spunea Lenin, trebuie să demascam neîncetat în faţa maselor muncitoare esenţa contrarevoluţionară a burgheziei liberale şi a tuturor acoliţilor ei şi iată de ce trebuie să facem ca în conştiinţa muncitorilor să se înrădăcineze ideea că numai clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea, conducînd lupta acesteia pentru pămînt, va putea să zădarnicească uneltirile contrarevoluţionare ale burgheziei şi să continue lupta pentru desfăşurarea revoluţiei burghezo-democratice din 1905 pînă la victoria finală.
Se părea că Ilici nu spune nimic nou în comparaţie cu ceea ce întîlneai în ziarul bolşevic care apărea la Petrograd. Şi cu toate acestea, cuvîntarea «necunoscutului» Karpov ţinea atenţia încordată, captiva prin noutatea ei nu numai masa participanţilor, care fie că nu citeau de loc ziarul nostru fie că-l citeau numai de la caz la caz, dar mă captiva chiar şi pe mine.
Vioiciunea lui Lenin la tribună, priceperea lui de a scoate în evidenţă uimitor de simplu, genial de simplu ceea ce este principal, esenţa problemei, gesturile lui, ochii lui care radiau cînd umor binevoitor, cînd hotărîre aspră şi, în sfîrşit, intonaţia lui variată şi bogată au cucerit auditoriul, care nu-şi mai lua ochii de la vorbitor.
După cîteva minute liniştea fu întreruptă de aplauze din ce în ce mai zgomotoase, de exclamaţii triumfătoare. În starea de spirit a auditoriului se produsese o cotitură bruscă: ochii celor care după cuvîntarea lui Ogorodnikov priveau încurcaţi în jurul lor în căutare de sprijin ardeau de mîndrie, bucurie şi speranţă. «V-a zis-o! Tăceţi şi înghiţiţi!» — părea că spun ei celor care după cuvîntarea lui Ogorodnikov jubilaseră, dar care acum tăceau deconcertaţi.
Întreaga asistenţă a fost cucerită de argumentarea bolşevică a lui Ilici şi a adoptat cu o majoritate covîrşitoare de voturi următoarea rezoluţie la raportul lui Karpov-Lenin.
«Adunarea atrage atenţia tuturor cetăţenilor asupra faptului că guvernul absolutist, organizînd pogromuri şi intensificînd neîncetat arbitrarul poliţienesc şi militar, îşi bate joc în mod vădit de reprezentanţa populară şi se pregăteşte să răspundă prin violenţă la cererea generală de a se acorda libertatea, la cererea ţăranilor de a li se da pămînt.
Adunarea declară că partidul «libertăţii poporului» (cadet) exprimă doar timid şi incomplet revendicările poporului, nu-şi îndeplineşte promisiunea de a anunţa convocarea unei adunări constituante a întregului popor. Avertizăm poporul împotriva acestui partid, cate oscilează între libertatea poporului şi vechea putere absolutistă, care asupreşte poporul.
Adunarea cheamă grupul ţărănesc (al «trudovicilor») şi grupul muncitoresc din Duma de stat să prezinte fiecare în mod hotărît, absolut independent de cadeţi, revendicările lor de sine stătătoare şi să exprime complet revendicările poporului.
Adunarea atrage atenţia tuturor acelora care preţuiesc cauza libertăţii asupra faptului că comportarea guvernului absolutist şi totala nesatisfacere a nevoilor ţăranilor şi ale întregului popor fac inevitabilă lupta decisivă în afara Dumei, lupta pentru puterea deplină a poporului, singura în stare să asigure libertatea şi nevoile poporului.
Adunarea îşi exprimă convingerea că proletariatul va sta, ca şi înainte, în fruntea tuturor elementelor revoluţionare ale poporului»1).
Grupuri, grupuri, muncitorii au continuat încă multă vreme discuţiile emoţionaţi şi fericiţi, îmbulzindu-se în vestibul şi în stradă. Cîte speranţe şi cîtă încredere în revoluţie au dus ei în cartierele muncitoreşti din Petersburg plecînd de la acest miting!
Mai tîrziu am aflat că Ilici a rămas foarte mulţumit de miting. Lupta în arenă deschisă i-a plăcut atît de mult, încît numai cu greu Nadejda Konstantinovna izbutea să-l oprească pe Ilici de a lua cuvîntul în adunări publice.
1). V. I. Lenin, Opere, vol. 10, E.S.P.L.P. 1956, pag. 401. — Nota Red.