Vladimir Ilici frecventa adunările grupului nostru, la care făceam schimb de experienţă, şi foarte curînd ne-a propus să ne ocupăm de probleme de teorie, începînd cu expuneri sau referate pe care membrii grupului să le prezinte pe rînd. Eu mi-am exprimat dorinţa să întocmesc cel dintîi un referat.
— Şi ce temă mi-aţi sugera? — l-am întrebat eu.
Vladimir Ilici mi-a recomandat cartea lui V. V. (Voronţov) «Curentele noastre», care tocmai apăruse atunci, aşa că m-am apucat s-o citesc. După cîte îmi amintesc acum, am scris un referat caustic, dar sărac în conţinut. L-am citit chiar în camera mea. În afară de Vladimir Ilici au fost de faţă Krjijanovski, Starkov, Vaneev şi G. B. Krasin. Din pricina sărăciei evidente de idei, expunerea nu a prilejuit discuţii sau un schimb viu de păreri, ci a produs o tăcere penibilă, în mijlocul căreia cel mai prost se simţea însuşi autorul, din pricina eşecului său deplin. De îndată ce asistenţa s-a împrăştiat, am rupt cu desperare referatul, făcîndu-l bucăţele.
Printr-o înţelegere tacită, liderul recunoscut al cercului era G. B. Krasin. Pentru a salva situaţia, el s-a oferit să prezinte la viitoarea adunare un referat în legătură cu problema pieţelor. Vladimir Ilici, în al cărui portofoliu se găsea, fără doar şi poate, mai mult decît un referat, tăcea şiret. De bună seamă că voia să afle mai întîi cu cine are de-a face.
Adunarea a avut loc la S. I. Radcenko, care se căsătorise de curînd şi închiriase o locuinţă separată, undeva în cartierul Peski. Se adunase destul de multă lume. În afară de vechi cunoscuţi erau şi persoane noi pentru mine. Vladimir Ilici stătea retras în umbră, la fereastră, departe de masa cea mare la care şedea referentul şi mulţi dintre noi.
Krasin nu era bun orator şi citea dintr-un caiet alcătuit din coli de hîrtie îndoite în două, astfel încît se forma o margine de jumătate de coală. Pe aceste margini erau scrise obiecţii de mîna lui Vladimir Ilici, care luase cunoştinţă dinainte de conţinutul referatului. După citirea referatului, acest caiet a trecut din mînă în mînă; am citit şi tezele şi obiecţiile. Dar, luînd cuvîntul, Vladimir Ilici a combătut referatul mult mai pe larg. El a vorbit timp îndelungat, cu măiestria care îi era proprie, străduindu-se să nu-l jignească pe referent. Acesta din urmă se simţea totuşi copleşit, şi acest sentiment îl aveam şi noi toţi. Cuvîntarea lui Vladimir Ilici putea fi calificată ca o cuvîntare-program. Fără nici un fel de cifre statistice şi fără nici un fel de trimiteri la Marx, el a declarat că trebuie să fim realişti, să nu pornim de la scheme, ci de la studierea realităţii noastre, şi a caracterizat într-un mod viu dezvoltarea economică a ţării şi creşterea producţiei capitaliste în condiţiile ruinării şi diferenţierii ţărănimii, ale înlăturării economiei naturale de către economia bănească.
Toate aceste consideraţii au fost apoi elaborate în mod amănunţit de Vladimir Ilici şi sînt cunoscute acum de toată lumea, atunci însă ele sunau ca o revelaţie.
«Iată-l, conducătorul nostru, liderul nostru, teoreticianul nostru, cu el nu ne pierdem» — aşa îşi spunea fiecare, şi încercam un puternic sentiment de bucurie la gîndul că tocmai în cercul nostru, în organizaţia noastră avem această minte luminată. S-a hotărît să se organizeze încă o adunare pentru continuarea discuţiilor. Krasin încercă să obiecteze, dar nu mai fu ascultat. Îşi pierduse definitiv rolul de lider.
După această dispută am început să-l vizitez mai des pe Vladimir Ilici, care se instalase într-o locuinţă pe stradela Malîi Kazacii nr. 7, unde a locuit pînă în primăvara anului 1895. Mintea lui cuprinzătoare, cunoştinţele lui vaste, tăria lui de caracter îmi impuneau. Mă uitam ia el de jos în sus. Vedeam în el o uriaşă forţă pusă în slujba acelei cauze căreia voiam să-i închin viaţa şi căreia îi eram devotat cu trup şi suflet. El ştia acest lucru şi îmi preţuia devotamentul, acordîndu-mi încrederea lui în activitatea revoluţionară şi arătînd o îngăduinţă prietenească faţă de numeroasele mele slăbiciuni mari şi mici. Era un om plin de atenţie, un interlocutor amabil, un tovarăş credincios, simplu şi deschis în relaţiile personale, degajat şi vesel atunci cînd tovarăşii se întîlneau din cînd în cînd să se amuze. De două ori la Petersburg, de cîteva ori la mine acasă şi în deportare l-am văzut între prieteni, în viaţa lui intimă, particulară. Ca om politic era cu totul altfel: concentrat, intransigent, de o asprime necruţătoare, străin de orice sentimentalism.
— Revoluţia nu este un joc de copii — spunea el —, în ea nu-şi au locul considerente filistine.
Se purta deschis, era străin de orice afectare, poză, prefăcătorie. Vorbea cu muncitorii şi scria pentru ei în limbajul lui obişnuit, fără a afecta simplitatea limbii populare, fără acea manieră vulgară de a se adapta «păturilor de jos», fără acea popularizare ieftină a ideilor sale, la care recurgeau unii tovarăşi, chipurile, pentru a fi mai bine înţeleşi.
Lenin nu era un cărturar sec şi arid, un anahoret închis în sine, iubea oamenii, iubea viaţa şi bucuriile ei, însă principala bucurie erau lupta şi năzuinţa spre victorie. El s-a consacrat în întregime revoluţiei. Pentru el nu existau alte interese, altă viaţă în afară de cea care era legată de revoluţie. Vladimir Ilici nu vedea cu ochi buni pe oamenii care veneau în mişcarea muncitorească nu cu toată inima, care nu rupeau definitiv legătura cu clasele ostile proletariatului. El prefera revoluţionarul de profesie oricărei alte specii de marxist.
În acea perioadă, în revistele narodniciste, în special în «Russkoe Bogatstvo», apăreau unul după altul articole semnate de diferiţi autori, cele mai multe de Mihailovski, împotriva marxismului şi marxiştilor. I-am cerut cu toţii stăruitor lui Vladimir Ilici să răspundă la aceste articole şi ne-am propus să depunem toate eforturile pentru a multiplica lucrarea lui, în lipsă de mijloace mai bune, la hectograf, ca ea să se răspîndească cît mai mult dincolo de cadrul micului nostru cerc. Vladimir Ilici se puse pe lucru, şi în primăvara anului 1894 cartea lui «Ce sînt ,,prietenii poporului" şi cum luptă ei împotriva social democraţilor?» era gata. Lucra repede. «Mihailovski» fu gata încă în aprilie. Nu s-a organizat o citire în colectiv a acestei lucrări, cel puţin eu nu-mi amintesc de aşa ceva. Eu personal am citit-o în manuscris, în cea mai mare parte chiar acasă la autor, pe apucate. Latura tehnică a tipăririi primei ediţii a organizat-o Radcenko. Cine a lucrat la tipărirea ei — nu ştiu. Colile trase la hectograf erau aduse la mine acasă în pachete pe măsură ce erau gata, iar eu cu Vaneev le strîngeam şi le broşam; apoi Vaneev le ducea la Institutul tehnologic, de unde tovarăşii noştri studenţi-tehnologi le puneau în circulaţie. Ţinînd seamă de condiţiile tehnice, tirajul primei ediţii nu a putut fi mai mare de 50 de exemplare. Cred că tot tirajul s-a tras după o singură serie de matriţe de hectograf.
Fireşte că noi am rămas încîntaţi de lucrarea lui Vladimir Ilici. Eu am insistat ca un exemplar să-i fie trimis neapărat lui Mihailovski. Vladimir Ilici mi-a spus în legătură cu aceasta:
— Eu nu scriu pentru Mihailovski, ci în primul rînd, pentru a explica unui cerc cît mai mare de cititori ce este marxismul şi, în al doilea rînd, pentru a dezvălui caracterul burghez al narodnicismului ca ideologie a micii burghezii, ca apologie a micului producător.
Vladimir llici a început să scrie partea a doua a lucrării tot la Petersburg, în aprilie. A treia parte a scris-o vara, la Moscova sau într-o localitate în apropierea Moscovei.
În primăvara anului 1894, primul articol a fost difuzat concomitent la Petersburg şi la Moscova. Cîteva exemplare au fost trimise redacţiilor unor publicaţii, printre altele la redacţia revistei «Russkoe Bogatstvo». Preţul de vînzare nu a fost indicat; se lua cît dădea fiecare. Suma realizată a fost vărsată în casa grupului nostru, dar nu a acoperit nici măcar cheltuielile pentru tipar. Succesul a fost răsunător, ediţia s-a epuizat imediat, şi am început să pregătim o a doua ediţie.
Pe la jumătatea lui septembrie, Vaneev s-a apucat să tipărească ediţia a treia (dacă considerăm că ediţia din Moscova a lui Ganşin-Maslennikov a fost a treia, atunci aceasta a fost a patra), purtînd pe copertă data septembrie 1894 şi menţiunea: «Editat de un grup de social-democraţi din provincie».
Articolul al doilea, despre Iujakov, Vladimir llici îl terminase încă din mai şi ne era cunoscut, cel de-al treilea l-a scris vara. El voia însă să editeze mai întîi a treia parte (despre Krivenko).
Cînd am terminat cu tipărirea ediţiei a patra (a treia apărută la Petersburg) a primei părţi şi cu tipărirea primei (şi unicei) ediţii a părţii a treia, i-am cerut lui Vladimir llici permisiunea de a trece la tipărirea părţii a doua (despre Iujakov).
Dar acest lucru se petrecea în octombrie 1894, or, în acest timp se crease un concurs de împrejurări care l-au determinat pe Vladimir Ilici să renunţe la tipărirea lucrării despre Iujakov cu mijloacele noastre.
Problemele şi preocupările publicistice nu l-au sustras pe Vladimir Ilici de la activitatea ilegală a organizaţiei noastre. Dimpotrivă, principala lui atenţie era concentrată tocmai asupra acestei activităţi.
Metodele noastre conspirative erau pe atunci destul de primitive. Mulţi dintre noi eram legaţi prin legături de prietenie personală. Din precauţie ne dădusem totuşi nume conspirative. V. V. Starkov primi numele de «Fragă», Zaporojeţ — «Huţulul», G.M. Krjijanovski — «Popîndăul», Vaneev — «Minin», eu — «Pojarski» etc. Aceste porecle glumeţe au şi rămas pînă la sfîrşit necunoscute jandarmilor.
Dar mai tîrziu, în 1895, o dată cu trecerea la «agitaţie», cînd organizaţia a crescut şi, alături de cercul central al vechilor tovarăşi, s-a format o mare «periferie» — cîteva cercuri secundare de propagandişti, tehnicieni, oameni care păstrau şi transmiteau tipăriturile ilegale, oameni de legătură etc. —, Vladimir Ilici a insistat: 1) asupra grupării membrilor organizaţiei pe raioane; 2) asupra delimitării severe a funcţiilor, a sarcinilor de partid ale membrilor; 3) asupra încetării vizitelor reciproce cu caracter privat; 4) asupra reducerii la minimum a corespondenţei particulare cu oricine ar fi, întrucît amatorii de corespondenţă, în special cei care trimiteau scrisori în provincie, nu se puteau abţine de la unele aluzii mai mult sau mai puţin transparente la prietenii comuni, la felul cum se desfăşura activitatea noastră etc.
Vladimir Ilici căuta să lărgească munca sa şi munca noastră de cerc, urmărea creşterea organizaţiei. El a reorganizat activitatea noastră, creînd în cadrul organizaţiei un grup central de lucru şi unul care se ocupa cu munca publicistică, a introdus împărţirea pe raioane, a pus problema necesităţii de a pune capăt ruperii muncii noastre de mişcarea maselor.
Printre altele aveam legături cu uzina Semeannikov, care se afla dincolo de bariera Nevei. La sfîrşitul anului 1894 sau la începutul anului 1895, la această uzină a avut loc o grevă însoţită de tulburări care au luat forme violente. Muncitorii au distrus biroul uzinei, au luat la bătaie nişte funcţionari superiori, au azvîrlit cu pietre în poliţia trimisă împotriva lor. Unul din cercurile de la această uzină era condus chiar de Vladimir Ilici. La prima adunare a cercului, el a cerut membrilor cercului amănunte despre cele ce se petreceau şi i-a întrebat de ce nu i-au semnalat că se aşteaptă evenimente şi de ce nu l-au anunţat la timp, cînd aceste evenimente au survenit. Participanţii la cerc au dat nişte explicaţii generale, în sensul că mişcarea trebuie să progreseze mai întîi în adîncime şi apoi în lărgime etc. S-a dovedit încă o dată că muncitorii care făceau parte din cercurile noastre erau rupţi de mase. După ce a adunat material în legătură cu evenimentele, Vladimir Ilici a scris o foaie volantă — un apel adresat greviştilor, cu formularea revendicărilor lor — şi s-a dus la Zaporojeţ, care conducea şi el un cerc de muncitori de la uzina Semeannikov, să vadă dacă nu există vre-o posibilitate de a-l multiplica. Această posibilitate nu s-a găsit. Lucrul era urgent, aşa că au transcris amîndoi de mînă, cu litere de tipar, cîteva exemplare ale apelului, pe care apoi le-au transmis membrilor cercului de la uzina Semeannikov pentru a fi răspîndit. Bineînţeles, foile volante au fost difuzate prea tîrziu; conflictul se sfîrşise, uzina s-a liniştit. Apelul a fost totuşi citit în public în diferite secţii ale uzinei; el s-a dovedit a fi interesant, a plăcut muncitorilor şi a stîrnit discuţii.
Cam pe atunci a apărut şi broşura «Despre agitaţie», care a dat loc la multe discuţii. Ideea centrală a broşurii era răspunsul la cea mai acută problemă a activităţii noastre: cum trebuie să trecem de la munca în cercuri la munca de masă, cum pot fi antrenate în mişcare masele?
Problema studierii condiţiilor de muncă şi de viaţă ale muncitorilor din fiecare întreprindere fusese pusă mai de mult de Vladimir Ilici. Acum el întocmise un «chestionar» amănunţit, care ar trebui căutat pe undeva, prin vechile arhive ale jandarmeriei: e un document interesant. Acest chestionar avea ceva mai mult de patru coli de hîrtie scrise înghesuit. Fiecare dintre noi am căpătat acest chestionar. L-am multiplicat şi l-am împărţit propagandiştilor din alte cercuri. Ne-am lăsat atît de mult antrenaţi de strîngerea de informaţii, încît, pentru un timp, am neglijat orice propagandă. Vladimir Ilici se ocupa şi el cu multă rîvnă de acest lucru. Unii dintre muncitorii noştri, între care Şelgunov sau Merkulov, îl vizitau acasă şi el îi năucise cu întrebările sale.
Nu era prea uşor să capeţi răspunsuri exacte la problemele, în aparenţă simple, privitoare la viaţa muncitorilor. Noi întrebam, de pildă, ce-i nemulţumeşte în special pe muncitori în momentul de faţă, ce plîngeri au, ce neajunsuri ar vrea ei să fie lichidate în uzină, şi uneori căpătăm un răspuns neaşteptat: «De la un timp nu ni se mai dă apă fiartă pentru ceai, şi uite că din această pricină se agită muncitorii, cer apă fiartă». Sau în alt domeniu: «A fost scăzută plata cu cinci copeici, din pricina acestui pitac se va ajunge la grevă». Această «apă fiartă» şi acest «pitac» erau pe buzele tuturor şi ne-au dat mult de furcă mai tîrziu, cînd agitaţia a început să ia amploare. Adversarii acestei metode de muncă ilegală, mai ales S.I. Radcenko şi G.B. Krasin, obiectau că noi ne ţinem de fleacuri, că reducem munca revoluţionară la o luptă pentru apă fiartă şi că în acelaşi timp subminăm propaganda socialistă, deoarece, o dată cu trecerea la o agitaţie largă, toţi muncitorii din cercurile noastre vor fi, fără îndoială, foarte curînd înhăţaţi de jandarmi şi toată munca va stagna.
Deocamdată noi nu hotărîserăm încă cum să folosim în mod practic materialul obţinut prin anchetele noastre, şi Vladimir Ilici veni cu o nouă idee: să începem agitaţia pe baza revendicărilor «legale». Informaţiile culese pe bază de chestionar în legătură cu fiecare întreprindere arătau în ce măsură şi în ce privinţă sînt încălcate legile existente. Trebuia să începem agitaţia pe baza cererii de a se respecta legea. Vladimir Ilici indica în legătură cu aceasta tactica lui Moiseenko şi a tovarăşilor săi în timpul grevei de la Orehovo-Zuevo din 1885. Majoritatea membrilor cercului înclinau în mod vădit spre hotărîrea de a încerca în practică noile metode tactice. Pentru ca această hotărîre să fie sancţionată, s-a convocat o adunare la care au fost invitaţi reprezentanţi ai muncitorilor.
Această memorabilă adunare a avut loc la locuinţa mea, pe prospectul Troiţki nr. 3, unde stăteam împreună cu Vaneev; era în iarna anului 1894/95. În afară de noi doi au participat Vladimir Ilici, N.K. Krupskaia, G.B. Krasin, Starkov, Zaporojeţ, Radcenko, Iakubova, Şelgunov, Babuşkin, Merkulov şi alţi cîţiva membri ai cercului. Vladimir Ilici a expus problema, s-au citit extrase din broşura «Despre agitaţie», au fost ascultate încă o dată obiecţiile «conservatorilor» şi argumentele în favoarea noii metode şi, împotriva părerii lui Krasin şi a lui Radcenko, s-a adoptat cu majoritate de voturi hotărîrea de a se trece de la propaganda de cerc la agitaţia în mase pe baza revendicărilor arzătoare, fără a renunţa însă la propaganda de cerc. Despre vreo abatere de la sarcinile politice ale mişcării, de la vechile principii ale grupului «Eliberarea muncii», nu a fost vorba. Se presupunea că latura politică a mişcării îşi va găsi expresia în propaganda de cerc şi în lozincile care vor fi lansate atunci cînd conducătorii mişcării, muncitorii, vor găsi de cuviinţă.
De fapt, în primăvara anului 1895 noi nu am trecut încă la agitaţie, totuşi munca a căpătat treptat un caracter mai mult sau mai puţin larg. Reţeaua de cercuri existente în raioane a crescut, organizaţia cuprinzînd deja un număr destul de mare de muncitori şi de intelectuali. S-a pus problema fuzionării, în măsura posibilului, a tuturor grupelor din Petersburg care lucrau în aceeaşi direcţie. Am stabilit legături cu narodovolţii în scopul folosirii aparatului lor tehnic. În urma hotărîrii cu privire la agitaţie pe baza respectării legilor existente, Vladimir Ilici a scris broşura «Explicarea legii amenzilor aplicabile muncitorilor din fabrici şi uzine», care a şi fost tipărită de narodovolţi.
Era limpede că poliţia politică ne supraveghea tot mai îndeaproape. Vladimir Ilici se pregătea să plece peste graniţă, pentru a stabili o legătură mai strînsă cu grupul «Eliberarea muncii» şi pentru a face ceva ca să fim aprovizionaţi mai regulat cu cărţi populare ilegale. De paşte, tovarăşii s-au adunat la locuinţa mea din Ţarskoe Selo şi Vladimir Ilici, după ce ne prezentă situaţia, schiţă planul de muncă pe viitor şi felul cum trebuie împărţite între noi sarcinile în caz că el va fi arestat. Aceasta se petrecu în aprilie. În mai el trecu graniţa.
Vladimir Ilici se întoarse din străinătate pe la începutul lui septembrie. Ştiind ce lipsă duceam de literatură, el luă de acolo, ca orice membru de rînd al organizaţiei, un teanc de tipărituri ilegale într-un geamantan cu fund dublu. Aduse geamantanul cu bine la destinaţie. Nu este exclus să fi fost lăsat în mod intenţionat să treacă graniţa pentru a fi urmărit mai departe. Mai tîrziu acest geamantan ne aduse multe belele. A trebuit să ascundem şi geamantanul, şi conţinutul lui cît s-a putut de repede. Copoii poliţiei i-au pierdut urmele.
Toamna a avut loc o apropiere între noi şi Martov, care tocmai sosise la Petersburg. În jurul lui Martov se strînse un grup întreg, care avea legături trainice peste graniţă, şi, în plus, dispunea de un mimeograf, o invenţie nouă foarte folositoare pentru noi, importantă pentru tipărirea manifestelor. Acum nu mai trebuia să le scriem de mînă, ci ele puteau fi
dactilografiate şi multiplicate repede şi într-o formă relativ satisfăcătoare şi citeaţă, fără pregătirea anevoioasă pe care o necesita hectograful etc. Am încercat pentru prima oară mimeograful în noiembrie, iar în decembrie am şi început să-l folosim din plin.
Pe Vladimir Ilici începuse să-l preocupe ideea unificării tuturor grupurilor social-democrate care activau la Petersburg. El a reuşit să realizeze acest lucru abia după arestarea lui cu prilejul unei mari greve. Profitînd de afluenţa de noi forţe şi de înţelegerea cu narodovolţii, Vladimir Ilici a hotărît să organizeze editarea ziarului «Rabocee Delo». În acest scop s-au ţinut două adunări lărgite ale organizaţiei noastre în locuinţa lui Radcenko (str. Simbirskaia nr. 12). La prima adunare, ca să spunem aşa, constitutivă, s-a realizat fuzionarea cu grupul lui Martov. A fost constituită o conducere centrală, compusă din cinci membri (Ulianov, Martov, Krjijanovski, Starkov, Vanecv, ca reprezentanţi ai raioanelor) şi au fost reglementate problemele de organizare. Tot aici au fost indicaţi candidaţii pentru cercul central, care deocamdată era constituit din 17 oameni. Cealaltă adunare a fost redacţională şi a avut loc cam trei zile înainte de arestare. La această adunare, Vladimir Ilici, în calitate de redactor al ziarului «Rabocee Delo», ne citi toate articolele destinate primului număr. În acest prim şi unic număr, patru articole erau semnate de Vladimif Ilici: articolul de fond — în probleme de politică generală, «Greva de la Iaroslavl din 1895», un articol consacrat morţii lui F. Engels şi un articol pe marginea circularei lui Durnovo («La ce se gîndesc miniştrii noştri?»). Cu cîteva zile înainte, Zaporojeţ îl convinsese pe Vladimir Ilici să nu-şi trimită la tipografie manuscrisele, deoarece avea un scris caracteristic, şi a copiat cu mîna lui articolele lui Lenin. Aşa se explică de ce jandarmii i-au atribuit lui Zaporojeţ paternitatea acestor articole, au văzut în el conducătorul şi l-au condamnat la un termen mai lung de deportare. Imediat după adunare, Vladimir Ilici i-a predat tot materialul lui Vaneev, care avea sarcina să ţină legătura cu tipografia; la locuinţa acestuia au şi fost confiscate materialele cu prilejul percheziţiei din noaptea de 9 decembrie.
Între timp campania de agitaţie era în toi. Boris Zinoviev şi Petr Karamîşev, muncitori la uzina Putilov, împreună cu un grup de tineri atraşi de ei, făceau agitaţie pe faţă pretutindeni unde acest lucru era posibil, aruncau manifeste de-a dreptul pe străzi, în mulţimea de muncitori, la ieşirea din fabrici şi în alte locuri. De obicei manifestul se referea la un caz concret de abuz, de încălcare a legii, de reducere a plăţii fără prevenire etc. Sosea un inspector de fabrică, începea ancheta, poliţia făcea cercetări. Toate acestea erau un eveniment în viaţa monotonă a uzinei, dădeau loc la comentarii, trezeau interes. Se aştepta cu încordare ce rezultat va avea zarva stîrnită de manifest. Însuşi faptul că abuzul sau actul arbitrar care le păruse muncitorilor o chestiune internă, locală căpăta o notorietate publică avea drept efect o stare de surescitare.
— Straşnic au întors-o din condei! — se auzea din mulţimea celor care citeau manifestul proaspăt, abia ridicat de pe jos.
Acum era citit cu glas tare, adică în public, de cele mai multe ori chiar de aceiaşi muncitori care dăduseră materialul pentru manifest şi care îl răspîndiseră.
Venind în cerc, propagandistul nu-şi mai punea ca scop să dibuie pe muncitorii cei mai dezvoltaţi, cei mai inteligenţi, în stare să-şi însuşească teoria plusvalorii. El căuta tovarăşi vii, activi, înaintaţi, capabili să devină agitatori, să seziseze starea de spirit a muncitorilor, să observe faptele importante. «Agitaţia» ne-a absorbit în aşa măsură, încît, în curînd, pur şi simplu nu mai aveam cînd să ne ocupăm de munca de cerc, cu atît mai mult cu cît supravegherea poliţienească devenea tot mai sîcîitoare.
Dorinţa noastră arzătoare era să introducem în mişcarea de masă ideea politică conştientă, ideea luptei pentru răsturnarea absolutismului, pentru libertatea politică. Dar de teamă să nu facem un pas prematur, greşit din punct de vedere tactic, ne rostogoleam inconştient spre «economism», care după vreo doi-trei ani a şi ajuns în plină floare în «Raboceaia Mîsl».
Acest element de «codism», această tendinţă de a deservi mişcarea în loc de a o conduce se observă în toate manifestele şi declaraţiile noastre din 1896. El se explică prin insuficienta noastră pregătire teoretică pentru rolul serios care ne-a revenit o dată cu arestarea lui Vladimir Ilici — rolul de conducători ai mişcării.
Îmi amintesc cum puţină vreme după ce l-am cunoscut pe Vladimir Ilici, în clipele de grea cumpănă, veneam la el şi el mă îmbărbăta:
— Vei vedea, în curînd vom creşte şi vom ajunge un adevărat partid. Revoluţia va veni, iar noi vom ieşi la lumină ca partid comunist, pregătit pentru a-şi îndeplini misiunea.