Prima mea întîlnire cu Vladimir Ilici (o întîlnire în grabă) a avut loc la Moscova în 1895. Acest an a fost un an memorabil. Lupta împotriva narodnicilor era în toi. Pe atunci marxiştii erau slab înarmaţi. Dar iată că la începutul anului a apărut la Moscova o ediţie hectografiată ilegală a articolului «Ce sînt „prietenii poporului“ şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor?», în care Lenin dezvăluia adevărata fizionomie a narodnicilor, falşii «prieteni ai poporului». Pe la mijlocul aceluiaşi an a fost publicată cartea legală a lui Beltov (Plehanov) «Contribuţii la problema dezvoltării concepţiei moniste a istoriei», după care a învăţat o generaţie întreagă de marxişti ruşi.
În toamna anului 1895 am fost invitat într-o seară la o discuţie între narodnici şi marxişti, la care trebuia să participe «un remarcabil marxist sosit de la Petersburg».
Cu precauţiile obişnuite am ajuns la casa unde se ţinea adunarea ilegală. Era o luxoasă locuinţă boierească, formată dintr-o sală imensă, bogat mobilată, din care dădeai în camere mai mici. Cum se întîmplă întotdeauna înainte de luptă, în aşteptarea bătăliei (şi a sosirii «remarcabilului marxist») aveau loc ciocniri între detaşamentele de cercetaşi. Narodnicii ne atacau. Ei erau susţinuţi activ de un tînăr şi strălucit avocat radical, care se bucura pe atunci de popularitate, Maklakov, unul dintre viitorii lideri ai cadeţilor.
— Cartea lui Beltov nu e decît un pamflet defăimător, se agita Maklakov.
În aşteptarea conducătorului nostru ne apăram.
În sfîrşk sosi «remarcabilul marxist». Dar Vladimir Ilici nu primi lupta. L-am văzut într-una din camere discutînd încet cu cei care se aflau in preajma lui. Era clar că nu venise pentru a organiza o luptă de cocoşi cu flecarii liberali, ci pentru a profita de această ambianţă favorabilă din punct de vedere conspirativ şi a sta de vorbă despre sarcini importante cu oamenii necesari.
Discuţia nu a avut loc.
Am făcut cunoştinţă mai îndeaproape cu Vladimir Ilici în 1908, în emigraţie la Geneva, în următoarele împrejurări.
La începutul anului 1907 am emigrat în străinătate. Pe atunci Geneva era considerată locul de refugiu cel mai sigur pentru emigranţii politici; de aceea am ales acest oraş. Profitînd de libertate, m-am apucat cu înflăcărare de munca de partid, cînd într-o zi, neplăcută pentru mine, m-am pomenit arestat. Am fost trimis într-o celulă mare împreună cu arestaţi de drept comun, care se ţineau de blestemăţii şi mîrşăvii. Ca hrană ni se dădea o zeamă scîrboasă denumită «ciorbă», în care pluteau nişte buruieni, şi o fiertură din ghindă căreia i se spunea «cafea». Am stat închis o lună, două, fără să înţeleg nimic: pentru «crimele» mele politice din Rusia nu se cădea să fiu arestat la Geneva, doar nu încălcasem legile elveţiene. Atunci de ce m-au arestat?
După vreo trei luni primesc într-o bună zi «de afară» trei mandarine. Aceasta m-a înfuriat peste măsură: n-au găsit tovarăşii ceva mai bun de trimis! Slăbisem foarte mult de pe urma «ciorbei» şi a «cafelei» din închisoare. Să-mi fi trimis în loc de mandarine pîine sau mezeluri! Dar cum n-aveam de ales, m-am gîndit să mănînc pînă una alta mandarinele. Mare mi-a fost mirarea cînd, cojind o mandarină, am văzut căzînd din ea un bileţel scris pe hîrtie subţire; în partea unde sînt prinse de creanga pomului, mandarinele au o cojiţă îngroşată, iar înăuntru, sub cojiţă, se află o adîncitură. Cojiţa poate fi dată cu uşurinţă la o parte, cu unghia. Dacă se introducea apoi în adîncitură un bileţel, se putea lipi cojiţa la loc. Desfac bileţelul şi citesc: «Curaj, a sosit Lenin şi se ocupă de cazul tău».
Am aflat mai tîrzîu ce se întîmplase. Înainte de arestarea mea avusese loc la Tiflis exproprierea unei sume mari de bani ai statului ţarist. Acţiunea fusese condusă de legendarul revoluţionar caucazian Kamo. Din cauza acestei exproprieri fuseseră arestaţi o serie de revoluţionari aflaţi în străinătate. O revoluţionară care părăsise Geneva fusese arestată şi închisă la München, şi pentru a-i anunţa pe tovarăşi a hotărît să scrie din închisoarea müncheneză la Geneva. Dar pe adresa cui? Cea mai de nădejde i s-a părut adresa mea. Scrisoarea a fost interceptată, iar eu am fost arestat.
Poliţia din Geneva ştia fără doar şi poate precis că nu avusesem nici o legătură cu această expropriere: nu fusesem niciodată la Tiflis, iar din menţiunile făcute de poliţie în actele mele se vedea că locuisem tot anul la Geneva. Dar probabil că guvernul ţarist se agăţa de acest pretext pentru a cere extrădarea mea. Guvernul voia să se răfuiască cu mine pentru faptul că condusesem în 1905 răscoalele din Nijni-Novgorod şi Sormovo, precum şi pentru alte acţiuni anterioare. Or, guvernul elveţian preda bucuros guvernului ţarist pe «expropriatori». Burghezia elveţiană se temea: «astăzi aceşti oameni jefuiesc pe ţar şi burghezia rusă, iar mîine se vor apuca de noi». Era limpede că mă puteam aştepta să fiu predat în ghearele guvernului ţarist, care m-ar fi trimis la spînzurătoare pentru multiplele mele «crime».
Vladimir Ilici a desfăşurat o activitate deosebit de energică; el a angajat pe unul dintre cei mai de seamă avocaţi elveţieni, care candida pe atunci la postul de preşedinte al republicii, şi a urmărit îndeaproape desfăşurarea acţiunii. Şi într-adevăr, după cîteva zile mi s-a luat interogatoriul. La interogatoriu s-a lămurit că nu aveam nici în clin nici în mînecă cu exproprierea de la Tiflis şi am fost pus în libertate.
Seara, cînd am părăsit închisoarea, am aflat că tocmai se ţinea o şedinţă a grupului nostru bolşevic. M-am dus la şedinţă, şi primele aplauze cu care am fost întîmpinat au fost ale lui Vladimir Ilici.
Astfel mi-a salvat viaţa tovarăşul Lenin.
Am avut după aceea de multe ori prilejul să văd de cîtă grijă dă dovadă Lenin faţă de oameni. Duşman neînduplecat al duşmanilor clasei muncitoare, Vladimir Ilici se purta cu o deosebită atenţie şi solicitudine cînd era vorba de tovarăşii de luptă şi de muncă.
Cea mai mare parte dintre noi o duceau foarte greu în emigraţie: se întîmpla să te culci seara fără să ştii ce vei mînca a doua zi. Organizasem o casă de ajutor reciproc. Vladimir Ilici făcea tot ce-i sta în putinţă pentru a susţine această casă. I se cerea cîteodată să ţină o conferinţă cu intrare plătită în folosul tovarăşilor lipsiţi de mijloace. Vladimir Ilici, deşi sleit de munca supraomenească pe care o desfăşura — pe atunci lucra ca redactor de ziar, scria articole, lua cuvîntul la adunări şi purta corespondenţa cu tovarăşii din Rusia —, nu refuza niciodată şi ţinea conferinţe ample, bine pregătite, în faţa unui auditoriu numeros. Dacă observa că unul dintre tovarăşi avea greutăţi, îi sărea deîndată în ajutor, căuta să-i găsească de lucru. Aşa a procedat şi cu mine, şi nu o dată.
Această grijă a lui a resimţit-o un număr cu mult mai mare de oameni atunci cînd Lenin a trecut în fruntea guvernului care cîrmuia a şasea parte a globului pămîntesc. În perioada intervenţiei, a foametei, a ruinei, în timp ce era preocupat de problema dacă vom reuşi să-i respingem pe duşmani, dacă tînăra republică sovietică va reuşi să se menţină, el găsea timp să se ocupe de nevoile tovarăşilor şi să le vină în ajutor. Ajuta nu numai pe tovarăşii apropiaţi, ci şi pe oameni ai muncii de rînd, lucrători modeşti pe care-i întîlnea întîmplător.
Mă simt mereu îndemnat să amintesc exemple impresionante de comportare a lui Lenin faţă de oameni.
Anii de recoltă proastă vlăguiseră gospodăria agricolă. Chiaburii sabotau lupta pentru recoltă. Lipsa de produse agricole zdruncinase grav întreaga viaţă a ţării. De la redacţia ziarului ţărănesc de atunci «Bednota», i se comunică într-o zi lui Vladimir Ilici că a venit un ţăran în vîrstă, Cekunov, un experimentator în agricultură, care ţine morţiş să vorbească cu «Lenin în persoană». Vladimir Ilici l-a primit pe Cekunov. În timpul convorbirii lor, închinată unei importante probleme de stat, soarta agriculturii, Vladimir Ilici află că ochelarii interlocutorului său s-au spart. Îndată după audienţă mi-a trimis un bileţel (pe atunci eram comisar al poporului pentru sănătate):
«A venit la mine tov. Ivan Afanasievici Cekunov, un ţăran muncitor foarte interesant, care propagă în felul lui bazele comunismului. El a rămas fără ochelari. A plătit pentru o rablă 15.000 de ruble. Am o mare rugăminte: să-l ajuţi şi să-l rogi pe secretarul d-tale să-mi comunice dacă ai reuşit să-i procuri ochelari!»1).
Totul este remarcabil în acest bileţel: şi conţinutul, vădind grija pentru un om al muncii pe care-l vede pentru prima oară în viaţă, şi stilul: «să-l rogi pe secretarul d-tale»...
30 august 1918. Zi nefastă, cînd socialiştii-revoluţionari au organizat atentatul împotriva lui Lenin.
Unul din gloanţele criminale trase de atentatoarea socialistă-revoluţionară a rămas în gîtul lui Vladimir Ilici: focul venise din spate şi glonţul trecuse la o distanţă de numai 1—2 milimetri de vasele şi nervii de importanţă vitală care se află în regiunea gîtului. Numai elasticitatea pereţilor vaselor mari (artere şi vene) le-a ferit de leziune şi vătămare. Dar glonţul vrăjmaş, trecînd pe lîngă ele, nu a ieşit afară, ci s-a oprit deasupra claviculei, aproape de piele.
În 1922 s-a hotărît ca glonţul să fie extras. Lui Vladimir Ilici i s-a făcut în prealabil o radioscopie. Este caracteristic faptul că Vladimir Ilici, care era atît de atent faţă de alţii, se gîndea foarte puţin la sine. Pe atunci cele mai bune aparate de radiologie se găseau la institutul al cărui director era academicianul P. P. Lazarev. Acolo urma sa i se facă radîoscopia lui Vladimir Ilici.
P. P. Lazarev se ocupa în acea vreme cu cercetări în legătură cu anomalia magnetică de la Kursk şi ţinea foarte mult ca Lenin să ia cunoştinţă de aceste lucrări. De altfel, independent de aceasta, Vladimir Ilici, după cum se ştie, acorda o mare atenţie acestei chestiuni.
S-a convenit ca Lazarev să facă o expunere de cel mult 20 de minute, pentru a nu-l obosi pe Vladimir Ilici, care pe atunci se simţea încă prost. În faţa unei hărţi atîrnate pe perete şi pe care erau însemnate locurile unde se făceau sondaje, academicianul Lazarev începu să-şi citească referatul destinat lui Vladimir Ilici, dar, lăsîndu-se antrenat, depăşi cele 20 de minute şi se părea că nu are de gînd să termine. Îi făceam gesturi ameninţătoare şi grimase dojenitoare, dar nu era chip să-l opreşti.
Am încercat să intervin direct, dar Vladimir Ilici continua să asculte cu ochi strălucitori, iar după expunere i-a pus academicianului Lazarev o mulţime de întrebări şi l-a rugat să-i prezinte zilnic un scurt raport despre mersul lucrărilor şi despre necesităţile legate de acestea. De atunci lucrările au avansat cu repeziciune.
Pentru operaţia de extracţie a glonţului, Vladimir Ilici a fost internat la spitalul Botkin. Personalul care-l îngrijea a fost prevenit să nu-l deranjeze pe Vladimir Ilici cu nici un fel de rugăminţi şi, de altfel, înţelegea singur prea bine acest lucru. Dar Vladimir Ilici îi ajuta pe oamenii muncii nu numai atunci cînd aceştia i se adresau. Ştia să-i ajute şi atunci cînd ei îşi ascundeau nevoile. Printre altele, el a aflat, trăgînd-o de limbă pe sora Greşnova, care-l îngrijea, că ea avea o mare durere: avea o fetiţă tuberculoasă, pe care se temea s-o trimită singură la tratament şi pe care ar fi vrut s-o însoţească. În general părinţii nu erau admişi în sanatoriile pentru copii. Vladimir Ilici mi-a scris însă un bileţel, cu rugămintea de a o ajuta pe Greşnova.
Colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Vladimir Ilici se bucurau de atenţia lui neobosită. El se interesa de toate nevoile lor, le cerea tovarăşilor să se cruţe, să se odihnească, să se trateze. În acele timpuri agitate, mulţi dintre tovarăşi nu numai că nu ascultau de sfaturile medicilor, dar nu îndeplineau nici indicaţiile lui Vladimir Ilici. În asemenea cazuri Vladimir Ilici era categoric: după cîteva zile tovarăşul respectiv primea o dispoziţie a C.C.-ului, şi disciplina de partid îl obliga să se supună.
Îmi amintesc de următoarea întîmplare. La o întrevedere, Vladimir Ilici îmi spune:
— Tovarăşii se plîng că Cicerin (comisarul poporului pentru afacerile externe) convoacă şedinţe după miezul nopţii şi le ţine pînă la 4—5 dimineaţa. Să stai de vorbă cu el: de ce se distruge pe sine şi distruge şi pe alţii?
M-am dus la Cicerin şi am început să-i demonstrez adevărul simplu că noaptea oamenii trebuie să doarmă, iar ziua să lucreze. Dar Cicerin era un om original: el a vrut să mă convingă că e bine să lucrezi tocmai noaptea, cînd nu te deranjează nimeni, iar ziua să dormi. A încercat chiar să fundamenteze ştiinţific acest lucru, invocînd o carte recent apărută cu privire la cîntatul cocoşilor. Răsfoisem această carte, deoarece mă simţeam obligat să cercetez întreaga literatură biologică apărută. Şi, oricît am căutat să-i dovedesc lui Cicerin că cocoşii se culcă «o dată cu găinile» şi numai de aceea pe la orele 2 noaptea au «un surplus de energie», — el a rămas neclintit. La următoarea întîlnire îi spun lui Vladimir Ilici:
— Ce să fac cu Cicerin ? În această chestiune e pur şi simplu scrîntit.
După cîteva zile primesc o dispoziţie a C.C. adresată lui Cicerin cu indicaţia să ni se înmîneze o copie. I se interzicea lui Cicerin să ţină şedinţele colegiului după ora 1 noaptea.
Unul dintre medicii cei mai apreciaţi din acea vreme era doctorul F. A. Guetier; el îi trata pe tovarăşii noştri şi l-a îngrijit şi pe Vladimir Ilici pînă în ultima zi a vieţii lui. Guetier era retribuit de stat şi avea, judecînd după aparenţe, traiul asigurat. Dar Vladimir Ilici ştia cît de hărţuit era bătrînul şi mi-a scris într-un bileţel: «În ceea ce-l priveşte pe Guetier. Bani refuză să ia, deşi acum totul se obţine numai pe bani. El îngrijeşte o mulţime de tovarăşi. Nu i s-ar putea stabili din fondurile C.C. sau ale prezidiului Comitetului Executiv Central din Rusia o retribuţie lunară mai mare? Înaintaţi o propunere C.C. din partea mea şi comunicaţi-mi pe scurt rezultatul».
Vladimir Ilici era deosebit de atent şi grijuliu, aş spune chiar tandru, cu copiii. Este ştiut că din iniţiativa lui Vladimir Ilici au fost emise o serie de decrete prin care erau apărate interesele copiilor; decrete deosebit de importante în folosul copiilor au fost emise în anii de foamete. Lenin a făcut să fie adoptat decretul cu privire la tribunalele speciale, cu participarea pedagogilor şi a medicilor, pentru judecarea delicvenţilor minori etc.
Îmi vin în minte o serie întreagă de imagini din viaţa de toate zilele din perioada cînd trăiam în emigraţie în apropiere de Paris. Vladimir Ilici venea deseori la mine cu bicicleta. Aveam doi copii: un băiat de 10 ani şi o fată de 13 ani. Uneori se întîmpla ca Vladimir Ilici să nu mă găsească acasă şi atunci mă aştepta. Înapoindu-mă, îl găseam cu băiatul pe un genunchi şi cu fata pe celălalt. Ţinîndu-l strîns de gît, copiii ascultau cu ochii strălucitori povestirea lui şi eu mă minunam cum ştie Vladimir Ilici să vorbească cu copiii — simplu şi clar, ca un bun prieten şi învăţător. Uneori, după o convorbire serioasă, Vladimir Ilici îi spunea fiului meu: «Ei, acum Serghei, suflecă-ţi mînecile, hai să ne batem». Şi puştiul, flegmatic, îşi sumetea mînecile cu un aer aferat, lua serios poziţia de atac în faţa lui Vladimir Ilici şi începeau să boxeze.
Îmi amintesc de următoarea întîmplare. În zilele de odihnă, lui Vladimir Ilici îi plăcea să se plimbe cu bicicleta şi să respire aer curat. Odată a venit la locuinţa mea din apropiere de Paris să mă invite să facem împreună o plimbare. Întrucît în acea seară eram ocupaţi amîndoi, hotărîrăm să nu plecăm prea departe, să urcăm vreo 15—20 de kilometri pe colina «Terrasse», de pe care se deschidea minunata privelişte a Parisului. Aflînd că nu mergem departe, fetiţa mea a început să mă roage să o iau cu mine. Credeam că prezenţa ei ar putea să-l enerveze pe Vladimir Ilici şi am refuzat-o. Fetiţa a izbucnit în lacrimi, Vladimir Ilici i-a luat apărarea şi, cu toate că am protestat, ea a plecat cu noi.
Drumul, deşi nu era lung, s-a dovedit a fi foarte anevoios: un şir nesfîrşit de urcuşuri şi coborîşuri.
Efortul şi arşiţa au obosit-o pe fetiţă. Vladimir Ilici se arăta foarte îngrijorat de starea ei. Am căutat să-l liniştesc, spunîndu-i că «fetiţa e robustă, că e sportivă şi că nu-i nimic dacă a obosit, se va odihni». El a avut tot timpul grijă de ea. N-o lăsa pe fetiţă să-şi ducă bicicleta la deal, deşi era şi el leoarcă de transpiraţie; cu o mînă îşi trăgea bicicleta sa, iar cu cealaltă pe a ei; sudoarea curgea şiroaie pe obrajii lui, iar el, aplecîndu-se, o ştergea de mîneci, deoarece ambele mîini erau ocupate cu bicicletele. Cînd eu, rîzînd, l-am rugat să lase bicicleta fetiţei, el s-a supărat şi mi-a răspuns: «Unor asemenea părinţi ar trebui să li se ia copiii».
Vladimir Ilici a păstrat această dragoste pentru copii pînă în ultimele zile ale vieţii sale. După cum se ştie, cu puţin înainte de moartea lui Vladimir Ilici, în casa lui din Gorki s-a organizat o serbare de pom de iarnă pentru copii de ţărani. Pe atunci pomul de iarnă era un eveniment neobişnuit. Copiii din sat, care vedeau pentru prima oară în viaţa lor un brad împodobit cu daruri şi cu lumini strălucitoare, erau, fireşte, foarte veseli şi făceau mii de nebunii. Vladimir Ilici a cerut să fie dus în sală (nu mai putea să umble atunci). Copiii zburdau, i se urcau pe genunchi, făceau cerc în jurul lui. Nadejda Konstantinovna şi Maria Ilinicina, deşi iubeau şi ele foarte mult copiii, încercau să-i îndepărteze de lîngă Vladimir Ilici. Dar el, grav bolnav cum era, suferind de îngrozitoare dureri de cap, protestă şi ceru să rămînă copiii lîngă el.
Sala de şedinţe a Consiliului Comisarilor Poporului, îngustă şi lungă, cu plafonul jos, cu un intrînd ocupat de o sobă de teracotă, nu semăna cu o sală de şedinţe a guvernului unei ţări care cuprindea a şasea parte a globului pămîntesc. Dar această modestie cadra cum nu se poate mai bine cu caracterul guvernului şi al şefului lui, tovarăşul Lenin.
Exact la orele 6, cînd începea de obicei şedinţa Consiliului Comisarilor Poporului, se deschidea uşa din spatele fotoliului prezidenţial, un fotoliu simplu de lemn, şi din cabinetul său apărea tovarăşul Lenin. Toţi comisarii poporului erau prezenţi — Lenin cerea respectarea strictă a disciplinei în muncă.
Vladimir Ilici arunca o privire fugară prin sală, pentru a vedea dacă toţi comisarii poporului sînt de faţă, dacă ferestrele, luminatoarele sau ventilatoarele sînt deschise, apoi se aşeza în fotoliul din faţa mesei şi se apleca deasupra hîrtiilor. Craniul său socratic părea că luminează ca un reflector munca participanţilor la şedinţă...
Felul cum conducea Vladimir Ilici şedinţele ar putea să servească drept exemplu oricui.
El se preocupa de condiţiile în care avea să se ţină şedinţa, căutînd să asigure rezultate maxime cu o cheltuială minimă de energie. Grija pentru puritatea aerului, pentru linişte în timpul şedinţelor, pentru ordinea discutării problemelor, pentru ca cei care iau cuvîntul să vorbească concis şi concret constituiau în permanenţă obiectul atenţiei lui. Uneori vara, în timpul şedinţelor, el se aşeza pe pervazul unei ferestre care dădea în curtea Kremlinului, pentru a respira aer curat. Vladimir Ilici era un duşman înverşunat al fumatului: în timpul şedinţelor fumatul era strict interzis; pentru ca comisarii poporului, printre care erau destui fumători pasionaţi, să nu iasă mereu din sala de şedinţe, li se permitea să fumeze în colţul sălii, unde era soba, şi să dea fumul pe gura sobei. Uneori în colţ se adunau cîte 2—3 fumători, care începeau să vorbească în şoaptă.
— Gîndacilor de la sobă, mai încet! — îi apostrofa în glumă Vladimir Ilici.
De aversiunea lui Vladimir Ilici împotriva fumatului este legat un episod comic din viaţa mea. Într-un rînd, stînd de vorbă cu mine, mă întrebă:
— De ce nu duci lupta împotriva tutunului? E o adevărată otravă! Te-ai bucura de sprijinul meu.
Încurajat de aceste cuvinte (sînt şi eu un duşman al fumatului) am pornit ofensiva. Planul propus de mine prevedea: 1) măsuri cultural-educative — propagandă în presă împotriva fumatului, cu ajutorul comsomolului, al secţiilor de femei, interzicerea fumatului în locurile publice etc. şi 2) măsuri cu caracter economic — limitarea culturilor de tutun, reducerea producţiei şi a comerţului cu tutun. Este interesant că reprezentanţii comisariatelor poporului din domeniul economiei (ai Consiliului superior al economiei naţionale, ai Comisariatului poporului pentru agricultură, ai Comisariatului poporului pentru comerţ etc), pe care i-am convocat la o consfătuire, s-au speriat în aşa hal, încît şi-au pus semnătura sub toate propunerile mele. Dar la Consiliul Comisarilor Poporului am întîmpinat o opoziţie hotărîtă. M-au atacat toţi comisarii poporului din domeniul economiei. Mi-am dat seama că împotrivirea conducătorilor economiei naţionale va duce la respingerea propunerilor mele şi i-am aruncat nişte priviri desperate lui Vladimir Ilici, dar el îşi lăsase şi mai mult capul în jos şi zîmbea sarcastic. Pînă la urmă comisarii poporului din domeniul economiei au obţinut respingerea propunerilor mele (ceea ce era şi just) şi din proiect n-a mai rămas decît partea cultural-educativă. După aceea i-am reproşat lui Vladimir Ilici: v~rDe ce nu m-aţi susţinut?
— Lasă, frate, ai sărit şi d-ta peste cal! — îmi răspunse el.
La şedinţele Consiliului Comisarilor Poporului, Vladimir Ilici lua arareori cuvîntul primul (dacă nu era el referentul): era evident că nu voia să influenţeze prin autoritatea de care se bucura. El aştepta să se pronunţe mai întîi alţii. Dacă nu lua nimeni cuvîntul, deseori se adresa unor tovarăşi chiar pe nume: «Ce spune tovarăşul cutare despre această problemă?». În încheiere rezuma dezbaterile şi făcea propuneri într-un mod atît de convingător, încît de regulă ele erau adoptate în unanimitate sau cu o majoritate covîrşitoare de voturi.
În general Vladimir Ilici avea o logică care te cucerea şi era greu să rezişti argumentelor lui: demonstraţiile lui erau uimitor de simple, clare şi din această cauză incontestabile.
Simplitatea logicii lui Vladimir Ilici îi dezarma întotdeauna pe cei care-l ascultau. Îmi amintesc că în 1910 fusese organizată la Paris o mare dispută cu anarhiştii. Referatul principal l-am prezentat eu. Am făcut o analiză amănunţită a teoriei lui Kropotkin şi a teoriilor celor mai cunoscuţi anarhişti occidentali din acea epocă. În cadrul discuţiilor Vladimir Ilici a ţinut o scurtă cuvîntare. El a demonstrat clar şi simplu că palavrageala anarhiştilor cu privire la «desfiinţarea puterii» este stupidă şi dăunătoare: burgheziei tocmai asta îl trebuie: să-i zdrobească pe muncitori, care «au desfiinţat puterea», şi să zădărnicească orice împotrivire a lor. Dimpotrivă, arăta el, muncitorii trebuie să ia cu hotărîre puterea în mîinile lor, să instaureze o dictatură de fier, să zdrobească împotrivirea burgheziei şi să construiască socialismul. Vedeam, după privirile celor prezenţi, cît de bine şi-au atins ţinta aceste cuvinte ale lui Vladimir Ilici.
Cu tot temperamentul său revoluţionar, vijelios, Vladimir Ilici avea un fel de a fi deosebit de meticulos, de consecvent, de «concentrat».
Într-un film Vladimir Ilici este înfăţişat ca un om oarecum dezordonat. Acest lucru nu e numai inexact: prin aceasta i se atribuie lui Vladimir Ilici trăsături pe care el le ura din adîncul sufletului.
Ceea ce trezea cea mai mare admiraţie în activitatea pe care a dus-o Lenin în fruntea partidului şi a guvernului, ca şi în întreaga lui viaţă, era principialitatea lui. Lui Lenin i se potrivea de minune acea definiţie a moralei pe care a dat-o la Congresul al III-lea al Comsomoluui: «Morala noastră este pe deplin subordonată intereselor luptei de clasă a proletariatului»2).
Fiecare pas din viaţa lui Vladimir Ilici era în întregime subordonat intereselor socialismului.
Am vorbit mai sus despre grija lui Lenin pentru om. El îmbina această grijă pentru omul muncii cu ura neîmpăcată faţă de duşmanii proletariatului.
Lenin avea o consideraţie profundă pentru Plehanov. Nadejda Konstantinovna povesteşte în amintirile ei că Vladimir Ilici n-a dormit nopţi întregi după primele convorbiri pe care le avusese cu Plehanov. Plehanov îmi era unchi şi într-un timp îl vizitam des (mai tîrziu am pornit pe drumuri opuse şi nu ne-am mai văzut de loc). După fiecare vizită pe care i-o făceam lui Plehanov, Vladimir Ilici mă întreba amănunţit despre tot ce vorbise acesta, despre starea sănătăţii lui etc. Şi cu toate acestea, «subordonîndu-se pe deplin intereselor luptei de clasă a proletariatului», Lenin l-a atacat vehement pe Plehanov şi l-a distrus din punct de vedere ideologic, cînd acesta a trădat cauza clasei muncitoare.
La fel a procedat cu toţi duşmanii revoluţiei proletare.
Păstrez o carte poştală a lui Lenin purtînd data de 4 octombrie 1910. Este o ilustrată adresată mie. Nu ştiu dacă Vladimir Ilici a observat acest lucru, dar imaginea de pe această ilustrată este simbolică. Ea înfăţişează locul unde Ronul dispare sub pămînt; uriaşul fluviu se ascunde dintr-o dată, îşi urmează drumul în adînc şi nu se mai vede de loc la suprafaţă; apoi răzbeşte din nou furtunos la lumină, măturînd totul în cale şi, în sfîrşit, curge liniştit mai departe în albia sa largă. Nu e oare aceasta un simbol al partidului nostru, care, după 1905, a fost nevoit să intre în ilegalitate, pentru ca după zece ani să irupă la suprafaţă, să măture din drumul lui ţarismul şi capitalismul şi să se avînte cu putere spre comunism!
Lenin avea o constituţie robustă, vînjoasă. Corpul lui îndesat, umerii puternici, braţele scurte dar viguroase, — totul trăda în el o forţă care iese din comun. Lenin ştia să se îngrijească de sănătatea lui, şi făcea acest lucru pe cît îi era cu putinţă, adică pe cît îi permitea munca lui excesiv de încordată. El nu bea, nu fuma. Lenin practica cultura fizică în adevăratul înţeles al cuvîntului: îi plăcea şi preţuia aerul curat, plimbările, înota admirabil, patina, mergea pe bicicletă. Fiind întemniţat în închisoarea din Petersburg, Lenin făcea zilnic gimnastică şi se plimba de la un capăt la celălalt al celulei. În emigraţie, în fiecare zi liberă, lua parte la excursiile pe care le făceam în grup cu bicicleta. În perioada sovietică el făcea dese plimbări cu automobilul.
Numai datorită sănătăţii sale de fier Vladimir Ilici a putut supravieţui rănii grave pe care i-o pricinuise glonţul atentatoarei socialiste-revoluţionare.
Rana a fost excepţional de gravă. Glonţul care pătrunsese în cavitatea toracică a umplut-o cu sînge, vătămînd vasele mari. Glonţul care nimerise în gît a trecut atît de aproape de vasele vitale (vena şi artera carotidă), încît în primele zile Vladimir Ilici avea expectoraţii cu sînge. Şi cu toate acestea, numai după cîteva zile, Vladimir Ilici a simţit că se însănătoşeşte şi era într-o stare de spirit optimistă. Cu toate rugăminţile stăruitoare ale medicilor de a renunţa pentru un timp mai îndelungat la ocupaţiile sale obişnuite, Vladimir Ilici a reînceput foarte curînd să lucreze, iar medicilor care-l dojeneau le răspundea zîmbind: «Exageraţi...»
Ultima boală a lui Vladimir Ilici a început cu simptome neînsemnate; cînd s-a dat jos din pat a simţit că ameţeşte şi a fost nevoit să se ţină de dulap ca să nu cadă. Medicii, care au fost chemaţi imediat, nu au acordat la început însemnătate acestui simptom. Profesorul Darkşevici, cunoscut neuropatolog, care a fost chemat la Vladimir Ilici, a crezut că e vorba de o indispoziţie obişnuită («surmenaj») şi, trecînd la alte subiecte de discuţie, şi-a permis chiar să se plîngă lui Vladimir Ilici că savanţii o duc greu, că el trebuie să-şi care singur lemne pe scară etc.
Vladimir Ilici a rămas însă dus pe gînduri şi s-a întristat; el a presimţit nenorocirea, şi la toate încercările de a-l linişti răspundea: «Nu, e primul semnal».
Spre nenorocirea întregii omeniri pronosticul lui s-a confirmat.
Au urmat apoi zilele dezolante ale stingerii lente a lui Vladimir Ilici. Organismul lui robust lupta cu îndîrjire împotriva gravei boli. Era o încăierare rară în istoria medicinei între un creier puternic şi boala care-l măcina: arterioscleroza.
În ianuarie şi februarie 1923 în sănătatea lui Vladimir Ilici s-au observat oarecare schimbări spre mai bine. Vladimir Ilici mai era în stare să-şi dicteze admirabilele sale articole politice. La 9 martie s-a declarat o gravă hemiplegie dreaptă cu pierderea bruscă a vorbirii, care a căpătat de la început un caracter persistent.
Pe la mijlocul lunii mai Vladimir Ilici s-a mutat la Gorki, unde a rămas pînă în ultimele sale clipe. În iulie s-a făcut din nou mai bine.
Credincios obiceiului său, Vladimir Ilici căuta să stea cît mai mult la aer liber, făcea plimbări într-un fotoliu pe rotile. Îi făcea plăcere să caute ciuperci, încet-încet a început să umble ajutat de alţii, iar la începutul lui august a început să facă exerciţii pentru refacerea facultăţii de a vorbi. În octombrie putea să umble singur prin cameră, sprijinîndu-se într-un baston. Vorbea din ce în ce mai bine. Vladimir Ilici lua ziarul, îl răsfoia şi indica articolele care trebuiau să-i fie citite, manifestînd un viu interes pentru conţinutul lor. Încet şi cu greu a început să scrie cu mîna stîngă. Cum am arătat mai înainte, s-a organizat o serbare de pom de iarnă la care a asistat Vladimir Ilici.
Puternicul lui organism lupta. Toţi se aşteptau ca îmbunătăţirea în starea sănătăţii lui Vladimir Ilici să se stabilizeze.
Şi deodată, la 21 ianuarie, la orele 6 seara, s-a dezlănţuit catastrofa: un acces acut, care s-a prelungit timp de aproape o oră, cu pierderea completă a cunoştinţei, cu încordarea extremă a musculaturii. Temperatura corpului ajunsese pînă la 42,3°. Vladimir Ilici a murit fără să-şi recapete cunoştinţa.
Autopsia a relevat o veche arterioscleroză a vaselor creierului. Diagnosticul post mortem arăta: scleroză datorită încordării excesive. Este caracteristic că nu s-a găsit o scleroză apreciabilă nici a vaselor inimii şi nici a vaselor altor organe. Scleroza se datora încordării excesive a creierului, organul ideilor şi gîndurilor lui Vladimir Ilici.
Scleroza vaselor creierului lui Vladimir Ilici era atît de avansată, încît aceste vase se calcifiaseră; la deschiderea lor pensa de metal suna ca în piatră. Pereţii multor vase se îngroşaseră atît de mult şi vasele se astupaseră într-atît, încît prin ele nu mai putea trece nici un fir de păr. Astfel sîngele proaspăt nu mai avea acces la porţiuni întregi ale creierelui, porţiuni care rămăseseră nealimentate.
Toţi medicii care au asistat la autopsie au rămas uimiţi de acest fenomen fără precedent: cu greu se poate înţelege cum putuse Lenin să gîndească, să dicteze articole admirabile ca profunzime de idei, să se intereseze de politică, în timp ce centre dintre cele mai importante ale creierului lui erau atît de grav vătămate. Dar chiar centrele izolate, neatinse de boală, ale creierului lui Vladimir Ilici au fost în stare să producă idei geniale.
1). «Lenin Vladimir Ilici. Scurtă biografie», ediţia a II-a, Moscova, 1955, pag. 268. — Nota Red.
2). V. I. Lenin, Despre religie. E.S.P.L.P. 1956, pag. 58. — Nota Red.