În 1893, cînd a venit Vladimir Ilici la Petersburg, exista deja aici un grup marxist, în cadrul căruia intelectualii şi muncitorii alcătuiau grupări separate. Muncitorii aveau un cerc central, din care făceau parte Fişer, Keizer, Norinski şi Şelgunov; dintre intelectualii marxişti intraseră în acest cerc Starkov, Krjijanovski şi Radcenko.
Muncitorii din Petersburg participaseră la întrunirile de 1 Mai în anii 1891 şi 1892. Exista în acest oraş un număr destul de mare de cercuri muncitoreşti, avînd însă toate un caracter oarecum întîmplător. Aceasta era situaţia la Petersburg, la sosirea lui Vladimir Ilici aici.
Pe vremea aceea eu luam lecţii de la studentul-tehnolog Gherman Borisovici Krasin. Mergînd o dată la el, m-a înştiinţat că a venit un om extrem de interesant, originar din regiunea Volgii, care doreşte să mă cunoască. Eu, se înţelege, am fost de acord şi m-am înţeles cu Gherman ca el să-mi comunice cînd să vin la el. În ziua fixată m-am dus la Gherman Borisovici, care locuia pe atunci undeva în apropiere de regimentul Semenovski. Peste vreo trei minute a venit acolo şi Vladimir Ilici. Aici, la Gherman, am schimbat cu el doar cîteva cuvinte în legătură cu o carte de curînd apărută, şi Vladimir Ilici m-a poftit să trec pe la el.
Peste două sau trei săptămîni am mers la Ilici, pe stradela Kazacii. M-a întîmpinat spunîndu-mi: «Ai sosit tocmai bine: am o carte interesantă». Şi mi-a arătat îndată o cărticică, scrisă, după cît am văzut, în limba germană. I-am răspuns lui Ilici că nu ştiu nemţeşte, la care el mi-a răspuns: «Nu face nimic, o vom citi pe ruseşte». Cartea se numea: «Sindicatele, cartelurile şi trusturile industriale» de Bruno Schonlank. Citirea acestei cărticele i-a luat lui Vladimir Ilici aproape trei ore. După ce a terminat-o, a început să-mi pună întrebări. Şi, în timp ce mi le punea, cerîndu-mi să-i răspund în scris la unele din ele, mi-am dat seama că nu-mi citise cartea în scop propagandistic, ci ca să mă încerce. Lucrul acesta a devenit cît se poate de limpede pentru mine atunci cînd m-a întrebat: «Dar printre cunoştinţele dumitale din Petersburg, cam cîţi muncitori crezi că mai sînt aşa ca dumneata?». I-am spus numele tovarăşilor din cercul central, şi el mi-a cerut imediat să-i fac cunoştinţă cu ei.
Vladimir Ilici se străduia, chiar de la primii paşi, să studieze temeinic întreaga noastră organizaţie. El mergea bucuros la diferite cercuri, unde privea scrutător pe fiecare muncitor revoluţionar.
În 1894, între noi, muncitorii, s-a pus chestiunea unei repartizări mai raţionale a forţelor la diferite uzine, adică dacă într-o uzină nu exista nici un om de-al nostru şi aceea era o uzină mare, ne străduiam să plasăm acolo pe unul din tovarăşii noştri, astfel ca în toate uzinele mari să avem măcar cîte un om de-al nostru.
Pe la începutul primăverii anului 1895 a apărut la Petersburg o broşură despre agitaţie. Această broşură a fost citită la o adunare care s-a ţinut în locuinţa lui Silvin. Erau de faţă şi vreo şapte-opt intelectuali: Vladimir Ilici, Starkov, Krjijanovski, Vaneev şi alţii. În cursul citirii acestei broşuri, o parte din intelectuali şi-au dat părerea că e încă prematur si se treacă la agitaţia în scris. Ei invocau motivul că dacă într-o uzină va fi afişată o proclamaţie, puţinii muncitori pe care-i avem acolo vor fi şi ei arestaţi şi astfel va înceta orice activitate.
Vladimir Ilici le-a răspuns arătînd că nu trebuie să ne temem de aşa ceva, întrucît proclamaţiile fac ca în locul fiecărui muncitor arestat să apară alţi zece muncitori de acest fel sau şi mai activi. Muncitorii care au participat la această adunare s-au pronunţat pentru trecerea la agitaţia in scris.
Proclamaţiile marxiste scrise au început să apară abia în toamna anului 1895. Au fost scoase patru sau cinci asemenea proclamaţii. Ele erau tipărite, după cît îmi amintesc, în tipografia din Lahta (a lui Erghin). De obicei ele purtau dedesubt semnătura: «Un grup de social-democraţi». După ce-au apărut cîteva proclamaţii, Vladimir Ilici a pus chestiunea necesităţii de a crea o organizaţie. «Un grup de social-democraţi» e o denumire care nu spune nimic, a declarat el atunci; muncitorul trebuie să ştie că există o organizaţie bine determinată.
Din însărcinarea lui Vladimir Ilici, eu organizasem, încă în august 1895, o locuinţă conspirativă al cărei proprietar era un muncitor de la uzinele Semeannikov, cu numele de Afanasiev, mi se pare. Această locuinţă era destul de des frecventată de Vladimir Ilici, Leahovski, Tahtarev, Starkov şi alţii. Pe vremea aceea eram un fel de organizator în cartierul de dincolo de bariera Nevei; de aceea mergeam şi eu destul de des acolo. În această casă au fost puse bazele «Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare». Vladimir Ilici ne făcea atenţi că trebuie să luăm măsuri pentru ca tînăra noastră organizaţie să nu apuce pe calea trade-unionurilor engleze. Se vedea din primul moment că el avea o deosebită grijă ca organizaţia să meargă pe o cale revoluţionară. Deşi atunci cînd stăteam de vorbă cu muncitorii trebuia să ne ocupăm mai mult de aspectul economic al problemelor şi să-i aducem pe terenul intereselor economice arzătoare, Vladimir Ilici spunea că nu trebuie omis niciodată aspectul politic.
Dincolo de bariera Nevei, în afară de locuinţa de care am vorbit, Lenin mai frecventa locuinţa lui Funtikov şi aceea a soţilor Bodrov, precum şi locuinţa mea din strada Aleksandrovskaia nr. 23. Am mai fost cu Vladimir Ilici într-un loc în apropiere de strada Aleksandrovskaia, în cartierul zis «Korabli», dar unde anume, în ce casă — nu-mi mai pot aminti acum.
Faptul că Vladimir Ilici a îndreptat «Uniunea de luptă», încă de la primii ei paşi, pe făgaşul marxismului revoluţionar, a jucat ulterior un mare rol organizatoric. Cu toate că în decembrie 1895 vîrfurile conducătoare ale intelectualităţii marxiste, precum şi numeroşi muncitori au fost arestaţi, în mai 1896 a izbucnit, la Petersburg, o grevă cum nu se mai pomenise pînă atunci în Rusia, care a cuprins peste treizeci de mii de muncitori. Principala revendicare a muncitorilor era să li se plătească pentru zilele încoronării lui Nikolai al II-lea, în care întreprinderile n-au lucrat şi pentru care muncitorii n-au primit salariu. Această grevă a fost un fenomen fără precedent. În însăşi revendicarea de a li se plăti pentru zilele încoronării era exprimată atitudinea lipsită de respect a muncitorilor faţă de «înalta persoană» a ţarului.
Această grevă, care era un rezultat al activităţii duse de «Uniunea de luptă», a jucat un rol în sensul că a făcut ca mişcarea muncitorească să devină, dintr-o mişcare secretă, una făţişă. Ca urmare a faptului că un mare număr de muncitori au făcut cunoştinţă cu proclamaţiile şi cu literatura ilegală în genere, despre socialişti a început să se vorbească în auzul tuturora. Şi dacă revoluţia din 1905 a fost repetiţia generală a revoluţiei din 1917, apoi greva din 1896 trebuie considerată drept una dintre cele mai importante repetiţii în pregătirea revoluţiei din 1905.