Am aflat de tovarăşul Lenin abia în 1898, în vagonul-dubă care mă ducea spre Siberia. Deşi participasem în 1895 la activitatea revoluţionară din Petersburg, nu avusesem prilejul să mă întîlnesc cu Lenin. Asta s-a întîmplat, probabil, pentru că eu, deşi o rupsesem din punct de vedere ideologic cu narodovolţii încă din 1895 şi începusem să activez în cadrul unei organizaţii marxiste — «Uniunea de luptă» din Petersburg —, trebuia să păstrez legătura cu o tipografie a narodovolţilor, situată pe canalul Kriukov, unde se tipăreau broşurile tovarăşului Lenin, şi de aceea trebuia să-mi limitez cu stricteţe cercul cunoştinţelor mele din mediul revoluţionar şi mai ales din cel al marxiştilor, care în ochii narodovolţilor treceau drept nişte oameni ce nu vor să ştie de regulile conspiraţiei. Oricît de ispitit eram să particip la o adunare mai mult sau mai puţin numeroasă a marxiştilor, unde luau cuvîntul conducători de-ai lor, eram silit să renunţ la acest lucru din considerente de conspiraţie, căci era greu să pleci de la o asemenea adunare fără să atragi vreun copoi pe urmele tale. Numai căderile dezastruoase, arestările care se ţineau lanţ i-au determinat pe social-democraţi să-şi însuşească tehnica muncii ilegale. Am aflat adevăratul nume al «Bătrînului» — cum îi ziceau tovarăşii pe vremea aceea lui Vladimir Ilici — abia în momentul despărţirii de tovarăşii din închisoarea de la Krasnoiarsk, în primele zile ale lunii mai 1898.
— Ce bine-i că te duci în aceleaşi locuri în care-i deportat «Bătrînul» nostru, Vladimir Ilici Ulianov — mi-a spus Mihail Silvin.
— Cînd ai să fii în districtul Minusinsk, caută să faci neapărat cunoştinţă cu Vladimir Ilici! — a insistat Friedrich Lengnik.
— Dar eu mă duc în alt sat, Tesinskoe — le-am răspuns eu. — Chiar voi mi-aţi spus că satul ăsta este la peste o sută de verste depărtare de tovarăşul Ulianov.
— N-are a face — mi-au replicat tovarăşii —; în satul Tesinskoe se află buni tovarăşi de-ai noştri, Krjijanovski şi Starkov. Ei o să-ţi facă cunoştinţă cu «Bătrînul».
Prilejul de a-l cunoaşte pe Vladimir Ilici l-am avut abia peste opt luni de la sosirea mea în satul Tesinskoe, care-mi fusese fixat ca domiciliu în Siberia. Tovarăşii V. V. Starkov cu soţia sa, Antonina Maximilianovna, şi G. M. Krjijanovski cu soţia sa, Z. P. Nevzorova, se mutaseră pe atunci din satul Tesinskoe la Minusinsk. Ei au închiriat, pe una din străzile acestui oraş, etajul unei case modeste, unde locuiau ca o singură familie. În această casă l-am întîlnit pe tovarăşul Lenin, atunci cînd au venit acolo pentru prima oară deportaţii marxişti împrăştiaţi prin diverse sate ale districtului Minusinsk.
Pe vremea aceea deportaţii marxişti trăiau separat şi izolat de vechii deportaţi — membri ai partidului «Narodnaia Volea». Neînţelegerile care se iscaseră cu prilejul evadării din Minusinsk a unui marxist, muncitorul tipograf Raicin, au dus la o ruptură totală. Lucrurile au mers pînă acolo, încît nu numai că nu se salutau atunci cînd se întîlneau, dar chiar se ocoleau unii pe alţii. Vechii deportaţi narodovolţi, printre care se aflau şi figuri marcante ca Tîrkov, care scăpase întîmplător de la spînzurătoare, deşi fusese implicat în atentatul de la 1 martie 1881, şi Felix Iakovlevici Kon, care ispăşise o condamnare la muncă silnică şi deportare în Iakuţia îndepărtată, considerau că numai ei, vechi deportaţi narodovolţi, au mirosit praful de puşcă al revoluţiei şi priveau pe marxişti chiar cu o anumită doză de dispreţ, ca pe nişte oameni în rîndurile cărora nu există nici unul care să fie gata să meargă la spînzurătoare pentru cauza revoluţiei, şi care, după părerea narodovolţilor, păşeau pentru prima oară peste crestele Uralilor. La rîndul lor, marxiştii îi tratau pe narodovolţi ca pe nişte reprezentanţi ai unui curent revoluţionar condamnat şi înmormîntat de istorie; erau înclinaţi să vadă în ei nişte invalizi ai revoluţiei, un fel de mumii îngălbenite de vreme, anchilozate în erorile şi în prejudecăţile lor. Marxiştii, şi îndeosebi muncitorii, se simţeau lezaţi şi indignaţi de faptul că Tiutcev, un narodovoleţ care trecuse la narodopravţi, îşi exprimase cîndva, întîmplător sau intenţionat, părerea că apariţia marxiştilor în Siberia a însemnat că s-a început cu deportarea «mahalalei».
Într-un cuvînt, a fost atunci o istorie din cele obişnuite în deportare, cînd reprezentanţii diverselor curente revoluţionare nu pregetau să arunce părţii adverse tot soiul de învinuiri. Ciocnirile de acest fel între deportaţii politici s-au ţinut lanţ în tot timpul deportării. Nici marxiştii, în frunte cu Lenin, nu le-au putut evita. Pe cît îmi amintesc, una din chestiunile ridicate la discuţiile generale care au fost purtate la sfîrşitul lui decembrie 1898 la Minusinsk a fost aceea a atitudinii noilor deportaţi, marxiştii, faţă de vechii deportaţi, narodovolţii. Lenin era, pe cît îmi amintesc, cît se poate de intransigent faţă de aceştia din urmă. Mie, muncitor neiniţiat pe atunci în multe probleme, mi se părea că am rupt-o de data aceasta cu narodovolţii «pînă la moarte». Nu mică mi-a fost mirarea cînd mai tîrziu, peste vreo zece ani, am aflat că Vladimir Ilici, întîlnindu-se cu reprezentanţi ai vechilor deportaţi cu care se ciorovăise în Siberia, discută cu ei pe un ton paşnic şi amabil. Pe lîngă chestiunea raporturilor cu vechii deportaţi, s-a pus atunci, la Minusinsk, şi chestiunea înfiinţării unei case de ajutor reciproc pentru tovarăşii aflaţi în nevoie. Fiecare tovarăş sosit în deportare semna un regulament special pentru deportaţii politici, care le interzicea acestora deplasările din sate sau oraşe la o distanţă de peste 10—15 verste fără învoirea ispravnicului din Minusinsk, precum şi prestarea aproape a oricărei munci intelectuale. Nu te puteai angaja nici măcar argat la un ţăran înstărit, deoarece deplasările spre ogoarele aflate la o depărtare de 20—30 de verste şi faptul că erai nevoit să stai acolo săptămîni întregi sau chiar mai mult, contraveneau acestui regulament. Guvernul se temea mai ales de propagandă. Supravegherea şi filarea deportaţilor politici din Minusinsk era încredinţată unui supraveghetor special pentru deportaţii politici, iar a acelora din sate şi cătune ajutoarelor de poliţişti. Supraveghetorul — un tîrgoveţ din Minusinsk care primea o leafă pentru această slujbă — trecea în fiecare zi pe la toate locuinţele deportaţilor politici, cu o condică specială în care aceştia erau obligaţi să semneze. În sate şi cătune, ajutoare de poliţişti erau nişte ţărani, adeseori analfabeţi, care erau aleşi în această funcţie şi o priveau ca pe o corvoadă, limitîndu-se să-i supravegheze destul de superficial pe deportaţi şi să descoase din cînd în cînd pe gazdele lor. Lor nu le făcea plăcere să-i vadă pe deportaţi plecînd cu ţăranii la cîmp, la fîneţe şi în taiga. De aceea în deportare era extrem de greu să găseşti un mijloc de cîştig. După ce în străinătate începuseră să apară articole de ziar şi cărţi în care era înfăţişată situaţia nemaipomenit de grea a ocnaşilor şi a deportaţilor politici din Siberia, guvernul a menţinut pentru deportaţi interzicerea strictă de a se deplasa, dar le-a acordat în acelaşi timp o alocaţie bănească lunară care era de 8 ruble pentru persoanele singure şi de 15—35 de ruble pentru deportaţii cu familie.
De cînd au început să vină în deportare muncitori marxişti, guvernul a început să reducă această alocaţie, iar pe muncitori să-i lipsească cu totul de ea. Împărţind masa strîns unită a deportaţilor în intelectuali «privilegiaţi» şi muncitori năpăstuiţi, guvernul urmărea ca în rîndurile deportaţilor să-şi facă loc dezbinarea, vrajba, invidia şi certurile. Deşi în districtul Minusinsk toţi muncitorii care trăiau în deportare obţinuseră în cele din urmă, după multe tărăgăneli şi după o luptă îndelungată, această alocaţie, înfiinţarea unei case de ajutor reciproc constituia o necesitate imperioasă. Viaţa în districtul Minusinsk părea uimitor de ieftină unui om care venea din Petersburg, totuşi cele 8 ruble ajungeau abia pentru masă, locuinţă, petrol lampant, ceai presat şi zahăr, iar pentru tutun şi îmbrăcăminte nu-ţi mai rămînea nimic. Fără într-ajutorare tovărăşească şi fără micile sume de bani trimise din cînd în cînd de Crucea roşie revoluţionară, cu greu puteai s-o scoţi la capăt. Toate acestea făceau necesară înfiinţarea unei case de ajutor reciproc.
La primul congres al marxiştilor din districtul Minusinsk, în cadrul căruia, printre alte chestiuni, s-a pus şi aceea a înfiinţării unei case de ajutor reciproc, au participat, pe cît îmi amintesc: V. I. Lenin, G. M. Krjijanovski, G. I. Okulova, A. M. Starkova (Krjijanovskaia), V. V. Starkov, Z. P. Nevzorova, V. K. Kurnatovski, N. K. Krupskaia şi muncitorii: Oscar Engberg — un finlandez din Petersburg, I. L. Prominski şi Kovalevski — polonezi din Zyrardow, precum şi Kulik — un intelectual social-democrat polonez, N. N. Panin şi A. S. Şapovalov din Petersburg. M. D. Efimov, muncitor din Ekaterinoslav, care căpătase o boală mintală, fusese transportat, în timpul acela, din satul Tesinskoe, districtul Minusinsk, la spitalul de alienaţi din Krasnoiarsk.
Cele cîteva zile petrecute la Minusinsk în societatea tuturor acestor tovarăşi i-au fost suficiente lui Lenin pentru a cunoaşte pe fiecare din ei în parte şi pentru a-l descoase ca să vadă cît e de bun pentru viitoarea activitate revoluţionară. De pildă, interesîndu-se de organizarea unei tipografii ilegale, Lenin mi-a pus o serie de întrebări în legătură cu tipografia ilegală a narodovolţilor. Pe lîngă convorbirile tovărăşeşti pe care le-am avut, am consacrat destul timp jocului de şah, patinajului pe «gheţuşca» de pe braţele Eniseiului şi vînătorii de iepuri, potîrnichi şi cocoşi de munte în împrejurimile Minusinskului.
În perioada deportării sale în Siberia, Lenin era în plină înflorire a forţelor sale. Avea 28 de ani. Făcea impresia unui om plin de vioiciune, vesel şi energic. Alături de simplitatea şi firea lui deschisă, care te atrăgeau din primul moment, se simţea în el o anumită răceală, care-l ţinea pe conlocutor la o oarecare distanţă. După ţinută, după respectul pe care i-l arătau involuntar tovarăşii intelectuali — şi nu numai G. M. Krjijanovski şi V. V. Starkov, dar şi V. K. Kurnatovski, care era un om umblat prin lume şi cunoscuse mulţi oameni — m-am putut convinge încă o dată că Lenin, «Bătrînul», de care-mi vorbiseră atît de mult în drum spre Siberia M. A. Silvin, F. V. Lengnik, K. K. Bauer şi alţi tovarăşi, care-l cunoşteau de mai înainte sau auziseră de el, ca Bauer, — este într-adevăr un conducător între tovarăşii marxişti. După ce s-au scurs cele trei zile pe care fiecare dintre noi a avut voie să le petreacă la Minusinsk, ne-am împrăştiat prin satele noastre. V. I. Lenin şi N. K. Krupskaia, O. Engberg şi I. L. Prominski au plecat în satul Şuşenskoe, unde locuia Vladimir Ilici; V. K. Kurnatovski şi tov. Kovalevski — în satul Kuraghinskoe din plasa Kuraghinskoe, pe cursul superior al Tubei, un afluent al fluviului Enisei. N. N. Panin şi cu mine ne-am întors în satul Tesinskoe.
Următoarea întîlnire cu tovarăşul Lenin a avut loc cu totul pe neaşteptate pentru mine, la mijlocul verii anului 1899, în satul Tesinskoe. Era pe la orele 7-8 dimineaţa. Ieşisem din clădirea plăşii, unde «poştalionul», care aducea corespondenţa de două ori pe săptămînă, carta scrisorile. Din cerdacul clădirii am văzut deodată, într-o şaretă, un bărbat şi o femeie tînără care, după înfăţişare şi îmbrăcăminte, nu semănau de loc cu localnicii. Uitîndu-mă cu atenţie, am recunoscut în cei doi străini pe Lenin şi pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia. După priceperea cu care mîna calul se vedea că Vladimir Ilici s-a achitat cu succes de sarcina sa. Pe vremea aceea, în afară de mine, mai locuiau în satul Tesinskoe tovarăşii F. V. Lengnik şi E. V. Baramzin; N. N. Panin nu mai era acolo (în urma unor incidente cu ţăranii se mutase în satul Ermakovskoe, plasa Ermakovskoe). Din corespondenţa cu tovarăşii Krjijanovski, Nevzorova şi Starkov, Lenin aflase că tovarăşii F. V. Lengnik şi E. V. Baramzin, doi intelectuali eminenţi, trecuseră prin Minusinsk în plasa Tesinskoe. Pregătindu-şi atacul său împotriva «economismului», care devenise periculos pentru mişcarea muncitorească revoluţionară, V. I. Lenin a venit, cred, pentru a-i atrage pe aceştia în lupta împotriva «economismului». El a parcurs de la satul Şuşenskoe pînă la Tesinskoe un drum lung de aproape o sută de verste şi totodată puţin umblat şi nu lipsit de pericole, din cauza jafurilor.
S-a întîmplat că în ziua sosirii tovarăşului Lenin la Tes, cum i se zicea satului nostru, tovarăşii F. V. Lengnik şi E. V. Baramzin, care nici nu bănuiau că el va veni în ziua aceea, plecaseră în zori la vînătoare pe nişte lacuri situate la 15 verste depărtare de sat. Ca urmare, Lenin şi Nadejda Konstantinovna au poposit la mine, unde au băut ceai, au prînzit şi au rămas peste noapte. Pe atunci locuiam la Vetvinova, o ţărancă «cultă » al cărei soţ fusese toată viaţa mic slujbaş de plasă şi a cărei fiică, membră a partidului nostru, era studentă la Petersburg. După ce am condus pe Vladimir Ilici şi Nadejda Konstantinovna în camera mea modestă şi le-am adus un ştergar, apă şi săpun ca să se spele de praful drumului de vară, am alergat la gazdă să-i spun să pună samovarul şi să pregătească obişnuitul dejun ţărănesc, care consta din tradiţionalele «şanejki»[1] şi o farfurie cu smîntînă. Am deshămat calul cu care venise Vladimir Ilici şi l-am priponit într-un colţ al curţii ca «să se răcorească» două ore înainte de a-l adăpa şi de a-i da fîn şi ovăz şi am plecat spre locuinţele lui F. V. Lengnik şi E. V. Baramzin, unde am lăsat fiecăruia cîte un bilet în care-i anunţam de sosirea oaspeţilor dragi.
Cînd m-am întors, am găsit pe V. I. Lenin şi pe N. K. Krupskaia stînd la masă. Între timp băuseră ceaiul şi dejunaseră. Amîndoi se uitau prin cărţile şi caietele mele, pline de citate din cărţile citite, de material cifrat şi de versuri din diverşi poeţi: Nekrasov, Puşkin, Lermontov, Nikitin, Heine, Kolţov şi alţii. Într-unul din cele două caiete se aflau traducerile mele din limba germană în limba rusă. Într-un caiet gros era o traducere în limba rusă a «Manifestului Comunist» de K. Marx şi F. Engels. Pregătindu-mă în vederea viitoarei activităţi revoluţionare, îmi formasem despre viitorul meu ideea că pe mine, muncitor, luptător «mîndru şi neîmpăcat» pentru eliberarea clasei muncitoare, cum speram să devin, mă aşteaptă o soartă cruntă, pe care o acceptam de bunăvoie — moarte prin spînzurătoare, în străfundul închisorii sau de foame. Datorită acestei stări de spirit, aveam o predilecţie deosebită pentru poeziile pesimiste, cum era, de exemplu, «Groapă adîncă săpat-au hîrleţele», de Nikitin. Atenţia lui Lenin, care era atunci plin de optimism, a fost atrasă de această poezie.
— Cum — m-a întrebat el—, ai copiat şi această poezie?
— Da, ca şi poezia «Ţesătorii» a lui Heine — i-am răspuns eu. Lenin părea foarte mulţumit de rezultatul examinării cărţilor mele şi a conţinutului caietelor. Pentru el era, se vede, plăcut să se încredinţeze că muncitorii deportaţi citesc «Capitalul» lui Marx, învaţă limbi străine, citesc literatura clasică şi reviste voluminoase. Dînd de caietul cu traducerea «Manifestului Comunist» al lui Marx şi Engels, el a fost plăcut surprins.
Cînd a venit vorba despre felul cum învăţ limba germană, m-a întrebat dacă recurg des la dicţionar; i-am dat un răspuns destul de superficial şi vanitos: «nu prea des». Lenin mi-a replicat simplu şi deschis: «Eu unul mă uit destul de des în dicţionar cînd traduc dintr-o limbă străină în limba rusă». Din aceste cuvinte ale lui mi-am dat seama că făcusem o gafă cu lăudăroşenia mea, şi atunci m-am fîstîcit şi am roşit tare. M-a scos din această situaţie venirea lui F. V. Lengnik şi a lui E.V. Baramzin, care, întorcîndu-se de la vînătoare, găsiseră bileţelele mele.
Întrucît camera pe care o ocupa E. V. Baramzin în casa singuraticei bătrîne Anna Marianovna era mai potrivită pentru discuţiile între revoluţionari, fiind complet izolată, astfel încît ei riscau mai puţin ca vorbele lor îndrăzneţe să devină cunoscute la început ajutorului de poliţist şi şefului de plasă, iar apoi plutonierului de jandarmi, care făcea ocolul satelor şi cătunelor unde locuiau deportaţii politici, ne-am mutat îndată la E. V. Baramzin. V. I. Lenin şi N. K. Krupskaia au prînzit şi au înnoptat în prima zi la mine, apoi la E. V. Baramzin şi după aceea în odaia lui F. V. Lengnik.
În toate cele trei zile petrecute de Lenin la Tes au avut loc discuţii însufleţite între el, de o parte, E. V. Baramzin şi F. V. Lengnik, de altă parte. În persoana lui Baramzin narodnicismul refuza să se considere definitiv învins şi încerca să se reafirme. Ţinta atacurilor lui Baramzin a constituit-o problema artei şi literaturii, pe care marxismul o elaborase destul de slab, nereuşind să-i imprime amprenta sa, aşa cum izbutise s-o facă narodnicismul. Se ridica în acelaşi timp vechea problemă a obştei şi a artelurilor velicoruse. Uneori Baramzin începea să vorbească despre Volga, pe ale cărei maluri trăise multă vreme şi pe care o îndrăgise nespus de mult. Ascultîndu-l, aveam parcă înaintea ochilor uriaşa arteră fluvială rusească. În închipuirea mea apăreau vapoarele societăţii «Caucaz şi Mercur», încărcate cu baloturi de bumbac venite din Asia centrală, unde se mai păstrează şi azi, în obiceiuri şi în îmbrăcăminte, rămăşiţe ale unor vremi demult apuse. Ascultîndu-l pe E. V. Baramzin, vedeam parcă aevea cursul superior, mijlociu şi inferior al Volgii, unde mărfurile care veneau pe calea apelor prin Marea Baltică, Petersburg, sistemul de canale Mariinski, rîul Şeksna se încrucişau la Rîbinsk cu cele sosite din Orient, din Asia centrală şi din Persia. Îmi apărea vie imaginea vechilor oraşe ruseşti de pe cursul superior şi mijlociu al Volgii, a frumuseţilor naturii nordice ruse şi a întinderilor nemărginite de pe cursul inferior al Volgii, pe care cutreiera Stenka Razin. E. V. Baramzin însuşi părea pătruns de mireasma Volgii, de dragoste faţă de ea. În cuvintele lui mi se părea că aud strigătele pescăruşilor de pe Volga, zăngănitul lanţurilor de care sînt prinse ancorele şi înjurăturile zdravene şi piperate ale matrozilor şi hamalilor de la debarcadere.
Lenin însuşi era de prin părţile Volgii şi aveam impresia că-i place să asculte povestiri despre Volga. El a spulberat, treptat, toate argumentele narodniciste ale lui E. V. Baramzin.
Pe cît îmi amintesc, Lenin a dezvoltat ideea că cu greu ne-am putea aştepta ca muncitorul asuprit, care se întoarce de la fabrică frînt de oboseală, să-şi poată crea o artă şi o literatură proprie fără ajutorul intelectualităţii provenite din mediul burghez. Esenţialul îl constituie lupta clasei muncitoare, pe care aceasta a şi început s-o ducă şi care, aşa cum ne-o dovedeşte teoria marxismului revoluţionar, va duce la victoria deplină a socialismului. Arta nu este un scop în sine, ci un mijloc de luptă. Arta narodnică n-a salvat teoria narodnică atunci cînd aceasta s-a ciocnit cu marxismul revoluţionar. Pe măsură ce lupta clasei muncitoare va căpăta o amploare mai mare, arta ieşită din mediul muncitorilor înşişi sau creată de intelectualitatea care se situează pe punctul de vedere al teoriei revoluţionare va veni în ajutorul muncitorilor.
Cam aşa, după cîte îmi amintesc acum doar în linii generale, a vorbit Lenin în replica dată lui Baramzin. Cu mult mai mult timp a consacrat el discuţiilor cu F. V. Lengnik. Mi se pare că corespondenţa pe teme filozofice între V. I. Lenin şi F. V. Lengnik începuse încă pe vremea cînd acesta din urmă locuia în satul Kazacie. Tov. Iakubova îi scrisese lui Z. P. Nevzorova, în judeţul Minusinsk, despre Lengnik că este adept al filozofiei idealiste. Se poate ca Z. P. Nevzorova să-i fi comunicat lui Lenin acest lucru. E de asemenea foarte posibil ca primul care a început această corespondenţă să fi fost însuşi Lenin, care apăra filozofia materialistă a lui Marx şi Engels. Principalul duel, pe această temă, între V. I. Lenin şi V. F. Lengnik a avut loc, pare-mi-se, chiar la Tes în aceste trei zile. Ca şi V. I. Lenin, F. V. Lengnik era pe vremea aceea în plină înflorire a forţelor şi capacităţilor sale. Era pasionat de matematică, cunoştea literatura şi filozofia germană. Cartea lui preferată era «Faust» al lui Goethe, pe care, de altfel, mă sfătuia şi pe mine să-i citesc. Era mîndru şi tenace, de o mare erudiţie şi avea un temperament pasionat. În convorbirile noastre, el se dădea drept «neokantian». O dată, pe cînd mergeam călări spre satul Şoşino, unde locuia familia Okulov, care a dat atîţia revoluţionari, i-am amintit că G. V. Plehanov denumise neokantianismul «o manifestare a reacţiunii mic-burgheze»; mi-a răspuns că habar n-am de filozofie şi că, după părerea lui, «omul nu poate cunoaşte totul». Eu într-adevăr, eram profan în ale filozofiei, dar instinctul de proletar îmi spunea că raţionamentele lui F. V. Lengnik au un cusur.
Vladimir Ilici a trebuit să depună multă stăruinţă şi să dea dovadă de multă elocvenţă pentru a-l putea înfrînge pe îndîrjitul său adversar. Scepticismului lui Hume, de care era pătruns F. V. Lengnik, pesimismului lui Schopenhauer şi idealismului lui Kant, Lenin le opunea filozofia materialistă a lui K. Marx şi F. Engels, filozofie optimistă. Afirmaţiei lui F. V. Lengnik că «nu putem cunoaşte totul», el i-a răspuns printr-o serie întreagă de argumente din domeniul cuceririlor ştiinţei, arătîndu-i că nu există piedică în calea forţei raţiunii umane, că tot ceea ce pare astăzi de neînţeles, neclar, obscur va fi mîine clarificat în lumina ştiinţei, va fi demonstrat şi va deveni limpede şi inteligibil. De aceea clasa muncitoare a şi pornit la luptă cu toate armele cunoaşterii umane. Cu ajutorul ştiinţei ea nu numai că-şi va dovedi dreptul la existenţă, dar va învinge în luptă deschisă şi va instaura societatea fără clase, societatea socialistă. Filozofia idealistă duce la recunoaşterea divinităţii, la negarea vieţii, la ascetismul religios. Marxismul revoluţionar, dimpotrivă, duce la victoria raţiunii umane asupra a ceea ce nu este încă cunoscut, la biruinţa omului asupra naturii şi la bucuria vieţii în viitor, în opoziţie cu obscurantismul medieval din trecut.
După cîte îmi amintesc, cam acesta a fost subiectul discuţiei dintre V. I. Lenin şi F. V. Lengnik. Aprigele dispute despre filozofia materialistă şi cea idealistă, despre «lucrul în sine» şi «lucrul pentru noi» aveau loc nu numai în camera lui E. V. Baramzin sau a lui F. V. Lengnik, ci şi în timpul plimbărilor prin stepa Tesului, pe ostroavele rîului Tuba sau în munţii din împrejurimi. Ambii adversari operau cu cuvinte străine, termeni ştiinţifici de filozofie, apoi se opreau să răsune, după aceea începeau din nou discuţiile. Obosit de toate acestea, eu mă duceam «să văd de calul» cu care venise Vladimir Ilici, îi dădeam de mîncare, îl adăpam la vreo fîntînă. Cînd mă întorceam, ei tot mai continuau duelul. Dîrz, întunecat la faţă, F. V. Lengnik nu se da bătut, aducînd noi şi noi argumente. Vladimir Ilici nu-i rămînea nici el dator: scotea din arsenalul său noi arme, tot mai ascuţite, împotriva filozofiei idealiste, în cele din urmă, aşa l-a strîns cu uşa pe adversar, încît acesta n-a mai scos nici un cuvînt. Concepţia despre lume, clară, plină de vigoare, de dragoste de viaţă, concepţia care cheamă la un viitor luminos triumfase asupra întunecatului scepticism şi pesimism al concepţiei idealiste despre lume.
Lenin a plecat din satul Tesinskoe biruitor asupra ambilor adversari. E. V. Baramzin n-a mai apărat de atunci narodnicismul, iar F. V. Lengnik, ori de cîte ori aduceam vorba despre Schopenhauer, începea, la rîndul său, să-mi înşire o lungă şi amănunţită explicaţie cum că filozoful Schopenhauer a trăit în Germania într-o epocă contrarevoluţionară, care şi-a pus pecetea ei sumbră asupra operei lui.
A treia oară l-am întîlnit pe Lenin în Siberia în 1899, la conferinţa deportaţilor marxişti din judeţul Minusinsk, care a avut loc în satul Ermakovskoe. Era spre sfîrşitul verii. Vremea era încă foarte călduroasă. Cînd noi trei — Lengnik, Baramzin şi eu — ne-am dus la Minusinsk, tocmai se copsese grîul, care se unduia pe povîrnişurile munţilor ca o uriaşă mare galbenă. Obţinînd de la ispravnic permisiunea de a-l vizita în satul Ermakovskoe pe A. A. Vaneev, tuberculos în ultimul grad, noi, împreună cu G. M. Krjijanovski, V. V. Starkov şi Z. P. Nevzorova, am tocmit nişte căruţe şi am plecat la V. I. Lenin în satul Şuşenskoe. Aici, precum se ştie, trăiau în deportare V. I. Lenin, N. K. Krupskaia şi tovarăşii Oskar Engberg şi I. L. Prominski, muncitori amîndoi.
Pe vremea aceea V. I. Lenin şi N. K. Krupskaia locuiau la ţăranca Petrova, de la care închiriaseră jumătate din casă, cu curte şi grădină. Împreună cu ei stătea şi Elizaveta Vasilievna, mama Nadejdei Konstantinovna. Mi-au rămas în minte nişte rafturi simple de lemn, care ocupau toată lăţimea peretelui, din tavan pînă aproape de podea şi care erau pline cu cărţi. După cîte îmi amintesc, am prînzit, am băut ceai şi am cinat la Lenin. Întrucît hotărîsem să plecăm a doua zi în zori, am înnoptat la Şuşenskoe. Majoritatea oaspeţilor şi-au petrecut noaptea la Lenin, iar restul la tovarăşii I. L. Prominski şi O. Engberg. Eu am dormit în izba în care locuia tov. O. Engberg.
A doua zi am pornit, cu cîteva căruţe, spre Ermakovskoe, un sat din taiga siberiana, unde locuiau pe atunci tovarăşii: A. A. Vaneev cu soţia sa D. V. Truhovskaia, V. K. Kurnatovski, P. N. Lepeşinski, O. B. Lepeşinskaia, M. A. Silvin, N. N. Panin. După ce ne-am adunat la muncitorul N. N. Panin şi am dezbătut problema «economismului», a cărui cea mai caracteristică manifestare era scrierea Kuskovei şi a lui Prokopovici cunoscută sub numele de «Credo», am adoptat o rezoluţie care a fost publicată după cîtva timp în «Vademecum» al lui G. V. Plehanov.
În această rezoluţie, scrisă de Lenin, se arată ce importanţă enormă prezintă pentru clasa muncitoare lupta pentru teoria marxismului revoluţionar, se vorbeşte despre necesitatea de a aplica cu pricepere teoria marxismului şi se condamnă orice denaturare şi vulgarizare a acestei teorii, aşa cum încercaseră să facă adepţii Kuskovei în Rusia şi ai lui Bernstein în Europa occidentală. Lenin a caracterizat bernsteiniada ca o încercare de a îngusta marxismul şi de a transforma partidul revoluţionar al clasei muncitoare într-un partid reformist. El a demascat «Credo»-ul «economiştilor», acuzînd-o pe d-na Kuskova că debitează o minciună sfruntată atunci cînd afirmă că muncitorii din Europa occidentală n-au participat niciodată la lupta politică; că denaturează marxismul atunci cînd spune că marxismul ignorează lupta economică a muncitorilor; că dă dovadă de ignoranţă în domeniul trecutului mişcării muncitoreşti din Rusia cînd afirmă că crearea unui partid politic independent al clasei muncitoare în această ţară ar fi tot una cu transplantarea pe terenul rus a unor sarcini străine nouă. Lenin a definit acest curent, care şi-a găsit expresia în «Credo», drept o încercare de a îndrepta mişcarea muncitorească din Rusia pe făgaşul îngust al luptei economice, de a o abate de la sarcinile istorice directe şi, sub pretextul luptei pentru «formele de drept», de a face să treacă în mîinile elementelor burghezo-liberale conducerea luptei politice a clasei muncitoare din Rusia. A merge pe această cale ar însemna, pentru marxismul rus, acelaşi lucru cu sinuciderea. Atrăgînd atenţia asupra acestui pericol şi chemînd la luptă împotriva tendinţelor din «Credo», Vladimir Ilici a arătat adevăratele sarcini ale clasei muncitoare.
Marxiştilor revoluţionari ruşi, spune Lenin în această rezoluţie, le revine misiunea de a crea un partid politic revoluţionar independent al clasei muncitoare. Sarcina principală a acestui partid este cucerirea puterii în vederea construirii orînduirii socialiste. În calea spre acest scop, în lupta împotriva absolutismului, clasa muncitoare şi partidul ei din Rusia trebuie să joace rolul de hegemon al apropiatei revoluţii democratice. Partidul clasei muncitoare, înarmat cu teoria marxismului revoluţionar şi rezemîndu-se pe muncitorii din fabrici şi uzine, precum şi pe alte categorii de muncitori, sprijină şi grupează în jurul său mişcarea revoluţionară a tuturor claselor asuprite şi este apărătorul tuturor popoarelor oprimate. Principalul aliat al partidului clasei muncitoare în această luptă împotriva absolutismului sînt milioanele de ţărani asupriţi şi ruinaţi pe care el îi atrage în rîndurile sale. Referindu-se la principala problemă a tacticii marxismului revoluţionar — lupta economică şi politică a clasei muncitoare —, Lenin o tratează în mod dialectic, spunînd că există perioade în care marxiştii revoluţionari trebuie să acorde mai multă sau mai puţină atenţie cînd luptei economice, cînd celei politice. El spune că marxismul a unit lupta economică cu lupta politică în lupta unică de clasă a proletariatului. Vorbind despre lupta economică, Lenin a amintit de marea importanţă acordată ei de către Karl Marx şi s-a referit cu acest prilej la rezoluţia în legătură cu sindicatele şi lupta economică, adoptată în 1866, la Geneva, sub influenţa lui. În această rezoluţie se spune că sindicatele, conducînd lupta economică a clasei muncitoare în ciocnirile ei zilnice cu capitalul, nu trebuie să aibă o concepţie îngustă, nu trebuie să stea la o parte de mişcarea socială şi politică generală a proletariatului, ci să tindă spre desfiinţarea muncii salariate. Cit priveşte Rusia, jugul absolutist, moşieresc, lipsa oricăror libertăţi împing pe primul plan sarcinile luptei politice a clasei muncitoare. În lupta împotriva absolutismului, partidul marxismului revoluţionar, partidul clasei muncitoare este continuatorul direct al operei generaţiilor revoluţionare care s-au jertfit, în special al gloriosului partid «Narodnaia Volea». Arătînd necesitatea de a întări disciplina revoluţionară şi deprinderile conspirative, V. I. Lenin ne chema să urmăm exemplul eroicului partid «Narodnaia Volea», exprimîndu-şi convingerea fermă că partidul revoluţionar al clasei muncitoare, care nu se sprijină pe păturile sociale relativ slabe ale societăţii ruse care au susţinut lupta eroică a mănunchiului de eroi de la «Narodnaia Volea», ci pe uriaşa şi puternica clasă muncitoare, va ieşi învingător în lupta care-l aşteaptă şi va atinge ţelurile pe care le urmăreşte marxismul revoluţionar.
Pe cît îmi amintesc, în dezbaterile în legătură cu rezoluţia a luat cuvîntul, printre alţi tovarăşi, şi F. V. Lengnik. La insistenţa lui, V. I. Lenin a scos, fără prea multă plăcere, un pasaj în care se arăta înrudirea dintre ideile «Credo»-ului Kuskovei şi ideile neokantiene dezvoltate în cartea lui E. Bernstein. F. V. Lengnik nu putea admite pe atunci că un discipol atît de remarcabil al lui K. Marx cum era considerat E. Bernstein, care-l cunoscuse personal pe Marx, să fi decăzut pînă la o asemenea vulgarizare a teoriei dascălului său, aşa cum presupunea Lenin şi cum s-a şi întîmplat în realitate.
Rezoluţia cu amendamentul lui F. V. Lengnik a fost semnată de tovarăşii: V. I. Lenin, N. K. Krupskaia, G. M. Krjijanovski, Z. P. Nevzorova, P. N. Lepeşinski, O. B. Lepeşinskaia, V. K. Kurnatovski, N. N. Panin, A. A. Vaneev, V. V. Starkov, A. M. Starkova, E. V. Baramzin, O. Engberg, F. V. Lengnik, D. V. Truhovskaia (soţia tov. Vaneev), M. A. Silvin şi A. S. Şapovalov. Tovarăşii muncitori: M. D. Efimov, Cekalski, I. L. Prominski şi Kovalevski, care nu participaseră la consfătuire, şi-au dat ulterior adeziunea la această rezoluţie. Acelaşi lucru l-au făcut, printr-o scrisoare trimisă din Turuhansk, Martov (I. O. Ţederbaum), împreună cu muncitorii Alazanov şi Gudimov.
Cîrmuirea nu-i lăsa de loc în pace pe deportaţii politici. Întîrzierile în plata ajutorului de stat, şicanele din partea supraveghetorilor şi a ajutoarelor de poliţist, percheziţiile inopinate făcute cu scopul ca, sub pretextul descoperirii de literatura revoluţionară, autorităţile să prelungească termenul de deportare şi să-l trimită mai la nord şi în fundul Siberiei pe un tovarăş sau altul, — toate acestea erau puse la cale de cîrmuire. O asemenea percheziţie inopinată s-a făcut într-o noapte la locuinţa lui Lenin în satul Şuşenskoe1). Atenţia jandarmilor a fost atrasă de cărţi şi ei s-au apucat să le cerceteze, răscolind rafturile de sus. Literatura ilegală se afla însă pe unul din rafturile de jos.
Am amintit mai sus că Lenin, mai bine ca oricare dintre tovarăşi, ştia să-şi folosească timpul atît în închisoare cît şi în anii de deportare în Siberia. Tocmai în Siberia a dat el un exemplu de bună şi sistematică folosire a timpului pentru muncă. Acest lucru se putea vedea din sistemul aplicat de el în citirea ziarelor. În mod obişnuit, poşta sosea de la Minusinsk în fiecare plasă de două ori pe săptămînă. Primea, prin urmare, o dată trei sau patru numere consecutive de ziar. Primindu-le, Lenin nu se năpustea imediat asupra lor şi nu le devora pe toate «din scoarţă în scoarţă» într-o singură zi, ci citea un singur număr — de pildă pe cel din prima zi a lunii, lăsînd pe cel de-al doilea şi al treilea pentru zilele următoare —, prin urmare cîte un ziar pe zi. Acest sistem îi permitea să parcurgă cu atenţie vastul material necesar activităţii sale publicistice, ca scrierea de articole pentru reviste de dimensiuni mai mari şi a unor cărţi mai voluminoase, cum e «Dezvoltarea capitalismului în Rusia», a unor articole de proporţii mai mari, cum este cel «Cu privire la caracterizarea romantismului economic», precum şi a altor articole pentru revistele «Novoe Slovo», «Naucinoe Obozrenie», «Nacealo», «Jizn» etc, şi să ducă o bogată corespondenţă cu tovarăşii şi cunoscuţii săi.
Ultima mea întîlnire cu V. I. Lenin a avut loc la Minusinsk, la 29 ianuarie (10 februarie) 1900, în ziua plecării lui, la expirarea celor trei ani de deportare. Tovarăşii F. V. Lengnik şi G. M. Krjijanovski nu mai erau în judeţul Minusinsk: li se permisese să-şi termine deportarea la calea ferată transsiberiană, în calitate de ingineri practicanţi. În aceeaşi zi, dimineaţa, se pregăteau de plecare Lenin, Krupskaia şi mama ei — Elizaveta Vasilievna —, V. V. Starkov cu soţia sa, născută Krjijanovskaia, P. N. Lepeşinski cu soţia sa, Olga Borisovna. În momentul plecării s-a constatat că fetiţa lui Lepeşinski e bolnavă, astfel că el a rămas la Minusinsk pînă la însănătoşirea ei.
L-am condus pe Lenin simplu, fără cuvinte de prisos. După ce a urat tovarăşilor rămaşi să-şi termine cît mai curînd deportarea şi să meargă apoi, ca şi el, la munca revoluţionară — cuvinte care au fost rostite, de altfel, cu voce scăzută, ca să nu fie auzite de urechi străine —, Lenin s-a urcat, împreună cu N. K. Krupskaia şi cu mama ei, într-o sanie cu coviltir. Într-o altă sanie s-au aşezat V. V. Starkov cu soţia sa şi mama acesteia, Elvira Ernestovna. Peste cîteva minute cele două troici la care erau înhămaţi puternici cai siberieni, stîrnind o pulbere albă de zăpadă, au pornit cu tovarăşii spre Acinsk.
[1]. Plăcinte din făină de grîu, preparate cu unt şi smîntînă. — A. Ş.
1). Pretextul percheziţiei făcute la Vladimir Ilici era o recipisă a oficiului poştal din Irkutsk pentru a scrisoare recomandată trimisă lui V. I. Lenin; recipisă fusese găsită la I. M. Zobnin, deportat politic la Kurgan, pe cursul superior al Lenei. La percheziţia făcută la V. I. Lenin a fost într-adevăr găsită o scrisoare adresată lui de către I. M. Leahovski, deportat pe cale administrativă. Acesta îi comunica lui Lenin ştirea morţii lui N. E. Fedoseev şi faptul că la mormîntul acestuia a fost ridicat un monument. Percheziţia la V. I. Lenin a fost făcută în noaptea de 2 (14) mai 1899. — Nota Red.