V. I. Lenin s-a întors din emigraţie la Petrograd în ziua de 3 aprilie. Mă aflam şi eu printre bolşevicii din Piter care l-au întîmpinat pe Vladimir Ilici la Gara Finlanda. Toată piaţa din faţa gării era ticsită de muncitori, soldaţi şi marinari. În mijlocul pieţei staţiona un automobil blindat. Străzile din jurul gării erau şi ele pline de lume: coloane de muncitori demonstrau mergînd să-şi întîmpine conducătorul. Domnea o atmosferă sărbătorească. Străzile răsunau de cîntece revoluţionare. Şi, deşi ora era tîrzie, tot mai soseau valuri noi de oameni. Razele reflectoarelor spintecau întunericul nopţii, inundînd cu lumina lor puternică întreaga piaţă. Deasupra mulţimii de capete, nenumărate luminiţe se legănau în întuneric. Erau torţele purtate de manifestanţi. Pretutindeni vedeai steaguri roşii şi pancarte cu inscripţia: «Bine ai venit, tovarăşe Lenin». Orele de aşteptare se scurgeau greu. Trenul întîrzia, reţinut în drum de manifestaţiile muncitorilor ieşiţi să-l întimpine pe Vladimir Ilici. Dar iată că trenul soseşte şi trage la peron. Îmi lipsesc cuvintele pentru a reda entuziasmul ce ne cuprinsese pe toţi. Nici n-apucă Vladimir Ilici să coboare de pe scara vagonului, că zeci de braţe îl şi luară pe sus, purtîndu-l prin mulţime spre clădirea gării.
După un timp, în faţa poporului, lîngă maşina blindată din piaţă, apăru Vladimir Ilici. Era gata să-şi înceapă cuvîntarea, cînd marinarii şi soldaţii îl săltară sus, pe maşina blindată. Parcă-l văd şi acum deasupra mulţimii, cu paltonul descheiat, cu şapca ieşind din buzunar şi întinzîndu-şi mîna înainte. Primele cuvinte pe care Vladimir Ilici le adresă muncitorilor, soldaţilor şi marinarilor au fost cuvinte de chemare la luptă pentru revoluţia socialistă. Această primă cuvîntare a lui Vladimir Ilici a luminat ca o flacără vie conştiinţa oamenilor.
Părăsind Gara Finlanda, Vladimir Ilici, însoţit de întreaga masă a poporului, a pornit cu automobilul blindat spre palatul Kşesinskaia, unde pe atunci îşi aveau sediul Comitetul Central şi Comitetul din Petrograd al partidului nostru. Din balconul palatului, Vladimir Ilici şi-a repetat cuvîntarea în faţa uriaşei mulţimi adunate în faţa clădirii. Şi din nou a răsunat lozinca leninistă care chema poporul să treacă la etapa superioară a revoluţiei: «Trăiască revoluţia socialistă!».
Ţin minte că pe atunci, duşmanii revoluţiei, care vedeau în Lenin pe conducătorul recunoscut al clasei muncitoare, considerîndu-l inamicul lor cel mai primejdios, se străduiau în fel şi chip să-l ponegrească, să-l calomnieze. Ziarul cadet «Reci» şi «Delo Naroda», gazeta socialiştilor-revoluţionari, făcîndu-se ecoul celor mai mîrşave născociri ale partidelor ultrareacţionare, se situară în fruntea campaniei de calomnii dezlănţuite în presă împotriva lui Lenin. Aceşti pigmei laşi nu puteau înţelege că nu există forţă pe lume care să poată rupe masele de Lenin sau pe Lenin de mase.
Muncitorii şi soldaţii au ripostat clevetitorilor votînd în masă rezoluţii de protest pline de mînie şi organizînd în ziua sosirii lui Lenin o demonstraţie de solidaritate cu conducătorul lor.
În dimineaţa zilei de 4 aprilie, Vladimir Ilici a ţinut un raport cu privire la război şi revoluţie la adunarea bolşevicilor participanţi la consfătuirea Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din întreaga Rusie. M-am dus şi eu la această adunare. Urcînd scara care ducea la etaj, spre marea încăpere unde urma să aibă loc consfătuirea, m-am întîlnit cu Vladimir Ilici. Lenin m-a recunoscut numaidecît, m-a oprit şi mi-a pus o mulţime de întrebări: cum am suportat deportarea, cum stau cu sănătatea, dacă mă tratez şi la cine. La fel ca şi în 1914, la prima noastră întîlnire, care avusese loc la Cracovia, Vladimir Ilici mă cercetă plin de simpatie cu ochii săi pătrunzători şi atenţi, ca şi cum ar fi încercat să descopere pe faţa mea urmele lipsurilor îndurate.
I-am răspuns lui Vladimir Ilici că am suportat deportarea destul de bine, că nu mă plîng de sănătate şi că sînt gata să mă apuc de muncă. Însă Vladimir Ilici nu m-a lăsat să termin:
— Ba nu, trebuie să te îngrijeşti serios. Sfatul meu este să te adresezi unui profesor. Ăştia sînt specialişti, o viaţă întreagă îşi perfecţionează calificarea, urmăresc orice apare nou în ştiinţă şi au multă experienţă. Bineînţeles că trebuie plătiţi mai bine, dar asta nu contează. Ei te vor ajuta cu siguranţă.
Mă simţeam emoţionat şi îmbărbătat după convorbirea cu Vladimir Ilici; am urcat cu alţi tovarăşi la etajul II, în sala de şedinţe, care era plină de lume.
Cînd i se dădu lui Vladimir Ilici cuvîntul, bolşevicii îşi întîmpinară conducătorul cu aplauze furtunoase. Ascultam încordat, cu răsuflarea tăiată fiecare cuvînt din raportul lui Lenin.
Această cuvîntare a lui Lenin, cunoscută în istorie sub numele de «Tezele din aprilie», a fost pentru noi o adevărată revelaţie. Noi, bolşevicii ilegalişti, care, sub conducerea lui Lenin, urmasem minunata şcoală a luptei pentru cauza clasei muncitoare, şi după revoluţia din februarie ne-am orientat în general destul de just în ceea ce priveşte situaţia politică: din prima clipă cei mai mulţi dintre noi s-au situat pe o poziţie net potrivnică faţă de Guvernul provizoriu burghez şi faţă de războiul imperialist şi considerau că revoluţia este departe de a fi încheiată. Nu vedeam însă limpede perspectiva concretă a luptei în viitor.
În raportul său Vladimir Ilici a proclamat în mod hotărît trecerea de la prima etapă a revoluţiei (revoluţia burghezo-democratică din februarie) la cea de-a doua — revoluţia socialistă, care avea să predea puterea de stat în mîinile proletariatului şi ale păturilor sărace ale ţărănimii.
Lenin a propus să fie înlocuită teza învechită a teoriei marxiste potrivit căreia în perioada de trecere la socialism cea mai potrivită formă de stat este republica parlamentară. El a formulat o teză nouă, proclamînd Republica Sovietelor cea mai perfectă şi mai indicată formă a organizării politice a societăţii în perioada trecerii de la capitalism la socialism.
Apoi Vladimir Ilici a demascat caracterul de jaf al războiului care mai continua, spunînd că războiul acesta nu poate să se termine cu o pace cu adevărat democratică atîta timp cît burghezia n-a fost răsturnată. Lenin a formulat lozinca: «Nici un sprijin Guvernului provizoriu!», chemîndu-i totodată pe bolşevici să ducă o muncă de lămurire plină de răbdare, sistematică, perseverentă în mijlocul maselor.
În timp ce Vladimir Ilici vorbea, de jos au venit la consfătuirea noastră cîţiva tovarăşi pentru a-l ruga să-şi repete raportul în sala de şedinţe a Dumei, unde se adunaseră delegaţii veniţi la consfătuirea Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din toată Rusia. Printre aceştia erau şi bolşevici şi menşevici. Lenin a primit propunerea lor. Cînd şi-a prezentat raportul la această nouă adunare, au răsunat din rîndurile menşevicilor replici vehemente, uneori exclamaţii pline de ură. Vladimir Ilici nu şi-a întrerupt însă nici măcar pentru o clipă firul logic al cuvîntării, respingînd doar în treacăt atacurile menşevicilor. Şi de fiecare dată palavragiii menşevici îşi înghiţeau riposta, descumpăniţi şi striviţi sub loviturile necruţătoare ale logicii leniniste.
Ţin minte că strigătele menşevicilor au devenit deosebit de furioase cînd Lenin a vorbit despre necesitatea de a schimba denumirea partidului nostru din social-democrat în comunist, deoarece social-democraţi îşi ziceau şi menşevicii şi toţi social-şoviniştii din Europa occidentală, care terfeliseră şi compromiseseră acest nume, trădînd cu josnicie socialismul. E timpul «să aruncăm rufele murdare» — spunea Vladimir Ilici. După ce Lenin îşi încheie raportul, liderii menşevici Ţereteli şi Dan cerură cuvîntul pentru a-l combate. Ţereteli pleda făţarnic pentru «unitate» şi, arătînd că nu e de acord cu toate tezele principiale formulate de Lenin, susţinea că «nu-şi pierde totuşi speranţa» că ei, menşevicii, vor reuşi să găsească un «limbaj» comun cu Vladimir Ilici. Dan, care luă cuvîntul după aceea, vorbi cu multă ură despre dezacordul său cu Lenin şi declară că drumurile lor s-au despărţit, că divergenţele sînt prea mari.
Amîndouă discursurile — şi al lui Ţereteli şi al lui Dan —, unul prefăcut, ipocrit, celălalt sincer pînă la cinism, confirmau o dată în plus că drumul partidului menşevic s-a confundat de mult cu drumul burgheziei imperialiste.
Toate organizaţiile de partid locale adoptară tezele lui Lenin în şedinţele şi adunările lor şi le puseră la baza activităţii lor practice.
Numai cîţiva scizionişti de seama lui Kamenev, Rîkov, Peatakov, care nu erau sprijiniţi de nimeni în partid, au continuat să declare că «nu sînt de acord» cu Lenin şi trăgeau spre mocirla menşevismului.
La Petrograd şi în întreaga ţară tezele din aprilie ale lui Lenin au întărit organizaţia bolşevicilor şi i-au făcut pe aceştia să-şi strîngă rîndurile în vederea luptei pentru desfăşurarea revoluţiei în noua ei fază.