Cînd m-am reîntors, în ianuarie 1914, la Petersburg, starea sănătăţii mele era foarte proastă. Atîta timp cît lucram, tratamentul nu dădea rezultate. Aflînd acest lucru, Vladimir Ilici mă chemă la Cracovia, şi în a doua jumătate a lunii ianuarie 1914 plecai într-acolo, pe ruta Varşovia.
Casa în care locuia Vladimir Ilici se afla la periferie, pe strada Lubomirski, în partea de est a oraşului. Locuinţa se compunea din două odăi nu prea mari, mobilate doar cu două paturi simple, două mese de brad şi cîteva scaune şi taburele modeste.
Am fost întîmpinat cu multă căldură de Nadejda Konstantinovna Krupskaia, care mi-a comunicat că Vladimir Ilici era plecat şi urma sa se înapoieze abia peste cîteva zile.
Pe Nadejda Konstantinovna o interesa, desigur, foarte mult tot ce se petrecea pe atunci în Rusia, dar în timp ce asculta informaţiile pe care i le dădeam mă întrerupea mereu, spunîndu-mi: nu te grăbi, n-ai voie să vorbeşti mult. Ai tot timpul să povesteşti.
Peste noapte am rămas în casa lui Vladimir Ilici, iar a doua zi am fost instalat în locuinţa lui Aleksandr Antonovici Troianovski.
În timp ce aşteptam să se întoarcă Vladimir Ilici, mă străduiam să-mi întocmesc un plan amănunţit al expunerii pe care urma să i-o fac, mă gîndeam la cele ce ştiam despre problemele de partid din Rusia, despre activitatea fracţiunii noastre din Dumă, despre ziarul «Pravda» etc.
Pînă atunci nu-l mai văzusem niciodată pe Vladimir Ilici şi mă simţeam oarecum intimidat la gîndul acestei prime întîlniri cu conducătorul partidului nostru. Dar cînd Vladimir Ilici se înapoie şi-l văzui, mi-am dat numaidecît seama că am în faţa mea un om ca toţi oamenii.. La el totul era simplu; înfăţişarea sa tipic rusească, hainele, gesturile prin care sublinia cele ce spunea. Numai ochii lui Vladimir Ilici mi se părură neobişnuiţi: ardea în ei o flacără vie, pătrunzătoare.
După ce Vladimir Ilici îmi puse întrebări amănunţite în legătură cu starea sănătăţii mele, începui să-i relatez despre problemele de partid din Rusia; dar, întocmai ca şi Nadejda Konstantinovna, Vladimir Ilici nu mă lăsă să vorbesc mult: — «Nu-ţi face bine să vorbeşti mult dintr-o dată. Ai să-mi povesteşti încetul cu încetul totul, nu te grăbi».
Ne vom strădui să te vindecăm cu orice preţ — îmi spunea Vladimir Ilici, dorind să mă îmbărbăteze. — Numai să nu te descurajezi.
A doua zi, prin intermediul tovarăşului S. I. Bagoţki, care locuia la Cracovia, Vladimir Ilici mă trimise la un medic renumit pe vremea aceea, doctorul Landau, docent universitar. După ce mă consultă, medicul îmi recomandă să plec să mă tratez în Elveţia.Am mai rămas o bucată de vreme la Cracovia şi am avut posibilitatea să-l văd zilnic pe Vladimir Ilici şi să stau de vorbă cu el despre unele probleme care ne interesau pe amîndoi.
Vladimir Ilici se ocupa intens de treburile partidului: citea mult, scria şi în fiecare seară pe la orele 11 se ducea personal la gară pentru a-şi expedia corespondenţa în Rusia (articole pentru presa noastră bolşevică, discursuri pentru deputaţii bolşevici, instrucţiuni şi directive pentru munca de partid şi alte materiale).
Peste puţin timp am plecat în Elveţia. Cind m-a condus la gară, Vladimir Ilici mi-a cerut insistent să-i scriu cum merge tratamentul, iar emigranţilor ruşi bolşevici care se găseau în oraşul Berna Vladimir Ilici le-a scris să mă interneze într-un sanatoriu, cît mai repede şi în condiţii cît mai bune.
În Elveţia am stat un timp destul de îndelungat şi am corespondat regulat cu Vladimir Ilici. În scrisorile sale, Vladimir Ilici mă întreba de sănătate, mă sfătuia sa mă gîndesc cît mai puţin la treburi şi să mă îngrijesc de vindecarea mea, uneori îmi comunica şi noutăţi politice. Am avut un număr destul de mare de scrisori de la Lenin, dar toate au fost distruse cu prilejul arestării noastre la Petrograd în 1914 (le-am ars împreună cu multe alte materiale).
Prin iulie mă simţeam deja întremat, prinsesem puteri şi mă pregăteam să mă întorc în Rusia, dar am fost împiedicat de războiul imperialist care se dezlănţuise.
Graniţele cu Germania şi Austria erau închise şi înainte de a pleca a trebuit să culeg multă vreme informaţii, pentru a afla ce cale mai există pentru a pătrunde în Rusia. Pe atunci mă găseam în staţiunea balneari Leizigen.
Odată am primit de la Vladimir Ilici, care se afla în Austria, o telegramă prin care mă ruga să-i trimit, dacă am posibilitatea, o sumă de bani. Cu puţin înainte îmi sosise de la Petersburg salariul meu de deputat în Dumă, aşa că i-am trimis telegrafic 500 de franci. După aceasta poliţia elveţiană a arestat cu totul pe neaşteptate cîţiva emigranţi politici ruşi cu care eram în legătură, iar a doua zi, în timp ce mă aflam la unul dintre aceştia şi şedeam în cerdacul vilei, se iviră prin apropiere, pe biciclete, nişte indivizi pe care nu-i mai văzusem. Din cînd în cînd aceştia veneau pînă în apropierea cerdacului şi mă priveau fără pic de jenă, cu insolenţă. Purtarea lor era foarte suspectă, dar nu-mi venea să cred că sînt copoi. O astfel de presupunere nu se împăca cu părerea mea de atunci despre Elveţia, pe care o socoteam cea mai «democratică» ţară.
Le fel de neaşteptată a fost pentru mine şi arestarea nemotivată a unui număr de emigranţi politici. Pe atunci nu puteam concepe că în Elveţia poate fi încălcată libertatea individuală, şi cu atît mai puţin că cetăţenii pot fi arestaţi «fără a li se explica motivele».
Dar faptele rămîneau fapte. În faţa mea aveam priveliştea, atît de «familiară» în Rusia, a abuzurilor şi silniciilor. Şi din acel moment prestigiul «democraţiei elveţiene, cea mai liberă din lume», a scăzut foarte mult în ochii mei.
A doua zi arestaţii au fost eliberaţi şi în acelaşi timp au dispărut şi copoii care mă urmăreau. Am aflat după aceea că eram suspectaţi nici mai mult nici mai puţin decît de spionaj în folosul Rusiei şi aceasta din pricina corespondenţei mele cu Vladimir Ilici; la eliberarea arestaţilor a contribuit Sgragen, prefectul poliţiei din Berna, social-democrat, care a lămurit poliţiei elveţiene cît de absurdă este această acuzaţie adusă emigranţilor politici.
Am mai aflat că poliţia avea de gînd să mă aresteze şi pe mine, dar n-a îndrăznit, dat fiind că eram deputat: se temea de oarecare «complicaţii diplomatice» (nu-i trecea prin minte că partidul din care făceam eu parte era duşmanul jurat al ţarismului şi că deci din pricina arestării mele nu s-ar fi ajuns la nici un fel de «complicaţii diplomatice»).
Mai tirziu mi s-a spus că Vladimir Ilici n-a primit suma de bani trimisă de mine. I s-a comunicat numai că «pe numele lui a sosit un mandat poştal, dar că suma nu-i poate fi eliberată, dată fiind calitatea lui de cetăţean al unei ţări care se află în stare de război cu Austria».
Între timp evenimentele se precipitau. Cînd s-a vădit că conducătorii partidelor socialiste ale ţărilor beligerante trădaseră Internaţionala socialistă, în rîndurile social-democraţilor ruşi emigraţi în Elveţia s-a produs o mare învălmăşeală, două poziţii diametral opuse s-au definit net. Plehanov, Aleksinski şi alţii au adoptat o atitudine şovinistă, defensistă, pe cînd bolşevicii, în frunte cu Vladimir Ilici, s-au situat ferm pe o poziţie de lupta împotriva războiului şi împotriva guvernului ţarist.
M-am înapoiat din nou la Berna, unde se afla şi Vladimir Ilici, care sosise chiar atunci din Austria. El fusese arestat de autorităţile austriece ca cetăţean al unei ţări care se află în stare de război cu Austria, şi imediat după eliberare trecuse în Elveţia. A doua zi după sosirea mea la Berna, la 24 august (stil vechi), Vladimir Ilici luă cuvîntul la adunarea grupului din localitate al bolşevicilor şi citi un referat cu privire la atitudinea bolşevicilor faţă de război. Adunarea s-a ţinut în pădure, în afara oraşului. Vladimir Ilici ne spuse că toată frazeologia despre apărarea patriei este şovinism pur şi că orice ajutor acordat guvernului ţarist în război înseamnă o trădare făţişă a clasei muncitoare; el adăugă că trebuie să folosim toate greutăţile întîmpinate în război de guvernul ţarist în scopul luptei celei mai hotărîte împotriva războiului; Lenin mai spuse apoi că trebuie să facem agitaţie în lumea întreagă pentru transformarea războiului imperialist în război civil şi că muncitorii din toate ţările beligerante trebuie să îndrepte armele împotriva propriei lor burghezii şi a propriilor lor guverne.
Aceasta a fost prima cuvîntare rostită de Vladimir Ilici în problema atitudinii partidului nostru faţă de războiul imperialist care începuse. Cuvîntarea aceasta a dat o directivă tactică fundamentală partidului nostru în această problemă atît de importantă pentru vremea aceea, directivă care a servit ca bază manifestului Comitetului Central al partidului — «Războiul şi social-democraţia rusă», publicat ceva mai tîrziu în nr. 33 al ziarului «Soţial-Demokrat».