Bandele lui Kerenski se aflau în preajma Petrogradului, Republica muncitorească-ţărănească care de-abia se constituise era într-o situaţie critică. Au fost chemaţi sub arme şi trimişi pe front toţi cei care erau în stare să apere cauza republicii, dar dezorganizarea din unele unităţi ale noastre, defecţiunile comandamentului şi lipsa de coordonare în conducerea operaţiilor zădărniceau toate eforturile noastre.
În acest moment greu a apărut tovarăşul Lenin.
La 26 octombrie (8 noiembrie) 1917 s-a început formarea şi trimiterea pe front a regimentelor de soldaţi şi de luptători din gărzile roşii. Smolnîi a fost transformat literalmente într-o tabără, unde se formau în graba unităţi din muncitorii care se prezentau acolo. Tot acolo ei erau echipaţi şi înarmaţi, mai exact, primeau mantale, cartuşiere, saci de merinde şi muniţie. Mulţi muncitori se vedeau pentru prima oară încolonaţi şi cu arma în mînă.
De pe front primeam veşti puţine. Se ştia că detaşamentul de avangardă al tovarăşului Ciudnovski n-a putut executa misiunea ce i se dăduse.
Comandantul, tov. Antonov, plecase pe front şi se înapoiasc abătut din cauza dezordinii şi a zăpăcelii care domneau acolo.
Am fost convocaţi la o adunare cîţiva ofiţeri şi soldaţi bolşevici şi am început să discutăm situaţia noastră foarte critică.
Tovarăşul Lenin, care urmărea cu cea mai mare încordare ofensiva lui Kerenski şi desfăşurarea răscoalei gărzilor albe, aprecia, de bună seamă, cît se poate de lucid situaţia noastră critică de pe poziţii. El a venit pe neaşteptate la statul-major al districtului şi ne-a cerut să-i facem un raport amănuntit cu privire la starea lucrurilor, să-l informăm de ce forţe dispunem noi, ce forţe inamice aveam în faţa noastră şi care sînt planurile noastre operative.
La întrebarea mea: cum trebuie considerată această vizită — ca un semn de neîncredere sau ca altceva, tovarăşul Lenin mi-a răspuns simplu, dar ferm:
— Nu este vorba de neîncredere, ci de faptul că guvernul muncitorilor şi ţăranilor vrea să ştie pur şi simplu cum acţionează organele lui militare.
În clipa aceea am simţit pentru prima oară că avem dictatură, că avem o putere muncitorească tare, fermă. Atunci am înţeles că sînt un agent al puterii răspunzător faţă de muncitori şi ţărani, şi nu un simplu lucrător; că eu însumi, fiind o părticică din aparatul dictaturii, sînt subordonat puterii proletariatului, că pentru fiecare pas al meu port o răspundere dintre cele mai mari faţă de dictatura generală a proletariatului, reprezentată de Consiliul Comisarilor Poporului.
Tov. Antonov a început să expună planul general de operaţii, arătînd pe hartă dispozitivul forţelor noastre şi dispozitivul probabil al trupelor inamicului. Tovarăşul Lenin fixa foarte preocupat harta. Cu ascuţimea celui mai profund şi atent operator-strateg şi comandant de oşti, el a cerut explicaţii: de ce cutare punct nu este apărat, de ce se proiectează cutare operaţie, şi nu alta, de ce nu s-a cerut sprijin Kronstadtului, de ce n-a fost închisă cutare trecere.
Această analiză pătrunzătoare şi riguroasă ne-a arătat că într-adevăr ne făcusem vinovaţi de o serie întreagă de scăpări, că nu dădusem dovadă de acea energie extraordinară pe care o cerea momentul. Noi mergeam în coada maselor şi nu făcusem nimic pentru a fi conducătorii şi comandanţii lor militari. Nu existau decît două soluţii: ori să-i spunem tovarăşului Lenin că nici unul dintre noi nu e bun de nimic, că nu ne putem lua răspunderea pentru operaţii, ori comanda să fie preluată de altcineva.
După o scurtă pauză şi după un schimb de păreri cu tovarăşii din statul-major, m-am dus la tovarăşul Lenin şi i-am declarat că mă angajez să lichidez situaţia gravă de pe front şi că, după cum sper, voi reuşi să adun forţele Petrogradului roşu. A doua zi, pe la orele 12, tovarăşul Lenin a venit la mine, la statul-major, şi a cerut să i se pună o masă în cabinetul meu, deoarece vrea să fie tot timpul la curent cu evenimentele.
La intervale de cinci, zece minute, Lenin îmi trimitea pe cîte cineva în ajutor: ba pentru aprovizionare, ba pentru mobilizarea muncitorilor, ba pentru diferite lucrări, ba un aviator, ba un agitator. Lăsîndu-se, fără să-şi dea seama, antrenat, el ieşea din cabinetul meu şi dădea dispoziţii directe ba unuia, ba altuia dintre tovarăşi.
Se lucra de zor. Dar tovarăşul Lenin nu era satisfăcut: i se părea că munca tot se desfăşoară încet, fără hotărîre, fără energie. El a început să cheme în cabinetul său reprezentanţi ai organizaţiilor de la uzine, cerîndu-le informaţii în legătură cu situaţia înarmării muncitorilor, cu mijloacele tehnice, interesîndu-se ce s-ar mai putea obţine de la ei pentru apărare, prin ce anume ar putea fi de folos uzina lor. Ca urinare, muncitorii de la uzina «Putilov» au primit ordin să se ocupe de blindarea platformelor de locomotivă, să livreze tunurile existente la uzina «Putilov», să transporte blindajele pe poziţii; raionul Narva a primit ordin să rechiziţioneze de la birjari cai pentru transportarea celor 40 de tunuri gata, existente la uzină. Au fost trimişi comisari pe la diferite organizaţii de uzina pentru a lua de la ele tot ce era necesar apărării.
În decurs de trei-cinci ore am avut de cîteva ori «ciocniri» cu tovarăşul Lenin, protestînd împotriva acestui fel de muncă, care mi se părea greşit. În aparenţă protestele mele erau acceptate, dar peste cîteva minute erau uitate şi ignorate. În fond se creaseră două state-majore: unul în cabinetul lui Lenin, iar celălalt în cabinetul meu. În cabinetul lui Lenin era oarecum un stat-major de campanie, pentru că tovarăşul Lenin avea o masă în cabinetul meu. Dar cu cît tovarăşul Lenin vizita mai des cabinetul meu, unde la ordinul lui erau chemaţi tot felul de lucrători, cu atît dispoziţiile lui se transformau într-un lanţ neîntrerupt. Ce-i drept, aceste dispoziţii nu priveau nici operaţiile, nici unităţile militare, ci numai mobilizarea tuturor forţelor şi resurselor pentru apărare. Dar acest paralelism în munca mă enerva îngrozitor. În cele din urmă am cerut pe un ton tăios, cu totul neîndreptăţit, ca tovarăşul Lenin să mă elibereze din funcţia mea de comandant.
Tovarăşul Lenin a explodat ca niciodată:
— Vei fi judecat de organele partidului şi împuşcat! Îţi ordon să-ţi continui munca şi să nu mă stinghereşti nici pe mine!
Abia a doua zi am apreciat întreaga însemnătate a muncii paralele a lui Lenin. Am înţeles îndeosebi valoarea ei după ce am analizat rezultatele consfătuirii reprezentanţilor organizaţiilor muncitoreşti, ai Sovietelor raionale, ai comitetelor de întreprindere, ai sindicatelor şi ai unităţilor militare, consfătuire convocată de el. El mi-a ordonat să iau şi eu parte la această consfătuire.
Acolo am înţeles în ce constă forţa tovarăşului Lenin: în momente excepţionale el împingea concentrarea gîndirii, a forţelor şi a mijloacelor la limita extremă.