Am făcut cunoştinţă cu Lenin la sfîrşitul anului 1912 cînd, împreună cu alţi deputaţi bolşevici din Duma a IV-a de stat, am luat parte la consfătuirea C.C. al partidului cu activiştii de partid care a avut loc la Cracovia (după cum se ştie, din motive de conspirativitate această consfătuire a fost numită consfătuirea «din februarie»). Preşedinte al consfătuirii a fost ales Lenin.
Noi, deputaţii-muncitori, am fost uimiţi de modestia şi simplitatea lui Vladimir Ilici, în a cărui locuinţă se ţineau lucrările consfătuirii şi unde luam şi masa (gătea N. K. Krupskaia, ajutată de femeile care participau la consfătuire). De asemenea, ne-a uimit cît de bine cunoştea Lenin starea de spirit a muncitorilor din Rusia, deşi se afla de mult timp în emigraţie, cît de atent se ocupa de toate problemele legate de mişcarea muncitorească şi cît de profund sintetiza diferitele fenomene, învăţîndu-ne acest lucru şi pe noi, revoluţionarii practicieni.
Iată un exemplu caracteristic. După consfătuire, Vladimir Ilici a stat de vorbă cu deputaţii din Dumă, cu fiecare în parte, interesîndu-se de activitatea noastră în circumscripţiile electorale respective. Discutînd cu mine, s-a interesat de situaţia mişcării muncitoreşti din sud în anul 1912, în comparaţie cu anii 1897 — 1900, cînd la Ekaterinoslav activase Babuşkin. I-am răspuns că pe atunci muncitorii conştienţi din uzine se numărau pe degete, în timp ce acum, în fiecare uzină, găseşti zeci şi uneori chiar sute de muncitori conştienţi.
— Dar ce atitudine au muncitorii,— m-a întrebat Vladimir Ilici,— acum după perioada de reacţiune, faţă de revendicarea republicii democratice? De bunăseamă că nu prea au curaj, le e teamă, se cam codesc, nu?
Am fost uimit: de unde ştia el toate aceste lucruri? I-am confirmat spusele. Într-adevăr, cu prilejul unor referate ţinute la cîteva adunări muncitoreşti, rostind cuvintele: «Trebuie să luptăm pentru republica democratică» văzusem că muncitorii dau oarecum semne de teamă. Lenin mi-a explicat că acesta este un rezultat al anilor de reacţiune şi represiune, un rezultat al activităţii dezagregante a menşevicilor, care sădeau în rîndurile muncitorilor teamă, timiditate.
Apoi i-am dat informaţii în legătură cu răspîndîrea «Pravdei». Vladimir Ilici m-a întrebat dacă n-ar fi bine ca ziarul «Pravda» să publice suplimente speciale: «Minerul din Bazinul Doneţului», «Muncitorul din Ural».
Conducînd activitatea partidului bolşevic, Lenin a ajuns în perioada aceea să prevadă cu o deosebită claritate primul război mondial şi a prezis cu clarviziune inevitabilitatea revoluţiei proletare. Aceste previziuni au fost confirmate de evenimentele ulterioare.
Prin lunile mai-iunie 1914 la Petersburg a venit Vandervelde, preşedintele Internaţionalei a II-a. Ascunzîndu-se îndărătul frazelor despre necesitatea înfăptuirii unităţii clasei muncitoare, el voia să «lichideze» sciziunea dintre bolşevici şi menşevici, dînd mişcarea muncitorească revoluţionară din Rusia pe mîna menşevicilor.
Partidul bolşevic mai avea pe atunci şi un alt centru legal, în afară de «Pravda »: fracţiunea bolşevică din Duma a IV-a de stat. Pe lîngă cei şase deputaţi bolşevici, aleşi din partea curiei muncitoreşti, mai erau în Dumă şi 7 deputaţi menşevici, aleşi pe baza voturilor alegătorilor mic-burghezi. Vandervelde a declarat că misiunea lui este să studieze care anume fracţiune este urmată de majoritatea proletariatului din Rusia. În realitate, gîndul lui era să-i unească pe deputaţii bolşevici ai muncitorilor cu deputaţii menşevici şi să obţină ca, în cazul izbucnirii războiului imperialist, fracţiunea social-democrată unită să voteze în Dumă pentru sprijinirea războiului imperialist, pentru credite de război.
V. I. Lenin a prevăzut această manevră politică a liderilor Internaţionalei a II-a. El conducea din străinătate activitatea fracţiunii bolşevice din Duma a IV-a de stat. Aflînd de sosirea lui Vandervelde la Petersburg, V. I. Lenin ne-a propus nouă, deputaţilor bolşevici, să-l primim pe Vandervelde şi să-i arătăm pe cine urmează clasa muncitoare din capitală şi din întreaga Rusie. Am primit sarcina să-l invit pe Vandervelde la redacţia ziarului «Pravda». Acolo, în faţa preşedintelui Internaţionalei a II-a, au vorbit în primul rînd deputaţii bolşevici. Ei i-au prezentat tabloul real al situaţiei mişcării muncitoreşti din Rusia. De asemenea, au venit la sediul «Pravdei» mai mulţi preşedinţi şi secretari ai comitetelor de conducere ale unor sindicate, care i-au înfăţişat situaţia din sindicate, numărul membrilor lor, fondurile de care dispun etc. Reprezentanţii sindicatelor au declarat că masele de muncitori şi sindicatele înseşi se situează pe poziţiile «Pravdei», adică ale bolşevicilor.
La şedinţa comună a deputaţilor bolşevici şi menşevici din Duma de stat, noi ne-am pronunţat pentru înfăptuirea unităţii mişcării muncitoreşti pe baza principiilor expuse de «Pravda». Am arătat că divergenţele principiale dintre noi şi menşevici exclud posibilitatea unificării. După această şedinţă, Vandervelde a vizitat comitetele de conducere ale unor sindicate. Sub presiunea faptelor, el a fost silit să recunoască că influenţa bolşevicilor era precumpănitoare în mişcarea muncitorească din Rusia. Vanderveîde a plecat fără să fi obţinut nimic.
Faptul că masele muncitoreşti îi urmau pe bolşevici a fost dovedit şi de componenţa delegaţiei alese pentru congresul Internaţionalei a II-a, care urma să se ţină la Viena. Majoritatea covîrşitoare a mandatelor pentru acest congres au fost obţinute de «pravdişti». Menşevicii-plehanovişti n-au primit nici un mandat. Ei ne-au rugat pe noi, bolşevicii, să le dăm cel puţin un mandat pentru Plehanov. Le-am răspuns că le vom da mandatul, dacă Plehanov va apăra platforma partidului nostru. Curînd după aceea, Comitetul din Petersburg şi deputaţii bolşevici m-au însărcinat să plec la Lenin, în străinătate, pentru a rezolva o serie de probleme importante ale muncii de partid şi, în special, pentru a-l informa asupra vizitei lui Vandervelde la Petersburg. Am luat cu mine mai multe materiale referitoare la poziţia sindicatelor şi a altor organizaţii de masă ale muncitorilor pentru a le arăta lui Lenin. El se afla pe atunci la Poronin, unde ocupa o mică încăpere într-o căsuţă ţărănească. Toate consfătuirile noastre aveau loc în cerdacul acestei căsuţe.
I-am comunicat lui Lenin cum l-am primit pe Vandervelde. Vladimir Ilici a fost de acord cu atitudinea adoptată de noi în cursul vizitei lui Vandervelde şi mi-a spus că am sosit tocmai bine. În vremea aceea avea loc la Bruxelles o consfătuire convocată de Biroul Internaţionalei a II-a, la care se discuta problema unificării bolşevicilor cu menşevicii. Menşevicii răspîndeau zvonul că Lenin se află şi el la Bruxelles, dar că nu vrea să vină la consfătuire.
La consfătuirea de la Bruxelles, care a avut loc la 16—18 iulie 1914 (stil nou), erau reprezentaţi: C.C. al P.M.S.D.R. (bolşevicii), Comitetul organizatoric (menşevicii), grupul «Edinstvo» al lui Plehanov şi alte organizaţii. Din partea C.C. al Partidului Bolşevic, au luat parte la consfătuire M. F. Vladimirski, Inessa Armand şi I. F. Popov. Liderii Internaţionalei a II-a au avut o atitudine extrem de răuvoitoare faţă de delegaţia noastră, care i-a comunicat lui Lenin situaţia nefavorabilă ce i se crease.
Cerînd «împăcarea» bolşevicilor cu lichidatorii şi instaurarea «păcii» în partid, liderii Internaţionalei a II-a pretindeau de fapt ca bolşevicii să înceteze de a mai critica politica împăciuitoristă a lichidatorilor şi să se contopească cu ei. Bolşevicii n-au acceptat să facă concesii menşevicilor şi au respins încercările oportuniştilor din Internaţionala a II-a de a se amesteca în viaţa internă a partidului nostru. Lenin conducea de la Poronin activitatea delegaţiei bolşevice. El a scris un raport al C.C. al P.M.S.D.R., care a fost prezentat la consfătuire de către Inessa Armand (în limba franceză), şi a dat de asemenea o serie de instrucţiuni reprezentanţilor C.C. trimişi la consfătuire.
După ce a ascultat informaţiile mele, Vladimir Ilici a propus sa se trimită la Bruxelles toate materialele şi ziarele aduse de mine de la Petersburg, pentru a veni în ajutorul delegaţiei noastre de acolo. Aşa am şi procedat. Am expediat Biroului socialist internaţional o telegramă semnată de Lenin şi de mine, în care acesta era anunţat că i s-au trimis prin poştă materiale în legătură cu călătoria lui Vandervelde la Petersburg. Am transmis şi delegaţiei noastre o copie după acea telegramă. Aceste materiale au produs acolo o impresie puternică şi au contribuit foarte mult la demascarea născocirilor menşevice.
În legătură cu consfătuirea de la Bruxelles, Vladimir Ilici a făcut o analiză a evenimentelor, o analiză a politicii duse de liderii Internaţionalei a II-a, care se străduiau să obţină adoptarea unei hotărîri privitoare la unificarea bolşevicilor cu menşevicii, pentru ca în felul acesta să paralizeze influenţa bolşevicilor în mişcarea muncitorească. V. I. Lenin a subliniat că vor mai trebui depuse multe eforturi pînă ce situaţia mişcării muncitoreşti internaţionale să se schimbe şi în fruntea Internaţionalei socialiste să ajungă oameni devotaţi clasei muncitoare şi revoluţiei proletare, fiind în acelaşi timp profund convins de victoria revoluţiei în Rusia şi în întreaga lume.
În acest timp în Rusia începuseră să scapere fulgerele care anunţau apropierea revoluţiei. Valul grevelor muncitoreşti cuprinsese întreaga ţară. În Donbass aveau loc greve masive. La Petersburg, mişcarea grevistă se transformase în ciocniri deschise cu poliţia şi cu cazacii. În cartierul Vîborg apăruseră baricade. Valurile revoluţiei rodeau tot mai mult temeliile regimului ţarist. Exprimîndu-şi convingerea că victoria revoluţiei este aproape, Lenin mi-a propus să termin mai repede ce aveam de făcut în străinătate şi să mă întorc în Rusia, deoarece, după cum spunea el, un deputat bolşevic trebuie să fie la postul său. Am plecat de la Poronin spre Rusia, încărcat cu tipărituri ilegale; cînd am sosit la Petersburg, baricadele din cartierul Vîborg mai erau încă în picioare.
După Revoluţia din Octombrie, cînd V. I. Lenin a devenit şeful guvernului sovietic şi numele lui a ajuns să fie cunoscut de milioane de oameni ai muncii din lumea întreagă, el a continuat să rămînă un tovarăş modest, atent şi plin de solicitudine faţă de părerile celorlalţi activişti. Elaborînd principiile conducerii colective a partidului, Lenin le respecta în primul rînd el însuşi.
Iată un fapt elocvent care pune în lumină caracterul lui V. I. Lenin. La 5 aprilie 1920, delegaţii la Congresul al IX-lea al partidului, l-au sărbătorit pe V. I. Lenin, care avea să împlinească în curînd cincizeci de ani. După ce au luat cuvîntul doi tovarăşi, Vladimir Ilici a spus că e de ajuns şi a propus să se discute problemele curente ale partidului şi ale statului sovietic. Totuşi, delegaţii la congres n-au fost de acord: ei ţineau neapărat să-şi exprime sentimentele faţă de Lenin, dragostea lor fierbinte pentru el. Atunci Vladimir Ilici a părăsit şedinţa. Acest fapt este extrem de caracteristic pentru el: Lenin nu suporta elogiile la adresa lui. La un moment dat mi-a venit mie rîndul să prezidez şedinţa. Am fost anunţat că sînt chemat la telefon de Vladimir Ilici. El m-a întrebat ce se petrece la congres. I-am răspuns: «Cuvîntările închinate celei de-a 50-a aniversări a lui Vladimir Ilici Lenin continuă». Vladimir Ilici mi-a cerut foarte insistent să întrerup aceste cuvîntări în calitatea mea de preşedinte. Mi-a fost însă imposibil să fac acest lucru.
Vladimir Ilici ne-a învăţat pe noi, comuniştii, să fim modeşti, ne-a învăţat că pe primul plan trebuie să stea interesele partidului şi ale clasei muncitoare, în slujba cărora ne aflăm.