L-am cunoscut pe Vladimir Ilici în toamna anului 1917, cu puţin înainte de Revoluţia din Octombrie, într-o vreme de frămîntări şi acţiuni de mare răspundere. În ţară, în preajma revoluţiei era mare zbucium.
Se ştie că Vladimir Ilici, căutînd să scape de urmărirea Guvernului provizoriu, a locuit în lunile iulie şi august în apropierea lacului Razliv. Apoi, cînd a dat frigul, trebuia să se găsească un nou adăpost pentru conducătorul revoluţiei. A fost aleasă casa tatălui meu din satul Ialkala (astăzi satul Ilicevo, raionul Roşcinskoe, regiunea Leningrad), în apropiere de Terioki. Aici era teritoriu finlandez, iar casa noastră nu se afla chiar în sat, ci mai la margine, înspre pădure.
Vladimir Ilici a trecut graniţa ruso-finlandeză în cabina unei locomotive, deghizat în fochist. Soţul meu, Eino Rahia (mort în 1936), îl însoţea. Trenul a sosit seara tîrziu în staţia Terioki, astăzi Zelenogorsk, iar pînă au ajuns ei cu căruţa în sat se făcuse noapte. Fiind preveniţi că va veni «scriitorul rus Konstantin Petrovici Ivanov» (sub acest nume se ascundea în vremea aceea Lenin), nimeni din familie nu se culcase. Oaspetele ne-a dat prietenos bună seara. Se purta simplu, firesc şi spunea că a venit să lucreze la ţară în linişte. Dar a doua zi tatăl meu, care mai înainte lucrase la Petrograd, ne-a spus că, deşi Lenin purta perucă, el l-a recunoscut îndată. Atît de popular era Vladimir Ilici în rîndurile poporului.
A doua zi era duminică şi am plecat să ne plimbăm pe cîmp. Am ajuns la locul unde ara tata. Vladimir Ilici a vrut să încerce şi el să are cu plugul de lemn. La început n-a reuşit: plugul ba se înţepenea în pămînt, ba sărea din loc. Apoi a început să meargă mai bine. Cînd i-a dat tatei locul la coarnele plugului, Ilici i-a spus:
— Grea muncă mai aveţi!
De bună seamă, lui Ilici îi plăcea tot ce era nou, îl interesa orice lucru necunoscut şi căuta să afle, să încerce el singur totul. O dată l-a văzut pe tata meşterind la o maşină pentru culesul afinelor şi al murelor şi i-a cerut să i-o dea şi lui să culeagă cu ea. Îi plăcea să culeagă ciuperci, să se scalde. Tot felul lui de trai era foarte simplu. Chiar în prima sîmbătă cînd a venit, mama a copt, după cum se obişnuia pe la noi, nişte plăcinte careliene. Lui Vladimir Ilici se vede treaba că i-au plăcut, căci în mijlocul săptămînii a întrebat-o pe mama:
— Anna Mihailovna, astăzi nu-i sîmbătă?
Mama a ghicit despre ce e vorba şi foarte bucuroasă s-a apucat să facă plăcinte.
Lenin a stat la noi, în satul Ialkala, vreo zece zile. În timpul acesta scria mult, mai ales noaptea, şi stătea ceasuri întregi de vorbă cu tata, voind să afle de la el ce mai zic ţăranii. Urmărea cu mare interes evenimentele din Petrograd, cerind să i se trimită zilnic toate ziarele care apăreau în capitală.
L-am mai întîlnit pe Lenin după Revoluţia din Octombrie, cînd era preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, conducătorul primului stat socialist din lume. Era împovărat de o mulţime de treburi şi mari şi mici. Dar el rămăsese acelaşi Ilici al nostru, prietenos şi atent cu toată lumea, cum fusese şi înainte.