În zilele de 3—4 iulie 1917 s-a făcut prima încercare serioasă de a pune capăt puterii guvernului de coaliţie Kerenski-Tereşcenko-Cernov-Ţereteli. Încercarea nu a reuşit, şi atunci a început o prigoană sălbatică împotriva partidului nostru şi a conducătorilor săi. Tov. Lenin a fost declarat spion german şi, concomitent cu aceasta, guvernul a dat ordin ca el să fie arestat.
Iuncherii forfotesc pretutindeni în căutarea lui Lenin, dar el nu mai poate fi găsit la locuinţa sa. Circulă zvonuri: «a şters-o la Wilhelm», «acum ia-l de unde nu-i».
Palatul Tavriceski. Aici nu se mai vorbeşte decît de ziua de ieri, despre acţiunea noastră, despre faptul că în organizaţia noastră lucrurile nu stau tocmai bine. Asta o spun socialiştii-revoluţionari de stînga, şi o spun şi unii bolşevici. În cartierele muncitoreşti s-a produs o confuzie momentană, dar ea trece repede. Printre ostaşii din regimentele «Pavlovski» şi «Izmailovski» se aud destul de limpede voci: «Am fost traşi pe sfoară, n-am ştiut că bolşevicii sînt spioni germani». Lenin este căutat pretutindeni, dar nu poate fi găsit. Unii dintre tovarăşii noştri se pronunţă în sensul că Lenin nu trebuie să se ascundă, că el trebuie să se prezinte în faţa autorităţilor. «Altfel partidul nu va avea posibilitatea să-şi dovedească nevinovăţia în faţa maselor largi», «Conducătorului partidului i s-a adus o gravă învinuire, ca atare el trebuie să compară în faţa justiţiei şi să-şi dovedească nevinovăţia sa şi a partidului». Aşa judecau foarte mulţi dintre bolşevici.
Împreună cu Stalin, m-am grăbit să merg numaidecît la Ilici. Se aflau deja acolo N. K. Krupskaia şi Noghin. S-a angajat o discuţie: trebuie oare Vladimir Ilici să se prezinte în faţa autorităţilor şi să se lase arestat sau nu? Noghin şi-a exprimat, cu oarecare timiditate, părerea că trebuie să se prezinte şi să dea bătălia în faţa tribunalului într-o şedinţă publică. Aceasta era părerea unei bune părţi dintre tovarăşii din Moscova. Vladimir Ilici ne-a demonstrat, cu limpezimea care-l caracteriza, că nu va fi nici un fel de şedinţă publică. Stalin s-a pronunţat cu toată hotărîrea împotriva prezentării în faţa autorităţilor. «Iuncherii nu te vor duce pînă la închisoare; te vor ucide pe drum» — spunea el. Ilici, pe cît se părea, era şi el împotrivă, însă părerea lui Noghin îl punea puţin pe gînduri.
Eu şi cu Noghin sîntem trimişi la palatul Tavriceski pentru a duce tratative cu Anisimov, membru al prezidiului C.E.C. din Rusia şi al Sovietului din Petrograd, în legătură cu condiţiile de detenţiune a lui Ilici. Trebuia să obţinem de la el garanţii că Ilici nu va fi sfîşiat de iuncherii sălbăticiţi. Trebuia să obţinem ca Ilici să fie închis la Petropavlovsk (acolo garnizoana era de partea noastră) sau, dacă va fi închis la «Krestî», să ni se dea garanţii absolut sigure că nu va fi ucis şi că va fi judecat în şedinţă publică. În cazul cînd Anisimov ne-ar fi răspuns ca acceptă condiţiile noastre, Ilici ar fi fost dus, pe înserate, la închisoare, unde, bineînţeles, i s-ar fi făcut de petrecanie dacă am fi comis această prostie enormă, criminală.
Anisimov nu a fost de acord cu condiţia noastră în ceea ce priveşte fortăreaţa Petropavlovsk. Cît despre garanţiile pentru «Krestî», el ne-a declarat că se vor lua, fireşte, toate măsurile necesare. Eu am cerut cu hotărîre garanţii absolute (pe care, bineînţeles, nu le putea da nimeni), ameninţînd că, dacă se va întîmpla ceva, îi vom nimici pe toţi. Anisimov era muncitor din Donbass. Mi-a făcut impresia că începuse să se înspăimînte el singur de răspunderea colosală care-i revenea în această chestiune. După cîteva minute i-am declarat: «Noi pe Ilici nu vi-l vom da». Noghin a fost şi el de acord cu acest răspuns.
Mă grăbesc să mă întorc şi pe drum mă întîlnesc cu tov. Lunacearski, care mă însărcinează să-i comunic lui Lenin că în nici un caz nu trebuie să se lase închis, deoarece în momentul de faţa puterea se află numai formal în mîinile coaliţiei, în realitate ea este în mîinile korniloviştilor, iar mîine s-ar putea ca să treacă şi formal în mîinile lor.
Am comunicat lui Ilici şi lui Stalin, care se afla la el, cum decursese convorbirea cu Anisimov, precum şi părerea tov. Lunacearski, adăugînd totodată că Anisimov nu ştie în ale cui mîini se va afla chiar el mîine. S-a hotărît că nu mai poate fi vorba de nici un fel de tratative. Ilîci, însoţit de un muncitor din Sestroreţk, a ieşit cu bine din oraş.
Peste cîteva zile Stalin mi-a propus să merg la Lenin pentru ca, pe de o parte, să-l informez asupra situaţiei, iar pe de altă parte să primesc directive de la el. Mi s-a dat adresa tovarăşului Emelianov, care locuia nu departe de Sestroreţk, indicîndu-mi-se şi parola. Am pornit la drum cu foarte multă prudenţă, temîndu-mă ca nu cumva să-mi ia urma vreun copoi şi să dau în vileag refugiul lui Vladimir Ilici.
Am sosit în gară noaptea. Am rătăcit puţin, apoi am găsit casa în care locuia tov. Emelianov. Acesta nu era acasă, şi soţia lui a trimis pe fiul lor, în vîrstă de vreo 9-10 ani, să mă conducă. Ne-am dus la lac, ne-am aşezat într-o barcă şi, trecînd pe celălalt mal, am traversat un lăstăriş. Totul mă făcea să cred că tov. Lenin locuieşte în vreo vilă. Deodată ne-am oprit lîngă nişte fîneţuri, unde se afla un mic stog de fîn. Băiatul a strigat pe cineva pe nume. A ieşit un om; era chiar tatăl lui. Am dat mîna cu el şi i-am explicat despre ce e vorba etc. Mă aşteptam să fiu condus la Lenin.
În clipa aceasta vine spre mine un om fără barbă şi fără mustăţi. Se apropie de mine, salutîndu-mă. I-am răspuns scurt, cu indiferenţă. Atunci mă bate pe umăr şi-mi spune: «Ce, tovarăşe Sergo, nu mă mai cunoşti?». Era chiar tov. Lenin. I-am strîns emoţionat mîna. Între noi s-a înjghebat numaidecît o discuţie. După cîteva minute Ilici m-a poftit să cinez cu ei pîine neagră şi scrumbie. Altceva nu aveau.
După această «cină» am continuat discuţia în «apartamentul» lui Lenin, compus dintr-un stog de fîn, în care ne-am vîrît de îndată. Era cald şi finul proaspăt mirosea minunat. I-am povestit pe îndelete lui Lenin ce se petrecuse în oraş în lipsa lui, care este starea de spirit în rîndurile muncitorilor şi soldaţilor, cum merg treburile în organizaţia noastră, în Sovietul din Pctrograd, în C.E.C. menşevic etc.
Vladimir Ilici, după ce m-a ascultat şi mi-a pus o serie de întrebări, mi-a spus:
— Sovietele menşevice s-au discreditat; cu două săptămîni în urmă ele ar fi putut lua puterea fără să facă vreun efort deosebit. Acum ele nu mai sînt organe ale puterii. Puterea le-a fost luată. Acum ea poate fi cucerită numai printr-o insurecţie armată; aceasta nu se va mai lăsa mult aşteptată. Insurecţia va avea loc nu mai tîrziu de septembrie-octombrie. Noi trebuie să mutăm centrul de greutate în comitetele de întreprindere; ele trebuie să devină organe ale insurecţiei.
Toate acestea le-am ascultat cu o atenţie încordată; ele au produs asupra mea o impresie de-a dreptul uluitoare. Doar nu de mult timp fusesem crîncen bătuţi şi el prezicea că peste două-trei luni vom avea o insurecţie victorioasă.
Cînd i-am transmis lui Ilici cuvintele unui tovarăş care spusese că nu mai tîrziu de august-septembrie puterea va trece în mîinile bolşevicilor şi că preşedinte al guvernului va fi Lenin, el mi-a răspuns cît se poate de serios: «Da, chiar aşa are să fie».
Ilici mi-a dat apoi o serie de directive: cum să ducem munca, cum să creăm imediat pe lîngă C.C. legal o celulă ilegală a aceluiaşi C.C, pe lîngă organul de presă legal o tipografie ilegală, pentru a putea spune în manifestele ilegale ceea ce nu ni se îngăduie să spunem în presa legală.
Discuţia a fost întreruptă, întrucît pe nesimţite am adormit de oboseală. Dimineaţa următoare, în loc de ora 6, m-am trezit la 11. Pînă atunci Vladimir Ilici pregătise o seric de mici articole şi cîteva scrisori pentru Stalin şi alţi tovarăşi. După ce ele mi-au fost înmînate, mi-am luat rămas bun şi am plecat.
Curînd a trebuit să mai fac un drum pînă la Ilici; l-am condus la el pe tov. Şotman, care a aranjat trecerea lui în Finlanda; după aceea nu l-am mai văzut pe Vladimir Ilici pînă la 24 octombrie, cînd, ieşind din ilegalitate, a apărut pentru prima oară în sala de festivităţi a Institutului Smolnîi.
Cînd am intrat în sală, Vladimir Ilici tocmai îşi încheia cuvîntarea rostită la şedinţa Sovietului din Petrograd cu exclamaţia:
«Trăiască revoluţia socială!»
Sala literalmente clocotea de entuziasm
În ziarele de seară a apărut ştirea că Lenin s-a mutat la Smolnîi şi că preia el însuşi conducerea insurecţiei.
Da, ziariştii nu s-au înşelat.
Lenin a luat în mîinile lui ferme organizarea insurecţiei din Octombrie şi a dus-o pînă la sfîrşitul ei victorios.
1). După ziarul «Pravda» nr. 71 din 28 martie 1924. — Nota Red.