Era în zilele premergătoare istoricei conferinţe de la Praga, cînd mi-a fost hărăzită o mare fericire: am fost ales delegat la conferinţa generală.
Nu era de loc simplu să pleci la Praga. Pe urmele fiecăruia dintre noi se ţineau agenţi ai ohranei; se făceau arestări masive.
...Dar iată-ne în drum, trecînd de munţii stîncoşi. Dincolo de Vltava, pe coline, apare Kremlinul din Praga, palatele, parcurile, bisericile vechiului oraş Praga. Ne-a întîmpinat un om de legătură care ne-a condus la hotelul «Belvedere», pregătit din timp. Acolo ne-am spălat, am luat masa şi ne-am aşezat în jurul unei măsuţe de şah: doi dintre noi jucau şi doi priveau. Pe neaşteptate răsună un glas cunoscut şi drag nouă: —O-o! S-a sfîrşit cu albul... Trebuie mutată regina.
Am sărit cu toţii în picioare şi ne-am strîns în jurul omului care intrase.
— Vladimir Ilici!
Lenin ne-a strîns mîna cu căldură şi ne-a copleşit cu întrebări în legătură cu familiile, cu salariile, ne-a întrebat care este starea de spirit a muncitorilor şi ce aşteaptă ei de la această conferinţă. Lenin avea un fel al lui deosebit de a asculta şi de a pune întrebări. Nu atingea decît problemele care-l interesau cel mai mult în acel moment. Vesel, vioi, plin de viaţă, s-a apropiat numaidecît de noi de parcă ne-ar fi cunoscut de ani de zile. Lenin ştia să afle de la oameni ceea ce era mai important, ceea ce era fundamental. Şi cum ne-a subjugat şi ne-a captivat imediat acea minunată simplitate şi modestie a lui Lenin! Lîngă Ilici ne simţeam cu totul la largul nostru, ca lîngă cel mai apropiat tovarăş. El ne-a avertizat că Praga mişună de spioni austrieci şi ruşi şi ne-a sfătuit să fim prudenţi, să ne adresăm unul altuia numai cu numele conspirative.
A plecat şi s-a înapoiat peste o oră cu o foaie de hîrtie scrisă mărunt.
— Tovarăşi, vreau să vă fac cunoscute tezele conferinţei.
Noi îl ascultam şi ni se părea că Lenin făcuse ocolul întregii Rusii, că vizitase întreprinderile şi izbele ţărăneşti, atît de profund exprima el cele mai tainice nevoi şi năzuinţe ale poporului. O bucată de vreme am tăcut cu toţii. Lenin stătea pe scaun picior peste picior, bătea cu creionul în masă şi ne privea insistent. Unul dintre delegaţi remarcă timid că un punct al tezelor nu-i tocmai limpede. Lenin ridică puţin din sprîncene şi parcurse în grabă foaia cu ochii.
— Aveţi dreptate — spuse el. — Dacă nu vă place, şterg.
— Ei — spuse el după o scurtă pauză —, tovarăşii cehi au avut grijă de noi, ne-au pregătit locuinţe sigure la oamenii lor... Unul dintre delegaţi va sta cu mine...
Cine va avea parte de această fericire? S-au încins discuţii. Cineva a propus să se tragă la sorţi. Ilici nu s-a amestecat, privea şiret cu coada ochiului spre noi...
— Am cîştigat — spuse unul dintre delegaţi.
Lenin l-a privit zîmbind.
— O-o, dar dumneata eşti un anarhist inveterat... N-o să ne înţelegem... Mai bine să vină Stepan (acesta era noul meu nume conspirativ).
Am fost încartiruiţi în casa unui muncitor ceh. Camera mică o păstrase pentru el şi familia lui, iar pe cea mare ne-o cedase nouă. Aci se aflau două paturi, un scrin şi nişte scaune. Era foarte curat şi îngrijit. Aici l-am văzut pentru prima oară pe Lenin în intimitate. Era neobişnuit de prietenos, atent şi delicat. Nu numai eu simţeam grija lui excepţională, ci fiecare delegat. Puţin timp după începerea lucrărilor conferinţei, Lenin cunoştea după figură pe toţi delegaţii şi ştia să se apropie de fiecare.
Deseori Ilici se întorcea acasă mai tîrziu decît mine. Intra în cameră încet, în vîrful picioarelor, se dezbrăca în linişte şi se culca. Cînd se întorcea mai devreme, bea o ceaşcă de ceai, mînca un sandviş cu unt şi brînză şi apoi se odihnea vreo 10—15 minute. În momentele acestea se plimba de obicei de la un capăt la altul al camerei, ţinîndu-şi degetele mari ale mîinilor vîrîte în răscroiala vestei, la subsuori. Preţuia fiecare minut. Şi acum parcă îmi răsună aevea în urechi cuvintele lui:
— Stepan, d-ta citeşte, iar eu o să lucrez.
Şi de îndată se aşeza la masa pe care erau îngrămădite reviste, manuscrise şi tăieturi din ziare. Citea foarte repede şi făcea note pe margine. Şi ce însufleţită devenea figura lui Lenin cînd punea mîna pe condei.
O dată, cînd m-am întors de la brutărie, stînd cu el de vorbă, i-am spus, printre altele, că un om a fotografiat casa vecină. Lenin a dat imediat hîrtiile de o parte şi s-a ridicat în picioare ciulindu-şi urechile.
— Unde? — m-a întrebat el răstit şi s-a apropiat de fereastră... — E clar. Începînd de astăzi, Stcpan, n-o să mai mergi cu mine. Dacă mă fotografiază pe mine şi fotografia apare în ziar, nu e mare nenorocire. Dar dacă în fotografie apari şi d-ta alături de mine, o să fie foarte prost: poliţia nu-ţi va da pace. În cel mai bun caz te alegi cu deportarea ...
Lenin învăţase să fie vigilent în lupta cu poliţia ţaristă. Şi el cultiva la tovarăşii lui de muncă revoluţionară această preţioasă calitate. Dar vigilenţa nu-i ştirbea solicitudinea lui faţă de oameni, umanismul superior, spiritul de pătrundere pe care le vădea cu orice prilej!
În scurtele clipe de odihnă, lui Lenin îi plăcea să-şi aducă aminte de îndepărtata Volga. Îi era tare dor de iarna din Rusia. O dată îmi spuse:
— Stepan, mă duc puţin să iau aer...
Ilici s-a întors foarte rîrziu. În ziua următoare a început să tuşească. L-am anunţat pe tovarăşul Semaşko. Acesta, după ce l-a examinat cu grijă, i-a spus:
— Vladimir Ilici, aveţi temperatură. Nu puteţi merge la conferinţă...
— Nu, nu, trebuie să merg — a răspuns hotărît Lenin. — Nu mă împiedicaţi!
După cttva timp, Ilici a recunoscut că în seara aceea n-a putut rezista, a luat de la stadion nişte patine şi a patinat cu mare plăcere numai în haină.
Cu cîtă duioşie şi atenţie se purta Lenin cu mica fetiţă a gazdei. O mîngîia pe păr, o legăna pe genunchi, glumea şi rîdea cu ea.
Tot atît de simplu, ca omul cel mai obişnuit cu putinţă, se purta Ilici şi la şedinţele istoricei conferinţe. Şedinţele se ţineau într-o casă lungă, cenuşie de pe strada Hibernská 7. Aici, în clădirea Casei poporului, se afla pe atunci tipografia şi administraţia organului social-democrat «Pravo Lidu». Conferinţa s-a desfăşurat în condiţiile unei stricte conspirativităţi. Numai cîţiva oameni verificaţi care deserveau pe delegaţi ştiau despre şedinţele ei, dar nici aceştia nu cunoşteau numele delegaţilor şi nici caracterul lucrărilor conferinţei. Pentru a ajunge în sala de şedinţe, trebuia să treci printr-o curte înconjurată din toate părţile de case de piatră.
În sala de şedinţe intram pe o uşă laterală. Mobilierul încăperii era modest: cîteva mese simple, un cuier, o bibliotecă pe care se afla bustul lui Karl Marx. Pe masa prezidiului, la care stătea Ilici, era o călimară, un presse-papiers...
Şedinţele începeau la ora fixată. Niciodată nu vom putea uita cuvîntările înflăcărate, pline de pasiune ale lui Lenin. El îşi apăra cu convingere fiecare cuvînt. Dacă observa în cuvîntarea vreunuia dintre tovarăşi idei nejuste sau devieri, intervenea imediat în discuţie şi făcea îndreptările de cuviinţă. Era mereu în mijlocul delegaţilor, chiar şi în pauzele dintre şedinţe stătea îndelung de vorbă cu ei, punîndu-le tot felul de întrebări; îl interesa fiecare amănunt.
Cînd au început rapoartele din partea organizaţiilor locale, Ilici şi-a făcut palma pîlnie la ureche ca să nu-i scape nici un cuvînt din cele spuse de delegaţi. Asculta pe fiecare dintre noi cu multă atenţie. Îmi amintesc că, atunci cînd mi-a venit rîndul, eram tare emoţionat. În cuvîntarea mea am insistat asupra raionului Nevski pe care-l cunoşteam. Am arătat că la noi au fost hectografiate cîteva manifeste, consacrate mai ales luptei economice, că vara au avut loc mici întruniri sau, cum le spuneam noi, «întruniri zburătoare», în care se discutau conflictele cu administraţia, că am organizat asociaţia culturală «Cunoştinţele înseamnă lumină». Cineva a încercat să mă întrerupă. Ilici a intervenit cu vehemenţă:
— Tovarăşi, lăsaţi-l pe Stepan să termine!
Cu o deosebită pasiune şi înflăcărare participa Lenin la discutarea problemei excluderii lichidatorilor din partid. Plin de mînie vorbea despre făţărnicia şi trădarea lui Troţki, ironiza poziţia lui Plehanov, subliniind totodată că atitudinea lui faţă de bolşevici îl va duce neapărat în rîndurile lichidatorilor. Criticîndu-l pe Kautsky, el demonstra că pentru mişcarea muncitorească centralismul este mai periculos decît bernsteinismul: oportunismul lui Kautsky este ascuns, estompat sub fraze «frumoase», dar în cele din urmă el va aluneca fără doar şi poate pe drumul lui Bernstein.
Conferinţa de la Praga a durat de la 5 pînă la 17 (18—30) ianuarie 1912. Ea a jucat un rol uriaş şi de nepreţuit în istoria partidului nostru comunist. Căci la această conferinţă Lenin şi leniniştii s-au delimitat cu desăvîrşire de menşevici, au strîns, au cimentat rîndurile marxiştilor revoluţionari şi i-au unit într-un partid aparte, într-un partid de tip nou.
Înainte de plecarea delegaţilor din Praga s-a organizat o seară de adio la care a participat şi un tovarăş ceh. Lenin ne traducea replicile, cuvintele lui. Cînd tovarăşul ceh a remarcat în glumă că «ruşii ţin multe şedinţe», pentru o clipă în ochii lui Lenin s-au aprins scîntei. El întinse spre tovarăşul care vorbise mîna dreaptă cu degetul arătător întins:
— Nu e adevărat!... Nu, nu!... Ruşii vorbesc puţin, foarte puţin!... Dar la noi condiţiile mai sînt încă de asemenea natură că sîntem nevoiţi să ne întrunim foarte rar. Şi avem atîtea probleme urgente!...
...Lenin e mereu alături de noi. Flacăra pe care a aprins-o el va arde veşnic în inimile noastre, şi nimeni nu va putea niciodată s-o stingă!