Într-o dimineaţă geroasă, dar însorită, la 26 octombrie 1893, am sosit la Petersburg. În sfirşit mi se realiza dorinţa pe care o nutream de ani de zile: eram la Piter, la institut. Aevea, nu în vis. Inima îmi bătea cu putere, nu-mi venea să cred că aveam parte de o fericire atît de mare... La gară m-a întîmpinat veselă sora mea Zina1). Ne-am îndreptat spre Vasilievski Ostrov, pe Malîi prospect. Zina locuia cu colega ei de institut Apollinaria Iakubova, o fată minunată, inteligentă, dîrză, hotărîtă, de o francheţă rară. Orice falsitate era cu desăvîrşire străină firii curate ca cristalul a Apollinariei. Muncea cu o rîvnă şi sîrguinţă fără egal. Era una dintre cele mai bune profesoare de la şcoala duminicală pentru muncitori, care se afla dincolo de bariera Nevei (alături de N. K. Krupskaia, L. M. Knipovici şi altele). Din această şcoală alegea ea muncitori pentru cercurile de propagandă revoluţionară. Mai tîrziu ea a fost printre cei mai activi şi devotaţi membri ai «Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare», în care a intrat de la înfiinţarea ei. Cu înfăţişarea ei robustă, cu ţinuta frumoasă a capului blond, cu ochi mici, căprui şi radioşi şi cu obrajii rumeni, părea întruchiparea sănătăţii. Întreaga ei făptură respira prospeţimea ierburilor de cîmp. Noi o numeam «vlaga ogorului». A murit de timpuriu, în mai 1913, de tuberculoză.
Deşi după venirea mea Apollinaria s-a mutat (sora mea avea o cameră mică), noi trei eram tot timpul nedespărţite. Am început studiile, păşind în institut ca într-un sanctuar, aşteptînd să primesc răspuns la numeroasele întrebări care-mi frămîntau mintea. Dar bine înţeles că răspunsurile cele mai preţioase şi mai bune nu le-am căpătat la institut. Mi-au apărut dureros de clar toate lacunele care existau în cunoştinţele mele. Trebuia, înainte de toate, să muncesc, să citesc, să învăţ zile întregi. Mi-am dat perfect seama cît de mult îmi sînt superioare ca nivel general Zina şi Apollinaria, care urmau cursurile ultimului an. Trei ani de viaţă la Petersburg contribuiseră la o frumoasă dezvoltare a lor din toate punctele de vedere, în timp ce eu petrecusem aceşti ani într-un fund de provincie, unde nu se găseau nici cărţile necesare, nici un îndrumător cu autoritate, aşa că mă simţeam cu desăvîrşire sălbatică.
La începutul lui noiembrie, cam la două săptămîni după sosirea mea, Zina mă anunţă că în seara aceea va avea loc în camera noastră o adunare foarte interesantă. Aveau să vină nişte studenţi de la institutul tehnologic, despre care le auzisem vorbind pe sora mea şi pe Apollinaria; cu unii dintre ei făcusem chiar cunoştinţă. Împreună cu ei trebuia să vină V.I. Ulianov, sosit de curînd din Samara, un tînăr foarte deştept şi extrem de cult. Aşa vorbeau toţi despre el. Urma să se citească un articol despre problema pieţelor, scris de Gherman Krasin. Problema pieţelor era pe atunci viu discutată de tinerii marxişti din Petersburg.
Din seara aceea au trecut 36 de ani, dar îmi amintesc ca şi acum de cămăruţa noastră lungă şi îngustă, cu o singură fereastră, cu o canapea verde şi două paturi. Pe această canapea, în faţa mesei, şedea tînărul nou venit, care stîrnea interesul general. Vladimir Ilici avea pe atunci numai 23 de ani. Lampa arunca raze de lumină pe fruntea lui mare, bombată, încadrată de şuviţe creţe de păr roşcat, adunate în jurul unei chelii deja respectabile, pe chipul slab care se termina cu o barbă mică. El citea dintr-un caiet obiecţiile sale referitoare la articolul lui Gherman Krasin. În faţa lui, pe pat, încordat ca un arc stătea Gleb Krjijanovski, iar mai departe toţi ceilalţi, aşezaţi pe scaune: Starkov, cu înfăţişarea lui veşnic calmă, dar aprins în discuţii, P. Zaporojeţ, înalt şi frumos, Vaneev, blond şi îndesat, Silvin, nervos şi vioi. Pe pat şedeau Zina şi Apollinaria, iar lîngă sobă, cu mîinile la spate, Gherman Krasin, înalt, cu fruntea mare. La o parte, pe o măsuţă, zumzăia samovarul şi erau pregătite pahare, pîine, unt. Eu serveam. Vladimir Ilici termină de citit. Se încinse o dispută înfocată. G. Krasin dădea explicaţii, Krjijanovski mai ales se înfierbîntase, Starkov, Vaneev şi alţii ridicau obiecţii împotriva raportorului. Vladimir Ilici tăcea, asculta cu atenţie şi, cu ochii lui pătrunzători, scrutători, în care se ascundea rîsul, urmărea cînd pe unul, cînd pe altul. În cele din urmă a luat cuvîntul şi dintr-o dată s-a făcut linişte. Toţi ascultau cu atenţie încordată cum îl combate Vladimir Ilici pe G. Krasin şi pe alţi cîţiva care-i aduseseră obiecţii. Nu-mi amintesc acum argumentele lui, dar mi-a rămas întipărită clar impresia că erau inatacabile. L-am văzut atunci pentru prima oară pe Vladimir Ilici. Şi o dată cu el a apărut ceva luminos, viu, nou, irezistibil. Pe mine, provincială sălbatică, această seară m-a zguduit. O întreagă avalanşă de gînduri se dezlănţuise în capul meu. În memorie îmi apare viu şi clar întregul tablou al acestei seri. Parcă ieri, nu acum 36 de ani, stătea Vladimir Ilici în camera noastră, în paltonul lui negru cu guler de blană de miel. Încovoindu-se puţin, şi-a tras pe urechi căciula lui din aceeaşi blană şi a părăsit printre ultimii camera noastră, glumind vesel, cu rîsul lui tineresc şi molipsitor.
Îmi reapar în memorie răzleţe amintiri — imagini luminoase...
Anul 1894—1895, al doilea an al vieţii mele de studentă. Ca totdeauna, aveam foarte puţini bani. De aceea m-am mutat împreună cu o colegă de facultate la căminul Annenski, într-o cămăruţă pentru care nu plăteam chirie. Căminul se afla într-un imobil imens[1], situat în cartierul Izmailovskie rotî.
Această casă era foarte departe de Vasilievski Ostrov. Trebuia să pierd o mulţime de timp şi energie pentru a mă duce pe jos la cursuri. De aceea, în acea toamnă am lucrat mai mult la biblioteca publică, care se afla destul de aproape de mine. Petreceam de obicei zile întregi în bibliotecă, pînă la ora închiderii. O părăseam cu capul greu, obosită, flămîndă, dar foarte mulţumită şi însufleţită: pentru prima oară în viaţă munceam atît de mult pentru mine însămi. Foarte des îl vedeam aici pe Vladimir Ilici, care, înconjurat de mormane de cărţi, citea mult şi cu rîvnă şi mai ales scria. De după cărţi se vedea numai capul lui cu fruntea mare, minunată. Uneori ne înapoiam împreună de la bibliotecă: aveam acelaşi drum, el locuia pe stradela Kazacii, nu departe de Izmailovskie rotî. Îmi amintesc că o dată treceam în grabă pe lîngă palatul Anicikov, pe Nevski prospect. Era pe la începutul lui decembrie. El a închis pe jumătate ochii săi pătrunzători, strălucitori, a privit palatul şi mi-a spus glumind şi rîzînd cu poftă: «Uite aici n-ar fi rău să se arunce o mică portocală!»
Se apropia vacanţa de crăciun. Eu şi cu Vaneev (numele lui conspirativ era « Minin») ne pregăteam să plecăm pentru o lună întreagă la Nijni. În preajma plecării nu m-am simţit bine, şi medicul institutului mi-a prescris aspirină. Probabil că la farmacie s-a încurcat reţeta şi în loc de aspirină mi s-a dat atropină. Fără să bănuiesc ceva, am luat praful şi mi s-a făcut foarte rău. Studentele cu care locuiam s-au speriat şi mi-au adus cîţiva medici, care au cerut să fiu trimisă la odihnă pentru un timp mai îndelungat şi supraalimentată. A doua zi după vizita medicilor şedeam în cămăruţa mea, învelită într-un şal călduros. Eram încă foarte slăbită. Deodată s-a deschis uşa şi a intrat Vladimir Ilici — am fost de-a dreptul uluită. Şi-a luat un scaun, s-a aşezat alături de mine şi mi-a pus cu multă căldură o serie de întrebări despre sănătatea şi starea mea, despre plecarea mea la Nijni. Îmi amintesc pîna acum cu claritate chipul lui drag, prietenos. M-a mişcat profund atenţia lui tovărăşească. În acea perioadă el era foarte ocupat, lucra mult şi cu toate acestea a găsit timp pentru a vizita o tovarăşă bolnavă.
Imagini din trecut... Întrucît cercul nostru activa în ilegalitate, din motive de vigilenţă nu ne adunam în grupuri. Totuşi, într-un rînd am hotărît să ne adunăm măcar o dată laolaltă şi să petrecem împreună o seară tinerească şi veselă. Am ales Institutul de silvicultură. În preajma lui erau derdeluşuri de gheaţă şi un mic birt, unde se putea poposi, bea şi mînca. Am luat tot felul de măsuri de prevedere. Am coborît în gări diferite şi am venit pe diferite căi. Cu toate acestea, jandarmeria a aflat despre această escapadă a noastră şi ulterior mulţi dintre noi au fost interogaţi în legătură cu ea. Adunaţi într-o cameră mare, izolată a birtului, într-o ceată veselă, beam ceai şi mîncam. După ce ne-am dat cu săniuţa pe dealurile înalte, înzăpezite pînă n-am mai putut, ne-am întors în cameră, am cîntat, am dansat un joc rusesc şi căzăceasca. Cu o deosebită măiestrie dansa Petr Zaporojeţ, iar alături de el juca cu melancolie, dar stăruitor Mihail Nazvanov. Vladimir Ilici era foarte vesel, glumea, rîdea, participa cu mult zel la cor, după ce cu multă însufleţire se dăduse şi el cu săniuţa pe derdeluş. Ne-am înapoiat la Petersburg în grupuri mici, care cu droşca, care cu trenul. Era ger, împrejur sclipea zăpada, iar pe cer stelele. Ne simţeam cu toţii tineri şi vioi!
Curînd după această petrecere a noastră, în martie, Vladimir Ilici a făcut o congestie pulmonară într-o formă gravă. Pîna la sosirea mamei lui, Maria Aleksandrovna, n-avea cine să vadă de el. Noi veneam cu rîndul la el şi-i purtam de grijă: îi schimbam compresele, îi dădeam să bea ceaiuri, ne duceam să-i cumpărăm medicamentele etc. Fiecare se străduia să-i facă plăcere. În acel an şi jumătate cît a stat la Piter, toţi îl îndrăgiră sincer şi prinseră respect pentru el. Nici nu se putea altfel.
De-abia intrat în convalescenţă, stînd încă în pat, el nu pierdea nici o clipă în zadar: tot timpul citea şi scria. Îmi amintesc că pe atunci citea volumul al III-lea de K. Marx.
Simt nevoia să adaug la aceste crîmpeie de amintiri încă un episod care s-a păstrat viu în memoria mea. Era pe la sfîrşitul lunii mai 1900. Vladimir Ilici, căruia îi expirase termenul de deportare în Siberia, revenise în Rusia şi locuise cîtva timp împreună cu familia lui la Podolsk, în apropiere de Moscova. În acea vreme mie mi se fixase domiciliu forţat la Bobrov, orăşel mizerabil din gubernia Voronej. Părăsisem de curînd patul, după o cumplită febră puerperală contractată la naşterea celui de-al doilea copil al meu. Pe neaşteptate am primit o telegramă de la Vladimir Ilici, care ne invita să venim cît mai repede la Podolsk. Am plecat de îndată împreună cu soţul meu, şi la începutul lui iunie ne aflam la Podolsk, într-o căsuţă în care locuiau atunci Maria Aleksandrovna cu fiicele ei, Anna şi Maria.
Vladimir Ilici ne-a întîmpinat plin de bunăvoie şi optimism, şi ne-a împărtăşit planurile lui de autor. Am rămas la Podolsk o zi şi jumătate. Prima zi am petrecut-o toată într-o dispută aprinsă cu privire la revista «Rabocee Delo». Cei de la «Rabocee Delo» aprovizionau pe atunci activ cu producţia lor publicistică mai cu seamă provincia, iar noi, aflîndu-ne în centrul guberniei Voronej, o regiune cu populaţie ţărănească şi situată în zona cu cernoziom, din lipsă de altă literatură, foloseam pe larg materialele lor. Vladimir Ilici a atacat vehement devierile şi greşelile grupului «Rabocee Delo». Ne-am despărţit prieteneşte. Hotărîsem să participăm la editarea ziarului pe care se pregătea să-l organizeze Vladimir Ilici. Pentru această viitoare muncă importantă, el aduna din toate colţurile Rusiei pe vechii săi tovarăşi[2].
Îmi amintesc bine scena despărţirii noastre. Era o zi de iunie caldă şi frumoasă. Vladimir Ilici şi soţul meu se scăldaseră în rîu. Ne aflam în grădiniţa din faţa casei. Vladimir Ilici, vîrîndu-şi mîinile în buzunare şi scrutîndu-ne pe amîndoi cu privirea sa pătrunzătoare, ne-a dat instrucţiuni pentru Nijni, unde hotărîsem să plec împreună cu soţul meu pentru a-mi vedea mama. Vladimir Ilici avea să plece pe Volga şi, pare-se, mai departe, pentru a o vedea pe Nadejda Konstantinovna, care nu-şi ispăşise încă termenul de deportare şi locuia în acest timp la Ufa. Vladimir Ilici ne-a rugat ca înainte de sosirea lui la Nijni să luăm legătură, pe cît era cu putinţă, cu toţi tovarăşii care locuiau acolo şi să-i aranjăm o întîlnire cu ei. După cîteva zile de la plecarea noastră din Podolsk, a sosit la Nijni şi Vladimir Ilici împreună cu Anna Ilinicina. Şedinţa cu tovarăşii din Nijni a avut loc la locuinţa mamei mele, pe strada Polevaia, în casa lui Peatov. Mai tîrziu tovarăşii din Nijni au fost printre cei dintîi colaboratori permanenţi şi conştiincioşi ai «Iskrei».
Nu mă ocup aici de activitatea social-democrată pe care Vladimir Ilici desfăşurat-o la Petersburg în ultimul deceniu al secolului trecut. Despe aceasta au scris şi au comunicat verbal în ultimul timp2) multe lucruri interesante alţi tovarăşi.
Pagina mea de amintiri nu este decît o mică contribuţie la zugrăvirea chipului minunat al acestui mare om, nespus de scump tuturor acelora care l-au cunoscut.
[1]. Era o casă foarte mare, ocupată de fel de fel de instituţii de binefacere. La unul din etaje, o parte din camere fuseseră transformate în cămin şi puse gratuit la dispoziţia studentelor de la toate facultăţile Pctersburgului, în primul rînd a studentelor de la cursurile de moaşe şi felceri. — S. N.-Ş.
[2]. Despre această întîlnire a noastră cu Vladimir Ilici la Podolsk pomeneşte Anna Ilinicina în amintirile ei despre Vladimir Ilici. — S. N.-Ş.
1). Zinaida Pavlovna Nevzorova-Krjijanovskaia. — Nota Red.
2). «Paginile din trecut» au fost scrise în 1930. — Nota Red.