Cînd s-a înapoiat Lenin în Rusia în aprilie 1917, partidul nostru a început să simtă teren solid sub picioare. Imediat ce a coborît treptele gării Finlanda, numai la cîteva minute după sosire, Lenin a rostit o cuvîntare înflăcărată despre sarcinile revoluţiei, despre sarcinile proletariatului. Automobilul blindat adus la gară de un detaşament de soldaţi i-a servit de tribună. De aici tovarăşul Lenin a vorbit în faţa unei imense mulţimi de muncitori sosiţi în întîmpinarea conducătorului, expunîndu-le perspectivele revoluţiei socialiste mondiale. Pe drumul de la gară la «palatul Kşesinskaia», vestit pe vremea aceea la Petrograd (Leningradul de azi), el a trebuit să se urce în repetate rînduri pe automobilul blindat, pe care reflectoare puternice îl luminau în întunericul nopţii, şi să rostească scurte cuvîntări adresate mereu altor grupuri de muncitori care veneau să-l întîmpine. Şi mereu Vladimir Ilici repeta lozinca sa fundamentală: «Trăiască revoluţia socialistă!».
Aceste prime şi înflăcărate cuvîntări au constituit o provocare îndrăzneaţă la adresa duşmanului şi au dat chiar de la început o orientare clară întregii activităţi a partidului nostru. Pînă atunci partidul bîjbîia, slab şi nesigur, în căutarea unui drum.
Încă înainte de înapoierea tovarăşului Lenin, partidul luase o atitudine fermă împotriva războiului, împotriva guvernului provizoriu burghez al lui Lvov-Miliukov-Kerenskî, împotriva politicii partidelor conciliatoriste mic-burgheze. Dar trebuie să recunoaştem că pe atunci partidul n-avea linia hotărîtă, clară pe care o cerea momentul revoluţionar. Şi aceasta din cauză că n-avea perspectiva bine determinată a revoluţiei socialiste. Agitaţia şi toată practica revoluţionată, în general justă, nu avea o bază solidă, deoarece gîndirea partidului nu ajunsese la concluzia îndrăzneaţă a necesităţii luptei directe pentru socialism, pentru revoluţia socialistă.
Din clipa cînd, în prima sa cuvîntare rostită în Rusia revoluţionară, Lenin a lansat lozinca revoluţiei socialiste, lozinca aceasta a şi devenit reală pentru partidul nostru. Lenin a rostit tocmai acel cuvînt, a exprimat tocmai acea idee în faţa cărora evenimentele revoluţionare ne-au pus, pe noi bolşevicii şi pe toţi muncitorii înaintaţi.
Cuvîntările scurte care erau mereu repetate de pe automobilul blindat şi în care răsunau chemările la revoluţia socialistă au aruncat o lumină orbitor de strălucitoare asupra sarcinilor fundamentale ale partidului nostru. Acest moment a rămas de neuitat pentru noi — cei care am fost de faţă la această primire neobişnuită, primire cu o semnificaţie de proorocire, făcută lui Lenin la începutul revoluţiei. Parcă am fi avut aripi. Simţeam că energia şi credinţa noastră revoluţionară cresc cu fiecare clipă. Cu aceeaşi bucurie clocotitoare au fost întîmpinate chemările la luptă ale conducătorului nostru şi de muncitorii din Leningrad, devotaţi cauzei revoluţiei...
Dar aceste chemări mai trebuiau să îmbrace şi o formă clară, concretă. Lozinca revoluţiei socialiste trebuia să indice şi calea pe care urma să pornească avangarda maselor muncitoare, proletariatul. Şi Lenin n-a întîrziat să facă acest lucru.
Cîteva zile după aceea au şi apărut în «Pravda» tezele turnate dintr-un material ideologic indestructibil, însoţite de lozinca cea mai scumpă, cea mai de preţ pentru oamenii muncii din toate ţările: «Toată puterea în mîinile Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor!». «Nu o republică parlamentară — revenirea de la Sovietele de deputaţi ai muncitorilor la această republică ar însemna un pas înapoi —, ci o republică a Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ai muncitorilor agricoli şi ai ţăranilor din întreaga ţară, de jos pînă sus», — aşa a tălmăcit tovarăşul Lenin, în limba revoluţiei ruse, lozinca revoluţiei socialiste. Ba, mai mult, în felul acesta a fost găsită cheia pentru realizarea ei, pentru traducerea ei în viaţă. Lozinca revoluţiei socialiste se transformase într-o revendicare înţeleasă şi sprijinită de masele cele mai largi ale muncitorilor, şi în general ale oamenilor muncii. Parcă ar fi fost smuls dintr-o dată vălul care ascundea scopul luptei noastre.
Nu se poate spune, desigur, că la acceptarea tezelor cu privire la lupta pentru puterea Sovietelor n-au existat în partid unele şovăieli. Unii tovarăşi au avut şovăieli, dar, ce-i drept, aceste şovăieli n-au durat mult. Nu în zadar, o dată cu lozinca «Toată puterea în mîinile Sovietelor», Lenin a lansat, spre groaza admiratorilor menşevici ai tradiţiilor putrede, şi chemarea: Să dezbrăcăm o dată cămaşa murdară a social-democraţiei.
Chemarea lui Lenin la revoltă împotriva social-democratismului nu lovea numai în menşevici, care păstrau cu îndărătnicie cele mai respingătoare dintre tradiţiile social-democratismului, dar şi în tovarăşii noştri care şovăiau, neînţelegînd de la început că în condiţiile istorice surveniseră schimbări radicale. Încă de pe atunci Lenin a propus să se schimbe denumirea partidului şi să i se spună de acum încolo partid comunist, iar denumirea cea veche de partid social-democrat, compromisă de defensism şi împăciuitorism, să fie lăsată în folosire veşnică sorial-trădătorilor care se tîrăsc în coada burgheziei. Partidul n-a acceptat dintr-o dată această schimbare de denumire, dar, în general, tot partidul s-a situat în scurt timp pe poziţiile indicate de Ilici.
Şovăielile anumitor tovarăşi, chiar dacă erau dintre tovarăşii de vază, n-au fost caracteristice pentru partid în întregul lui. Şi divergenţele care se iviseră în partid înainte de înapoierea lui Lenin îşi pierduseră din vigoare. Perspectiva pe care tovarăşul Lenin ne-a deschis-o cu o claritate şi o logică atît de minunată trasa în faţa bolşevicilor revoluţionari calea luptei pregătită de întreg trecutul partidului. De aceea domnii de teapa lui Bazarov şi Avilov, care în primele zile ale revoluţiei mai încercau, probabil din obişnuinţă, să se dea drept bolşevici, au respins cu hotărîre Tezele din aprilie şi din acea clipă au rămas pînă la sfîrşit ostili partidului nostru.
Prin adoptarea Tezelor din aprilie cu privire la Soviete ale tovarăşului Lenin, partidul a stabilit calea pe care avea s-o urmeze şi implicit a acceptat pregătirea răsturnării pe calea armelor a regimului burghez. Această pregătire însă nu se reducea nicidecum la o simplă organizare tehnică a forţelor de luptă. Dimpotrivă, după părerea lui Lenin în acel moment nu pregătirea militară şi nu acţiunile militare trebuiau situate în centrul activităţii partidului.
Trasînd clar calea spre revoluţie, Tezele din aprilie au pus totodată pe primul plan al muncii de partid din acea vreme sarcina lămuririi ideologice, a propagandei şi agitaţiei în masele largi ale muncitorilor. S-ar părea că sarcinile aparent modeste, neînsemnate, formulate de tovarăşul Lenin în tezele sale nu corespund nicidecum principalului scop fixat. În aceste teze nu se vorbea despre o insurecţie imediată, ci, parcă în ciuda stihiei revoluţionare dezlănţuire tot mai furtunos, ni se impuneau obligaţii simple, obişnuite pe care proletarii revoluţionari urmau să le îndeplinească în momentul acela. În tezele sale, tovarăşul Lenin spunea:
«...Sarcina noastră în această perioadă este numai de a explica greşelile tacticii lor (a partidelor mic-burgheze, conciliatoriste), de a explica cu răbdare, sistematic, stăruitor, adaptîndu-ne cu deosebire la nevoile practice ale maselor...»
Atîta timp cît sîntem în minoritate, spunea tovarăşul Lenin, sarcina partidului nostru constă în a face cu răbdare propagandă în mase, lămurind greşelile în atitudinea şi tactica Sovietelor menşevice şi socialist-revoluţionare, în a propovădui necesitatea trecerii puterii de stat în mîinile Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor. Să nu te laşi stăpînit de sentimentul firesc de revoluţionar, ci să te conduci după cele ce-ţi sugerează o atentă apreciere marxistă a situaţiei revoluţionare, — acesta era spiritul Tezelor din aprilie ale lui Ilici.
Sentimentul de revoluţionar te îmbia la acţiuni imediate, la luptă făţişă, directă împotriva duşmanului. Dar conştiinţa marxistă a lui Lenin, revoluţionarul, indica partidului în acest moment o altă metodă de lucru. Şi îmi amintesc că, în zilele acelea din aprilie, tovarăşul Lenin sublinia îndeosebi pericolul şi caracterul nefast al politicii care ar apuca «un pic» mai la stînga decît se cuvine, care ar trece «un pic» peste limitele muncii critice de lămurire în masă şi s-ar orienta spre acţiunile revoluţionare directe. Lenin a cerut şi a obţinut ca timp de cîteva luni (luni care în istoria revoluţiei fac cît nişte decenii!) partidul să-şi concentreze toate forţele asupra desfăşurării unei uriaşe munci de agitaţie în mase care să fie încununată de succes şi să lămurească scopurile interesate de clasă ale războiului imperialist, esenţa reacţionară a politicii burgheze şi semnificaţia rolului trădător faţă de muncitori, al tacticii împăciuitoriste a menşevicilor şi socialiştilor-revoluţionari. Totodată partidul şi-a propus un program pozitiv de activitate; şi-a trasat sarcini clare, practice. În momentul acela partidul îşi propunea ca scop nemijlocit cucerirea majorităţii în Soviete.
Acum ne dăm seama cît de mult a învăţat partidul nostru de la tovarăşul Lenin chiar din primele luni ale revoluţiei din februarie. Şi în ce constă învăţămintele date de Lenin partidului nostru? În aplicarea strălucită a marxismului în politică.
În această perioadă a revoluţiei, partidul nostru şi-a propus ca sarcină nemijlocită, pentru prima oară în istorie, pentru prima oară în lumea întreagă, lupta pentru socialism. Niciodată, în nici o ţară pînă atunci, nici un partid nu şi-a pus în mod atît de practic problema revoluţiei socialiste cum şi-a pus-o partidul nostru, condus de tovarăşul Lenin, chiar din primele săptămîni ale revoluţiei din februarie.
Cînd Marx şi Engels au scris în «Manifestul Comunist» despre «stafia» roşie a comunismului care «umblă prin Europa», aceasta era mai curînd tratarea teoretică a problemei revoluţiei socialiste. Nici chiar atunci cînd, la începutul războiului imperialist, partidul nostru formula prin cuvintele lui Lenin sarcina transformării războiului imperialist într-un război civil al claselor şi popoarelor înrobite împotriva asupritorilor lor, nici chiar atunci nu stătea încă în faţa partidului sarcina nemijlocită a luptei pentru socialism. E drept, desigur, că sarcina aceasta nu era prea îndepărtată şi că în epoca imperialismului ea fusese trasată ca sarcină fundamentală tuturor partidelor comuniste. Dar numai cînd a început revoluţia în Rusia, în 1917, numai în minunatele Teze din aprilie ale tovarăşului Lenin, revoluţia socialistă a fost pusă în mod practic ca o sarcină nemijlocită, ca un scop imediat. În aceste teze se reflecta de pe atunci revoluţia socialistă care răsărea din ogorul istoriei, luînd chipul şi formele Statului sovietic.
În această perioadă Lenin a păşit în arena istoriei ca un marxist revoluţionar genial care a dat o interpretare teoretică excelentă condiţiilor istorice, a înţeles direcţia spre care se îndreaptă evenimentele istorice din acea perioadă, a tras concluzii în spirit marxist din dezvoltarea istorică anterioară a societăţii şi a clasei muncitoare, fiind cel mai bun dintre adepţii marxismului revoluţionar. Vladimir Ilici privea sarcinile revoluţiei şi îndatoririle sale ca un marxist care a pătruns ştiinţificeşte calea dezvoltării sociale a epocii sale, ca un ideolog al proletariatului, de la interesele căruia trebuia să pornească în această epocă un gînditor înaintat. Dar, pe lîngă toate acestea, el avea un instinct genial, de revoluţionar care nu-şi precupeţea forţele, capacitatea, voinţa, mintea, viaţa întreagă pentru înfăptuirea sarcinilor care stau în faţa clasei sale. Bazat pe teoria marxistă, Lenin a definit la începutul revoluţiei din februarie sarcinile de luptă ale clasei muncitoare din Rusia şi, în calitate de conducător al proletariatului, a pornit la înfăptuirea sarcinilor clasei sale. Şi am văzut cu cît tact, cu cîtă stăpînire de sine şi cu cîtă prudenţă a pregătit Lenin, atunci cînd era necesar (de pildă în primele luni ale revoluţiei din februarie), înfăptuirea sarcinilor propuse. Numai un om excepţional ca el, numai un conducător neobişnuit ca el, care vede clar nu numai scopurile şi sarcinile luptei, dar şi căile spre victorie, numai un conducător căruia îi sînt străine şovăielile şi nehotărîrea omului care nu gîndeşte pînă la capăt, a omului a cărui conştiinţă nu e pătrunsă de cerinţele fundamentale, istorice ale revoluţiei în întregul ei, numai un conducător care nu e robul propriului său sentiment sau al sentimentelor altcuiva, care nu se lasă stăpînit de sentimentele revoluţionare ca de o stihie, numai un astfel de conducător poate acţiona aşa şi poate conduce în aşa fel lupta. În perioada revoluţiei din februarie, Lenin apare în ochii tuturor muncitorilor ca un gînditor marxist călăuzit de o adîncă cunoaştere a sarcinilor revoluţiei socialiste, coapte istoriceşte, şi înarmat cu o voinţă neclintită de a asigura victoria clasei celei mai înaintate a societăţii contemporane — proletariatul.
Trebuie să studiem această perioadă din viaţa partidului nostru şi moştenirea literară care ne-a rămas din acea vreme de la tovarăşul Lenin, pentru a înţelege ce mare forţă sălăşluieşte în doctrina socialismului, în marxismul ştiinţific. Lenin ne-a dat un exemplu fără precedent în istorie şi care e greu de crezut că se va mai repeta în istoria viitoare, ne-a dat exemplul unei conduceri conştiente, directe în pregătirea luptei tuturor oamenilor muncii, în fruntea cărora se află proletariatul, pornit la îndeplinirea sarcinii istorice de eliberare a omenirii de asuprirea de clasă, de robia capitalistă.
Învăţămintele pe care partidul nostru le-a primit de la Lenin în epoca revoluţiei din februarie trebuie să constituie una din pietrele cele mai trainice aşezate la temelia partidului. În aceste prime luni ale revoluţiei, partidul nostru a căpătat o experienţă neobişnuit de bogată în lupta revoluţionară şi în conducerea politică marxistă, asigurînd prin aceasta în foarte mare măsură dezvoltarea forţelor partidului şi chiar victoria din Octombrie a clasei muncitoare din Rusia.