M-am întîlnit pentru prima oară cu V. I. Lenin în august 1893 în oraşul Nijni-Novgorod (astăzi Gorki). Întîlnirea a avut loc în următoarele împrejurări. Pe vremea aceea eram student în anul 5 la facultatea de medicină a Universităţii din Moscova şi în timpul verii lucram la combaterea epidemiei de holeră la uzina Sormovo de lîngă Nijni-Novgorod. Încă de pe atunci eram marxist şi mă întîlneam cu marxiştii P.N. Skvorţov şi M.G. Grigoriev, ambii din Nijni-Novgorod, membri ai primului cerc marxist din Kazan, care se numea cercul lui Fedoseev, după numele lui N.E. Fedoseev, cel mai de seamă din membrii lui.
Într-una din călătoriile mele de la Sormovo la Nijni am trecut şi pe la Skvorţov. Aici am dat peste un necunoscut care era angajat într-o aprigă discuţie cu gazda şi cu Grigoriev. Făcînd cunoştinţă cu el, am aflat că este Vladimir Ilici Ulianov. În drum de la Samara la Petersburg, unde hotărîse să se stabilească, se abătuse pe la Nijni pentru a face cunoştinţă cu Skvorţov, despre care aflase din articolele publicate de acesta în «Iuridiceski Vestnik» — primele articole marxiste legale pe teme economice apărute în Rusia. Se hotărîse ca de la Nijni să treacă şi pe la Vladimir pentru a se întîlni cu Fedoseev, care, după cum era informat, urma să fie eliberat din închisoare pe cauţiune. Dar Vladimir Ilici nu a reuşit atunci să se vadă cu Fedoseev, deoarece eliberarea acestuia a fost amînată pentru un timp oarecare.
Venind vorba despre Fedoseev, Skvorţov şi Grigoriev, care-l cunoşteau bine, spuneau că e un om minunat, în care se pot pune mari speranţe, şi că e foarte muncitor. Apoi conversaţia noastră cu Ilici a trecut la alte teme: i-am vorbit despre legăturile noastre în rîndurile tinerilor intelectuali, despre activitatea începută atunci în rîndurile muncitorilor din Moscova şi Nijni. Îmi amintesc că Ilici a subliniat îndeosebi necesitatea de a crea o organizaţie trainică şi de a stabili legături între oraşe. El mi-a dat adresa din Moscova a surorii sale Anna Ilinicina, în locuinţa căreia intenţiona să se întîlnească cu marxiştii din Moscova ori de cîte ori va veni de la Petersburg. Am mai vorbit şi despre perspectivele dezvoltării capitalismului în Rusia, despre ţărănime, despre lupta împotriva narodnicilor, despre mişcarea muncitorească din Apus.
În tot timpul discuţiei eram cu toţii plini de entuziasm; pe vremea aceea erau puţini marxişti în Rusia, eram răzleţiţi, dar conştienţi că măreaţa învăţătură a lui Marx ne dă cheia pentru soluţionarea «blestematelor probleme» şi că viitorul va fi al nostru.
Şi aşa am stat de vorbă cu Ilici cîteva ore, pînă ce a venit timpul să plece la gară.
În tînărul Lenin simţeai o erudiţie vastă şi o capacitate de argumentare deosebit de temeinică şi de profundă. Este interesant de relevat că încă de pe atunci se întrevedea în el viitorul organizator al partidului nostru: el acorda o foarte mare atenţie înmănuncherii tuturor forţelor marxiste-revoluţionare existente şi stabilirii de legături între marxiştii răzleţiţi prin diferite oraşe.
La începutul lunii septembrie am venit la Moscova şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la adresa pe care mi-o dăduse Ilici şi să fac cunoştinţă cu Anna Ilinicina şi cu soţul ei, Mark Timofecvici Elizarov, funcţionar la direcţia căii ferate Kursk-Moscova. Pe atunci locuiau, pe cît îmi amintesc, pe stradela Iakovlev, lîngă gara Kursk. La ei locuia şi fratele lui Vladimir Ilici, Dmitri Ilici, student în anul I la facultatea de medicină, şi sora lor mai mică, Maria Ilinicina, elevă în clasa a 5-a sau a 6-a. M-am apropiat foarte mult de această familie simpatică, şi de atunci am păstrat toată viaţa relaţii de prietenie cu ea. În timpul activităţii mele la Moscova mi-au acordat un sprijin multilateral şi m-au ajutat să stabilesc o serie de legături preţioase. La ei l-am cunoscut pe Okulici, funcţionar la căile ferate, care avea relaţii în rîndurile muncitorilor, şi prin el pe E.I. Sponti, care venise din Vilno şi care a avut ulterior un rol de seamă în organizaţia marxistă din Moscova.
Anna Ilinicina participa activ la munca acestei organizaţii; ea concentra în mîinile ei toate legăturile organizaţiei: ea restabilea legăturile atunci cînd se produceau căderi, stabilea legături între activiştii nou veniţi şi între aceştia şi muncitori. Se ocupa şi cu traducerea materialelor de propagandă: a tradus o serie de broşuri din limba germană, precum şi drama lui Hauptmann «Ţesătorii», care a fost multiplicată la hectograf; de asemenea a făcut o recenzie populară a cărţii «Fabrica» de Dementiev etc. În 1898 ea a intrat în primul comitet din Moscova, constituit după primul congres al Partidului muncitoresc social-democrat, care a avut loc la Minsk.
D. I. Ulianov, pe vremea aceea tînăr marxist, participa la cercurile studenţeşti marxiste şi în curînd a început să activeze printre muncitori; în noiembrie 1897 el a fost arestat în legătură cu procesul Uniunii muncitorilor din Moscova.
Curînd după ce am cunoscut-o pe Anna Ilinicina, la Moscova s-a format (la sfîrşitul lui septembrie 1893) primul grup marxist, alcătuit din şase persoane («grupul celor şase»), care avea ca sarcină propaganda şi agitaţia sistematică în rîndurile muncitorilor din Moscova. Eu făceam parte din acest «grup al celor şase», care în tot timpul activităţii sale a păstrat legătura cu Vladimir Ilici.
La sfîrşitul lunii decembrie 1893 am plecat la Nijni-Novgorod, pentru a-mi petrece acolo vacanţa de crăciun, şi m-am întors la Moscova la 12 ianuarie 1894.
Aici se vorbea despre disputa care avusese loc de curînd între cunoscutul publicist V.V., autorul cărţii «Destinele capitalismului în Rusia», şi un marxist din Petersburg. De la A.I. Elizarova am aflat că marxistul din Petersburg care luase cu mult succes atitudine împotriva lui V.V. era Vladimir Ilici, care tocmai plecase la Nijni. Aşadar n-am izbutit să ne întîlnim şi n-am avut prilejul să-l aud vorbind nici la Moscova, nici la Nijni. Eram tare înciudat. Anna Ilinicina mi-a povestit amănunţit cum a decurs această dispută, şi mai tîrziu ea a scris şi un articol pe această temă.
«Îmi amintesc — scrie Anna Ilinicina — că dezbaterile au devenit repede foarte aprinse, mai ales după ce Vladimir Ilici a început să contrazică pe un narodnic foarte bine pregătit, un blond scund, îndesat şi cu chelie, faţă de care tineretul arăta mult respect şi căruia i se oferise „locul de onoare“.
Îmi amintesc că fratele meu, pe atunci un tînăr de 23 de ani, stătea împreună cu mai mulţi tineri în uşa care dădea în altă cameră; la început aruncă cîteva observaţii de o ironie semeaţă, lucru care a făcut pe cei din faţă — majoritatea cu un aer foarte dezaprobator — să întoarcă capul spre el, şi apoi luă cuvîntul.
Cu îndrăzneală şi hotărîre, cu tot elanul tinereţii şi cu forţa pe care ţi-o dă convingerea, dar şi înarmat cu cunoştinţe, el începu să năruie doctrina narodnicilor, nelăsînd piatră pe piatră. Şi încetul cu încetul atitudinea ostilă faţă de această „impertinenţă de băieţandru“ făcu loc unei atitudini, dacă nu mai puţin ostile, cel puţin mai respectuoase. Majoritatea începu să-l privească ca pe un adversar serios. Minoritatea marxistă triumfa, mai ales după ce Vladimir Ilici luă a doua oară cuvîntul pentru a-i răspunde respectabilului narodnic. Atitudinea condescendentă, obiecţiile de natură ştiinţifică ale oponentului mai în vîrstă nu-l tulburase pe fratele meu. Începu să-şi sprijine şi el părerile sale cu argumente ştiinţifice, cu cifre statistice, şi se năpusti cu şi mai mult sarcasm, cu şi mai multă forţă asupra adversarului său. Întreaga discuţie se transformă într-un adevărat duel între aceşti doi reprezentanţi ai „părinţilor şi copiilor“. Toată lumea, şi în special tineretul, îl urmărea cu un deosebit interes. Narodnicul începu să-şi piardă aroganţa, s-o lase tot mai moale, şi-n cele din urmă tăcu.
Disputa aceasta a fost discutată şi comentată cu însufleţire în cercurile de tineret, şi mulţi dintre tineri au rămas convinşi de justeţea ideilor lui Vladimir Ilici, ceea ce a constituit pentru ei un impuls spre studierea lui Marx. Marxiştii ridicară vădit capul şi numele ,,petersburghezului" care-l pusese atît de bine la punct pe V. V. a fost un timp pe buzele tuturor».
Tot în legătură cu această intervenţie a lui Lenin, M.P. Golubeva îşi aminteşte: «Cele spuse de Vladimir Ilici au produs o foarte puternică impresie. Se vorbea de el ca despre o nouă stea apărută la orizont; unii vorbeau cu plăcere şi satisfacţie, alţii cu invidie şi rezerve, — să vedem, îşi ziceau ei, ce o să iasă şi de aici».
Această intervenţie a lui Lenin a fost consemnată şi în cronica ohranei, în raportul din 20 ianuarie 1894 al lui Berdeaev, şeful ohranei din Moscova, cu privire la cele observate de agenţii care-l urmăreau pe I. M. Davîdov, venit din Iuriev pentru a-şi petrece vacanţa la Moscova:
«În baza adresei cu nr. 7.271 din 18 decembrie anul trecut, am onoarea a aduce la cunoştinţa departamentului de poliţie că studentul Iosif Morduhov Davîdov, de la Universitatea din Iuriev, care a locuit un timp la Moscova, a frecventat exclusiv persoane suspecte din punct de vedere politic. În afară de participarea lui pasivă la serata cu caracter pur studenţesc din 12 ianuarie a.c, agenţilor le este cunoscut că pe ziua de 9 a acestei luni el a participat cu multă însufleţire la dezbaterile care au avut loc la o reuniune conspirativă organizată de fiul funcţionarului de clasa a II-a, Nikolai Efimovici Kuşenski, în casa Zalesskaia de la Vozdvijenka. Cunoscutul fondator al teoriei narodniciste, scriitorul V.V. (doctorul Vasili Pavlov Voronţov), care a luat parte la această reuniune, prin argumentarea sa l-a redus pe Davîdov la tăcere, astfel încît apărarea concepţiilor acestuia şi-a asumat-o un oarecare Ulianov (se pare că fratele celui spînzurat), care a făcut acest lucru dînd dovadă de temeinice cunoştinţe ...»[1]
După aceea Lenin a plecat la Nijni, unde a ţinut un referat. Iată ce spune Grigoriev, în amintirile sale, despre acest referat:
«... Ca loc de întîlnire pentru prezentarea referatului de către V. I. Ulianov a fost aleasă locuinţa Minodorei Egorovna Iacubovskaia... Referatul a stîrnit un interes nemaipomenit. Dat fiind însă că locuinţa era cu totul neîncăpătoare şi că trebuiau respectate condiţiile de conspirativitate, referatul n-a putut fi ascultat decît de un public relativ puţin numeros şi selecţionat. Abordarea mai subtilă a problemei destinelor capitalismului în Rusia — problemă de care s-a ocupat şi P. N. Skvorţov —, principialitatea categorică în felul de a pune şi a rezolva problemele şi erudiţia lui vastă au produs o foarte puternică impresie, şi printre cei prezenţi nu s-a găsit nimeni care să aibă curajul să-l contrazică».
Expunerile făcute de Lenin la Moscova şi Nijni au întărit considerabil poziţia marxiştilor în aceste oraşe.
La întoarcerea lui Ilici din Nijni m-am întîlnit cu el la Moscova; am mers împreună la A. N. Vinokurov, care făcea parte şi el din grupul marxist de conducere din Moscova. I-am vorbit lui Ilici despre cercurile noastre muncitoreşti din Moscova şi despre intenţia noastră de a trece foarte curînd la agitaţia de masă prin scoaterea de foi volante. El a ascultat cu multă atenţie şi interes informaţiile noastre, considerînd deosebit de binevenită intenţia noastră de a trece de la activitatea de cerc la agitaţie.
Vladimir Ilici n-a stat atunci mult timp la Moscova. Îmi amintesc că în iarna aceea a mai venit o dată, pe la sfîrşitul lui februarie, în «săptămîna albă» cînd ne-am întîlnit, şi am mers din nou împreună la Vinokurov, unde am întîlnit pe A.S. Rozanov, un marxist din Nijni.
În vara anului 1894 organizaţia noastră a desfăşurat o activitate, destul de apreciabilă pentru vremurile acelea, în rîndurile muncitorilor: s-au stabilit legături într-o serie de fabrici din Moscova, au fost scoase cîteva foi volante cu caracter agitatoric, care au avut un mare succes în rîndurile muncitorilor, s-au organizat cîteva greve in fabricile din Moscova şi de la periferiile acestui oraş[2].
În acea perioadă de muncă încordată, mă întîlneam adeseori cu Ilici. El îşi petrecea vara la Anna Ilinicina în localitatea de vilegiatură Kuzminki, în apropiere de staţia Liublino de pe calea ferată Kursk-
Moscova. Ilici mă vizita uneori; am fost şi eu de cîteva ori pe la el, la căsuţa de ţară a Elizarovilor. Ne plimbam prin împrejurimi, ne scăldam în lacul din apropiere şi stăteam îndelung de vorbă. El îmi punea întrebări în legătură cu munca noastră, îmi vorbea despre problemele care frămîntau în vremea aceea pe marxiştii ruşi. O dată mi-a dat să citesc lucrarea sa «Noi schimbări economice în viaţa ţărănească». Era un manuscris alcătuit dintr-un caiet gros, scris cu caligrafia caracteristică a lui Ilici şi conţinînd un studiu asupra diferenţierii ţărănimii în sudul Rusiei, asupra desprinderii din rîndurile masei ţărăneşti, pe de o parte, a grupului, puternic din punct de vedere economic, al chiaburilor, care foloseau în gospodăria lor maşini şi muncă salariată, iar pe de altă parte a grupului ţăranilor săraci care se ruinau şi, treptat, treceau în rîndurile proletariatului. Ilici voia să publice acest articol în presa legală şi l-a predat, în acest scop, redacţiei revistei «Russkaia Mîsl», a cărei secţie economică era condusă de N. A. Kablukov. După plecarea lui Ilici din Moscova, m-am dus, din însărcinarea lui, la Kablukov să mă interesez de soarta acestui articol. Kablukov mi l-a înapoiat, spunîndu-mi că nu-l publică, deoarece, dată fiind orientarea lui, nu merge pentru revista lor.
Articolul a rămas la mine şi, la o percheziţie care mi s-a făcut la 3 decembrie 1894, a fost confiscat. În 1923, adică după aproape 30 de ani, l-am găsit în arhivă printre «probele materiale» care au servit la procesul meu, şi în acelaşi an a fost publicat în culegerea «La a 25-a aniversare a Congresului I al partidului», editată de Institutul de istorie a partidului, şi apoi inclus în volumul I al Operelor lui Lenin1).
După acest articol Ilici mi-a dat să citesc cele trei părţi ale importantei sale lucrări «Ce sînt „prietenii poporului“ şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor?». Această lucrare a produs atunci asupra mea o impresie foarte puternică.
Trebuie să spun că în iarna 1893/1894 în revistele liberale şi liberal-narodnice apăruseră o serie de articole îndreptate împotriva marxismului şi a marxiştilor ruşi. Campania de presă împotriva marxiştilor nu primise o ripostă din partea marxiştilor nici în presa legală, nici în cea ilegală şi, în general, nu exista o lucrare teoretică care să expună concepţiile teoretice marxiste şi care să prezinte o argumentare a principalelor lozinci programatice şi tactice ale marxiştilor. Cărţile lui Plehanov «Socialismul şi lupta politică» şi «Divergenţele noastre» erau consacrate criticii vechiului narodnicism (Bakunin, Tkacev, Lavrov), ale cărui idei nu mai erau de actualitate; epigonii lui se deziceau de ideile narodnicismului revoluţionar şi propagau ideile unui narodnicism oportunist, mic-burghez. În rîndurile marxiştilor ruşi se simţea mare nevoie de o lucrare care să dea o ripostă atacurilor vehemente ale criticilor narodnici, să demaşte esenţa mic-burgheză, să îmbine într-un sistem unic ideile filozofice, economice si politice marxiste, aplicate la condiţiile din Rusia contemporană.
Şi iată că şi-a făcut apariţia o asemenea lucrare. Se poate spune despre ea că era manifestul marxismului revoluţionar din Rusia, primul document programatic al bolşevismului.
În această lucrare a lui Lenin sînt expuse, în esenţă, principalele probleme teoretice-programatice şi tactice-organizatorice ale revoluţiei în faţa căreia se afla Rusia şi tot în ea este schiţată rezolvarea lor în spiritul marxismului revoluţionar. În această carte, Lenin a desăvîrşit zdrobirea — începută de Plehanov — a ideologiei narodnice.
Şi iată că în mîinile mele se afla manuscrisul acestei lucrări remarcabile, care dădea, în esenţă, un răspuns la toate problemele nevralgice ale acelei epoci. Era deci explicabilă emoţia care m-a cuprins atunci. Dîndu-mi seama de uriaşa însemnătate a acestei lucrări, am hotărît s-o multiplicăm cu orice preţ. De această treabă s-au apucat fraţii A. N. şi V. N. Maslennikov, studenţi la Şcoala superioară tehnică din Moscova, şi vărul lor A. A. Ganşin, student la Institutul tehnologic din Petersburg, pe care i-am cunoscut prin intermediul Annei Ilinicina; şi Ilici îl cunoştea pe Ganşin, din organizaţia din Petersburg. Nu ştiu însă de ce treaba lor nu prea mergea. Vladimir Ilici a plecat, la sfîrşitul lui august sau la începutul lui septembrie, la Petersburg, şi ei încă nu terminaseră. O dată a venit la mine Ganşin şi mi-a spus că a venit un om din Petersburg, trimis de Ilici, şi a luat tot materialul lucrat, precum şi originalul articolului lui Vladimir Ilici.
Din amintirile lui M. A. Silvin, care a luat parte la multiplicarea acestei lucrări la Petersburg, precum şi din alte surse, reiese că primul articol a fost multiplicat, în primăvara anului 1894, numai în 50 de exemplare, a doua ediţie a primului articol a fost scoasă de acelaşi grup la Petersburg, în iulie, tot la hectograf (deci tot cel mult 50 de exemplare). În septembrie grupul lui Silvin a terminat imprimarea celei de-a treia ediţii a primului articol. În amintirile sale, Silvin povesteşte că Vladimir Ilici, convingîndu-se că şi la Moscova «tehnica este tot atît de imperfectă, tipărirea se face tot atît de încet şi în tot atît de puţine exemplare . . . amărît de toate acestea. . . şi socotind că la noi treaba nu va merge în nici un caz mai prost, m-a rugat să plec îndată la Moscova, să iau de la Ganşin tot ce e gata, precum şi manuscrisul».
Grupul lui Silvin a tipărit al treilea articol, broşura fiind datată septembrie 1894; din motive conspirative s-a imprimat şi menţiunea: «Editat de un grup de social-democraţi din provincie». Acest articol hectografiat mi-a fost adus de către Ganşin, din Petersburg, abia în luna noiembrie a acelui an. Aşadar, primul articol a fost scos în trei ediţii — sigure fiind însă numai primele două, căci ele au fost găsite în arhivele ţariste —, iar al treilea într-o singură ediţie. Ediţia din gubernia Cernigov, despre care vorbeşte Moghileanski («Bîloe» nr. 23), a apărut numai în 20—25 de exemplare. Editarea articolului al doilea este îndoielnică, deşi există date poliţieneşti potrivit cărora el ar fi fost scos la Moscova[3]. În orice caz, pînă în momentul de faţă el n-a fost încă găsit.
Date mai precise cu privire la editarea acestei lucrări nu avem. În literatură ea a fost menţionată pentru prima oară de mine într-un articol publicat în culegerea «Momentul actual», în 1906; am repetat această menţiune în culegerea «În zorii mişcării muncitoreşti», apărută la Moscova în 1919. Atunci, potrivit indicaţiilor mele, au început cercetările pentru găsirea acestei lucrări; ele au fost încununate de succes abia în 1923, cînd primul şi al treilea articol au fost găsite la Petrograd, la Biblioteca publică, şi aproape simultan la Berlin, în arhiva social-democraţilor. Tot atunci a apărut pentru prima oară această lucrare în editura «Muncitorul din Moscova », iar apoi în volumul I al Operelor lui Lenin2).
Aşa cum s-a întîmplat cu primul articol al lui Lenin, publicarea cărţii «Ce sînt „prietenii poporului“ ...» a întîrziat şi ea cu 29 de ani. În orice caz însă activiştii de partid cu munci de conducere din acea vreme au citit aproape toţi această operă genială.
După apariţia acestei cărţi, Vladimir Ilici a devenit şi mai popular şi autoritatea lui a fost şi mai mult recunoscută în rîndurile marxiştilor. Reprezentanţii tînărului curent marxist rus înţeleseseră că şi-au găsit în persoana lui o uriaşă forţă politică şi teoretică.
Dar în amintirea oamenilor care l-au cunoscut Vladimir Ilici a rămas nu numai un mare teoretician şi conducător, ci şi un om plin de viaţă, vesel şi voios. El ştia să asculte cu atîta atenţie şi să pună atîtea întrebări, încît părea că vrea să pătrundă pînă-n adîncul sufletului interlocutorului, iar replicile lui tăioase scoteau imediat la iveală un nou aspect al conţinutului discuţiilor. Convorbirile cu el constituiau o adevărată plăcere şi aduceau întotdeauna precizie şi claritate în problema discutată. Cînd, după aceea, ne loveam de vreo problemă legată de teoria sau de practica luptei politice, ne interesam întotdeauna cu nerăbdare cum priveşte Ilici această problemă, care este părerea lui, şi întotdeauna se dovedea că ideile lui, directivele lui erau cele mai înţelepte, cele mai juste, că ele duceau partidul şi proletariatul la o continuă creştere şi la victoria finală.
În decembrie 1894 am fost arestat; o dată cu mine au mai fost arestaţi încă doi membri ai «grupului celor şase», A. N. Vinokurov şi P. I. Vinokurov; au rămas în libertate M. N. Leadov, E. I. Sponti şi muncitorul S. I. Prokofiev. Pe vremea aceea mai fuseseră atraşi în organizaţie o serie de oameni noi, munca de propagandă şi agitaţie continua să se lărgească. La întrunirea de la 1 Mai 1895, organizaţia din Moscova a primit numele de «Uniunea muncitorilor».
Ilici a continuat să ţină legătura cu organizaţia din Moscova prin Sponti şi fraţii Maslennikov.
După căderile care s-au produs la Moscova în timpul verii, cînd au fost arestaţi Leadov, fraţii Maslennikov şi mulţi alţii, Lenin a căutat să restabilească legăturile cu organizaţia din Moscova, aşa cum reiese din scrisoarea adresată de el lui Akselrod la Zürich în noiembrie 1895: «Am fost la Moscova. N-am văzut pe nimeni, deoarece despre „dascălul vieţii“[4] n-am nici o veste. Nu cumva i s-o fi întîmplat ceva? Dacă ştiţi ceva despre el şi aveţi adresa lui, scrieţi-i să ne comunice adresa lui; altfel nu putem găsi legături în acest oraş. Au fost acolo nişte pogromuri groaznice, dar se pare că a mai rămas cîte cineva şi munca va continua. Avem un material de acolo: descrierea cîtorva greve»3).
Curînd după această scrisoare, Lenin a fost arestat (la 9 decembrie 1895).
[1]. «Arhiva roşie» nr. 62, 1934, pag. 76. — S. M.
[2]. Amănunte în legătură cu aceste greve, vezi în cartea mea «Moscova revoluţionară», Editura de stat pentru literatură, 1940. — S. M.
[3]. Vezi raportul prefectului de poliţie din Petersburg din 27 mai 1895, «Arhiva roşie» nr. 62, 1934, pag. 82. — S. M.
[4]. E. I. Sponti a fost arestat la 12 decembrie 1895. — S. M.
1). Vezi V. I. Lenin, Opere, vol. I, E.S.P.L.P. 1956, pag. 1—63. — Nota Red.
2). Vezi V. I. Lenin, Opere, vol. I, E.S.P.L.P. 1956, pag. 119—326. — Nota Red.
3). V. I. Lenin, Opere, vol. 34, pag. 1. — Nota Red.