L-am cunoscut pe Lenin în primăvara anului 1902. La sfîrşitul verii anului 1901 plecasem în străinătate pentru a urma nişte cursuri de electrotehnică la una din universităţile belgiene, şi în primul rînd pentru a mă odihni, deoarece muncisem extrem de mult în uzină şi eram foarte obosit. În acest scop am plecat în Elveţia. La Spitz m-am întîlnit cu Anna Ilinicina, sora lui Vladimir Ilici. Prin ea am restabilit imediat legătura şi am reluat corespondenţa cu Nadejda Konstantinovna. De aceasta mă lega o veche prietenie ce data încă din ultimul deceniu al secolului trecut, cînd ne întîlneam adeseori la Petersburg, unde activam amîndoi, deşi pe atunci ne aflam în lagăre revoluţionare diferite: ea era o marxistă ferventă şi hotărîtă, iar eu mai activam încă în cadrul organizaţiei «Narodnaia Volea». Aveam pe vremea aceea discuţii interminabile care au dus la o apropiere între noi. În 1901 am intrat în Liga din străinătate a social-democraţilor, pe care Lenin se străduia s-o folosească în lupta împotriva «economiştilor» grupaţi în jurul ziarului «Rabocee Delo». A trebuit să mă stabilesc în Belgia şi am fost numit reprezentant al «Ligii» în această ţară.
Lenin, ca şi ceilalţi redactori ai «Iskrei», locuia pe atunci la München. Mai erau acolo Martov, Vera Zasulici şi Parvus. Ei toţi erau încredinţaţi că acest orăşel din sudul Germaniei nu va atrage atenţia nimănui, întrucît ruşii nu-şi alcătuiseră niciodată aici organizaţii revoluţionare. Dar ei scăpaseră din vedere pe studenţii ruşi, care la München erau foarte numeroşi. Aceştia, aflînd că în oraş se află nişte revoluţionari de vază, au început să se intereseze de ei; n-a trecut mult şi studenţii au început să roiască în jurul lor. Dacă iskriştii mergeau la restaurant sau altundeva, studenţii se ţineau după ei; în felul acesta iskriştii au atras, fireşte, şi atenţia poliţiei. În cele din urmă au fost nevoiţi să părăsească Münchenul — unde, ca în orice oraş relativ mic, fiecare locuitor mai de seamă este cunoscut — şi să aleagă o altă localitate unde puteau trece neobservaţi în masa populaţiei şi unde poliţia i-ar fi urmărit mai puţin decît în Germania monarhistă. Locul cel mai potrivit a fost considerat Londra, şi în acest oraş s-a mutat, în primăvara anului 1902, întreaga companie a iskriştilor. În drum spre Londra ei au trecut prin Belgia şi s-au oprit în orăşelul în care locuiam eu.
Pînă atunci nu numai că nu-l văzusem pe Lenin, dar nu văzusem nici măcar vreun portret de-al lui. Îmi amintesc că, atunci cînd l-am văzut pentru prima oară, am fost oarecum dezamăgit, constatînd că are o figură care nu este cîtuşi de puţin romantică. Avea o fizionomie de rus din cele mai obişnuite, cu unele trăsături de oriental. Singurul lucru care-ţi atrăgea atenţia era privirea lui. Ea nu putea trece neobservată. Era extraordinar de pătrunzătoare.
Au stat două zile la Liège, iar apoi am plecat cu toţii împreună la Bruxelles.
Am ajuns acolo tocmai în timpul unei mici izbucniri revoluţionare. Se ducea lupta pentru dreptul de vot universal; o luptă de proporţii destul de modeste, aşa cum se pricep revoluţionarii din străinătate. O dată ajunşi la Bruxelles, am pornit să-i arăt lui Vladimir Ilici oraşul, instituţiile partidului muncitoresc, renumita cooperativă locală etc. Cînd am ieşit din cooperativă, ne-am trezit în faţa unei mulţimi de muncitori. Erau participanţii la acea izbucnire revoluţionară; se formau grupuri mari de demonstranţi, care erau împrăştiate de poliţie şi puse pe fugă, căci conducătorii partidului muncitoresc se străduiau în fel şi chip să menţină pe muncitori în limitele moderaţiei şi ale ordinii.
S-a declarat atunci o grevă, care nu a căpătat însă amploarea unei greve generale. Văzînd această mulţime, Lenin s-a înviorat deodată, gata să se alăture demonstranţilor. Cu greu am izbutit să-l fac să-şi stăpînească această pornire. Îndată a apărut poliţia şi ne-a despărţit de mulţime. Lenin n-a stat prea mult la Bruxelles, de acolo a plecat la Londra.
Cu puţin timp înainte fusese la Bruxelles Plehanov, cu care am călătorit împreună prin Belgia. De îndată ce adunările revoluţionare luau sfîrşit, Plehanov mă tîra cu el pe la expoziţiile de pictură, de care era mare amator. Îmi amintesc cum, sosind la Liège, m-a întrebat despre un tablou celebru al nu ştiu cărui pictor. Nu cunoşteam nici tabloul şi nici pictorul, deşi locuisem mai înainte aici, timp de vreo patru ani. Pe Lenin însă nu-l interesau asemenea lucruri. El se dăruise cu trup şi suflet mişcării muncitoreşti.
Ţeavlovski, care a publicat la timpul său o carte intitulată «Bolşevicii», alcătuită pe baza documentelor ohranei, mi-a spus că, consultînd arhiva ohranei pe anul 1917, a găsit două dosare privitoare la Lenin. Unul din ele conţinea o listă a cărţilor pe care le luase Lenin în străinătate şi care fusese întocmită la graniţă de un jandarm. Din această listă se vede că Lenin luase doar două cărţi de literatură: poeziile lui Nekrasov şi «Faust» de Goethe. Celelalte erau lucrări de economie.
A doua oară l-am întîlnit pe Lenin în toamna lui 1902 la Londra. După absolvirea cursurilor trebuia să mă întorc în Rusia, aşa ca am mers la Londra pentru a căpăta instrucţiuni în legătură cu viitoarea mea activitate revoluţionară. De data aceasta am fost mult timp împreună. Locuiam la cîţiva paşi de Lenin şi timp de două săptămîni ne-am întîlnit în flecare zi şi chiar de cîteva ori pe zi.
Este îndeobşte cunoscut că, atît în străinătate cît şi în Rusia, Lenin ducea o viaţă foarte modestă. Extrem de modestă chiar. Era foarte ordonat; în cabinetul său de lucru şi în camera sa domnea cea mai desăvîrşită ordine, spre deosebire, bunăoară, de camera lui Martov, în care domnea o dezordine haotică: peste tot vedeai mucuri şi scrum de ţigară, zahărul era amestecat cu tutun, încît vizitatorilor cărora le oferea ceai le venea greu să ia zahăr. Şi în camera Verei Zasulici domnea dezordinea. Camera lui Lenin, dimpotrivă, era întotdeauna bine aerisită şi totul era în cea mai desăvîrşită ordine. Cînd începea careva să fumeze în camera lui, Lenin — care pe vremea aceea nu interzicea încă acest lucru — începea să se încrunte, deschidea ferestruica şi lăsa să se vadă că nu-i de loc încîntat. La Londra, Lenin a dus o viaţă extrem de monotonă. Dimineţile şi le petrecea la British Museum, unde lucra, apoi mergea să mănînce într-un mic restaurant; după amiază se consfătuia cu Zasulici, Martov şi Nadejda Konstantinovna, apoi se ducea acasă, unde lucra toată seara.
După întoarcerea sa în Rusia, Lenin a dus aceeaşi viaţă modestă. De ce oare? Oare, prin firea lui, omul acesta era un ascet? Nu, Lenin nu era ascet şi nici nu putea fi. Proletariatul luptă pentru o viaţă mai frumoasă, mai bogată, mai plină, pentru ca oamenii să poată trăi bucurîndu-se de toate bunurile vieţii. Lenin era un om cu preocupări extraordinar de multilaterale. Cînd a plecat în străinătate, pe lîngă lucrările de economie el a luat şi pe Nekrasov şi Goethe. Lui Lenin îi plăceau mult poeziile, îi plăcea mult Puşkin, ale cărui versuri le citea cu deosebită plăcere. Era mare amator de muzică. Pentru muzică, pentru a asculta timp de un ceas un bun muzician, el îşi lăsa uneori şi lucrul, fapt care era folosit de cei din jurul său pentru a-l face să se odihnească cît de puţin. Îi plăcea vînătoarea şi era chiar un foarte bun vînător. Îi plăcea natura în general şi plimbările prin munţii Elveţiei în special. Era un foarte bun jucător de şah şi făcea chiar partide oarbe. Am petrecut cu el două veri la Gorki, unde jucam uneori împreună popice. Acest om —preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, conducătorul proletariatului mondial — se delecta pînă şi cu acest joc atît de simplu.
După un an de călătorie în străinătate m-am înapoiat în Rusia. Curînd am fost arestat la Moscova şi, după o detenţiune de un an, am fost deportat în Iakuţia. Aici nu exista o activitate revoluţionară serioasă şi de aceea nici eu nu am reluat corespondenţa cu Nadejda Konstantinovna, care pe vremea aceea era secretara «Iskrei».
În timpul şederii mele într-un sat din Iakuţia, am primit într-o zi o scrisoare din străinătate. Semnătura îmi era complet necunoscută. Am recunoscut însă scrisul Nadejdei Konstantinovna. Scrisoarea nu era cîtuşi de puţin interesantă. Cînd însă am cercetat-o cu mijloace chimice, am dat peste altceva: scrisoarea conţinea o serie de noutăţi din activitatea revoluţionară transmise mie, iar prin mine şi celorlalţi tovarăşi care temporar erau rupţi de activitatea revoluţionară. Corespondenţa a fost reluată şi Nadejda Konstantinovna mă ţinea în permanenţă la curent, pe mine, iar prin mine şi pe ceilalţi deportaţi, cu treburile revoluţionare din acea vreme. Menţionez toate acestea pentru a arăta cît de mare era grija pe care aceşti oameni — Lenin şi Nadejda Konstantinovna — o purtau în permanenţă tovarăşilor. Altă dată, cînd am fost deportat în gubernia Enisei, Nadejda Konstantinovna m-a căutat din nou şi iarăşi am reluat corespondenţa. O trăsătură caracteristică a lui Lenin era tocmai faptul că nu uita niciodată de cei deportaţi.
După ce a devenit preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului, Lenin a continuat să fie tot atît de atent faţă de vechii tovarăşi. Cînd a murit Goldenberg (vechi bolşevic; la începutul revoluţiei din Februarie a trecut însă de partea celor de la «Novaia Jizn», iar apoi a venit din nou la noi), Ganeţki mi-a arătat o scrisoare a lui Lenin în care se spunea: «Tovarăşul Goldenberg a lucrat la voi, la Comisariatul poporului pentru afacerile interne, şi o ducea destul de greu. Aţi făcut voi ceva pentru acest om? Ar fi trebuit să faceţi. Iar acum, cînd el a murit, v-aţi gîndit voi la soţia lui? Ea este o persoană lipsită de spirit practic şi trebuie, pe cît e posibil, s-o ajutaţi».
Printre hîrtiile mele am găsit un bileţel extrem de caracteristic pentru Lenin în care ne ruga să nu-i publicăm în nici un caz operele fără asentimentul lui, deoarece, spunea el, cuvîntările sînt foarte prost consemnate. Repet că nici unul din aceste bileţele nu constituia un ordin, ci numai o rugăminte.
Trebuie spus însă că unii abuzau foarte mult de faptul că Vladimir Ilici era întotdeauna gata să-şi ajute tovarăşii şi i se adresau lui pentru cele mai neînsemnate lucruri. Pentru obţinerea aprobării de a lua masa la cantina Consiliului Comisarilor Poporului, pentru obţinerea unei camere sau mai ştiu eu pentru ce, se adresau lui Lenin şi niciodată nu erau refuzaţi. Tov. Nevski mi-a relatat o convorbire pe care a avut-o cu Lenin în timpul foametei. La sfîrşitul convorbirii, Nevski i-a cerut scuze pentru faptul că-l deranjase de la lucru. «Nu face nimic, trebuia să vorbim despre asta — a răspuns Lenin —, dar telefoanele astea... Pentru toate fleacurile mi se adresează mie».
Încă cîteva amintiri legate de întîlnirile cu Lenin.
În primăvara anului 1906 Lenin a venit la Moscova pentru a discuta cu tovarăşii tezele bolşevicilor la Congresul de la Stockholm. Pe vremea aceea eu eram membru în comitetul districtual Moscova. Deşi atît în comitet cît şi în organizaţie majoritatea covirşitoare era de partea bolşevicilor, noi foloseam faţă de menşevici o tactică prea conciliatoare, lipsită de fermitate. Această tactică a dus la rezultate din cele mai proaste în alegerile pentru Duma I. În unele locuri bolşevicii au participat la boicot, iar în altele au participat la alegerile din stadiul întîi.
Vladimir Ilici a venit la şedinţa comitetului districtual Moscova. La această adunare ne-am căit amarnic pentru greşelile noastre. Vladimir Ilici asculta şi tăcea cu încăpăţînare. «Mai bine ne-aţi certa pentru isprava noastră» — a spus glumind unul dintre tovarăşi. — «Prea tîrziu, tovarăşi, — i-a răspuns Lenin. — Ar fi trebuit să vă certe cineva mai înainte, dar, pe cît se vede, nu s-a găsit nimeni să facă acest lucru. Acum, după ce aţi făcut asemenea ispravă, nici un fel de ocară nu mai poate schimba nimic. Acum trebuie să ne gîndim cum să îndreptăm greşelile pe care le-aţi făcut».
Cu prilejul discutării la Moscova a proiectelor de rezoluţii ale bolşevicilor pentru Congresul de la Stockholm a fost dezbătut pe larg proiectul de rezoluţie cu privire la Sovietele de deputaţi ai muncitorilor. Aceste dezbateri au produs asupra mea o profundă impresie. Făceam parte dintre aceia care priveau cu neîncredere participarea în Soviete a elementelor nemuncitoreşti, temîndu-mă că va predomina spiritul lor mic-burghez. Mi-e teamă să nu redau în mod greşit conţinutul acestor discuţii. În orice caz însă pot spune că am plecat de la acea adunare cu convingerea fermă că Lenin vede în Soviete nu numai nişte organe de luptă, ci şi nişte organe al puterii. Cred că încă de pe atunci Lenin avea în minte ideea unui guvern sovietic.
La Moscova, Lenin ducea o viaţă extrem de modestă. Locuia la Kremlin, într-o clădire de lîngă sediul Consiliului Comisarilor Poporului. Din cele cinci camere destul de mici, Lenin şi-a ales pe cea mai mică — o cameră de trecere, cu o suprafaţă de 36 de arşini1) pătraţi, care, după cum am aflat, avea nişte duşumele care scîrţîiau, astfel că, ori de cîte ori trecea cineva, îl deranja de la lucru. Dar Lenin n-a vrut nici s-o schimbe şi nici să se facă reparaţii.
Îmi amintesc că într-o seară, în 1919 mi se pare, am mers cu o treabă la Nadejda Konstantinovna. Am arătat santinelei permisul şi am sunat; mi-a deschis chiar Lenin, care m-a condus la Nadejda Konstantinovna şi apoi s-a întors la masa lui de lucru. Mai tîrziu s-a servit ceaiul; a venit şi Vladimir Ilici. Atunci s-a văzut că nu sînt destule linguriţe: erau numai două, iar noi eram patru, aşa că a trebuit să le folosim cu rîndul. La ceai nu s-a servit nimic altceva decît pîine neagră cu unt.
Încă un exemplu: o dată a venit la Lenin un grup de ţărani. În clădirea Consiliului Comisarilor Poporului era destul de frig. La sfîrşitul convorbirii, unul dintre ţărani l-a întrebat pe Lenin: «De ce este aşa de frig aici, Vladimir Ilici?». «Nu sînt lemne — i-a răspuns el—, trebuie să facem economie». După cîtva timp a sosit la Moscova, pe adresa lui Lenin, un vagon de lemne, trimis de ţărani, şi o scrisoare în care se spunea: «Îţi trimitem un vagon de lemne; să-ţi faci o sobă, iar dacă nu găseşti sobar, să ne scrii nouă şi-l vom trimite pe al nostru; în sat la noi avem unul».
Iată cît de minunate erau raporturile dintre acest om şi popor.
Cîteva cuvinte despre felul cum lucra Lenin. La Consiliul Comisarilor Poporului, fiecare raportor avea dreptul să vorbească 5 minute, iar oratorii numai 3 minute. «Aici nu-i miting, tovarăşi; n-are rost să facem agitaţie, trebuie să vorbim numai despre problemele concrete» — spunea Vladimir Ilici. De aceea ţinea întotdeauna în mîna stîngă ceasul. Iată ce i s-a întîmplat unui tovarăş. Voia să dea o ripostă oponentului său şi s-a apucat să facă şi o expunere introductivă: a început prin a arăta care e ideea adversarului, şi în felul acesta cele trei minute au trecut. «Timpul rezervat d-tale a trecut» — i-a spus Lenin. — «Cum? N-am expus pînă acum decît părerea oponentului, pe a mea n-am ajuns încă s-o spun». — «N-am ce să-ţi fac». — A urmat un rîs homeric, a rîs cu poftă şi Vladimir Ilici. Tovarăşul a trebuit să se înscrie la cuvînt pentru a doua oară, pentru a-şi expune de data asta propriile lui idei.
În timp ce asculta pe oratori, Vladimir Ilici răsfoia ziarele din străinătate sau revedea diverse corecturi. Din cînd în cînd punea mîna pe hîrtie şi scria cîte un bileţel. Apoi primea răspunsurile la bileţele şi le citea. În acelaşi timp era foarte atent la ceea ce spunea fiecare tovarăş. În cuvîntul său de încheiere, el rezuma admirabil toate cuvîntările, arăta tot ce era esenţial în ele şi propunea o hotărîre bine chibzuită şi solid argumentată. Vladimir Ilici era foarte exigent şi faţă de propriile sale cuvîntări: le încadra întotdeauna în limitele timpului stabilit.
A fost o mare greşeală că în sala de şedinţe a Consiliului Comisarilor Poporului n-a fost instalat un fonograf şi nu a existat o stenografă care să înregistreze cuvîntările lui Lenin. Au fost stenografiate numai cuvîntările mari, ţinute cu prilejul adunărilor importante. Or, micile cuvîntări, de cîte trei pînă la cinci minute, erau din cele mai strălucite şi mai pline de conţinut. Dacă toate aceste cuvîntări ar fi fost înregistrate, am fi avut astăzi o comoară bogată. Dar lucrul acesta nu s-a făcut, şi acum este, fireşte, imposibil să reconstitui din memorie aceste cuvîntări multe la număr. Aceeaşi soartă au avut-o şi numeroasele lui bileţele: ele ori erau rupte pe loc, dintr-un vechi obicei conspirativ, ori erau vîrîte în buzunare, unde pînă la urmă se rupeau, ori pur şi simplu se pierdeau. Din păcate, o mare parte din aceste bileţele nu mai există.
Întocmind uriaşele planuri de electrificare a întregii Rusii, care cereau investiţii de zeci de miliarde de ruble, Lenin era totodată şi un gospodar uimitor de econom şi grijuliu acolo unde cheltuielile nu erau absolut necesare. Amintiţi-vă de proiectul lui de a se afişa pe străzi ziare pentru a fi citite şi de a le fixa în cuie de lemn pentru a economisi cuiele de fier, căci pe atunci era mare lipsă de fier.
Îmi amintesc încă un caz analog. La Gorki, în parc, erau cîţiva copaci uscaţi: s-a hotărît ca ei să fie tăiaţi. Lui Vladimir Ilici i s-a părut că unul dintre copacii tăiaţi nu era complet uscat. Din cauza acestui copac a ieşit un întreg scandal. Vinovatul a fost găsit. «Ai crescut tu vreodată măcar un singur copac ca ăsta?» — l-a întrebat Lenin. — «Nu». — «Ştii tu cîtă muncă s-a depus pînă cînd a crescut acest copac şi cît timp a trecut pînă s-a făcut mare? La arest!» În cele din urmă am reuşit să-l convingem pe Vladimir Ilici că greşeşte şi că copacul era într-adevăr uscat.
Se întîmpla ca Lenin să dojenească pentru greşelile făcute, dar cuvintele lui nu-ţi lăsau în suflet obidă. Rămîneai întotdeauna doar cu conştiinţa neplăcută că eşti dojenit pentru motive întemeiate.
Încă o trăsătură caracteristică. Lui Vladimir Ilici nu-i plăcea de loc să i se poarte de grijă: după atentatul împotriva lui din 1918 s-a organizat un grup de agenţi care să vegheze pentru a-l apăra de noi atacuri. Aceşti agenţi erau nevoiţi pur şi simplu să se ascundă de el. Dacă, de pildă, pe vremea cînd era la Gorki, Lenin pleca să se plimbe, cekiştii porneau după el, dar trebuiau să meargă în aşa fel încît Lenin să nu-i vadă, deoarece de îndată ce-i vedea îi trimitea înapoi. Pe cînd locuia la Kremlin, Lenin se plimba adeseori prin Kremlin, aşa încît putea să i se adreseze oricine voia. De obicei soldaţii armatei roşii veneau la el cu diferite păsuri; el stătea bucuros cu ei de vorbă.
Pe mine m-a uimit întotdeauna cum un om care stă la Kremlin, care vine în contact cu masa numai la mitinguri şi congrese, poate să ştie atît de bine ce gîndeşte şi ce simte această masă de muncitori sau de ţărani. În convorbirile sale cu tovarăşii, Lenin se pricepea de minune să le pună întrebări în legătură cu starea de spirit a maselor. Cum o duc muncitorii din această localitate? Ce gîndesc ei? Care sînt preocupările lor? — Iată întrebările cu care asalta el, încă de la începutul convorbirii, pe interlocutorul venit din provincie. Şi numai după ce primea răspuns la aceste întrebări începea să se intereseze de cadrele cu munci de conducere. Această dorinţă şi pricepere de a afla întotdeauna ce gîndesc masele constituie una dintre cele mai caracteristice şi mai uimitoare trăsături ale lui Lenin.
1). 1 arşin = 0,711 m. — Nota Trad.