De-abia sosit la Kiev după deportare, la sfîrşitul anului 1904, primesc o dispoziţie din partea Biroului comitetelor majorităţii să plec imediat în străinătate şi să intru în redacţia Organului Central al partidului. Am plecat.
Am rămas cîteva luni la Paris, între altele, pentru că doream să studiez îndeaproape divergenţele. Totuşi la Paris am luat imediat conducerea grupului bolşevic, dealtfel foarte puţin numeros, şi am pornit lupta împotriva menşevicilor.
Lenin mi-a trimis în două rînduri scrisori scurte prin care mă chema să vin cît mai repede la Geneva. În cele din urmă veni el la mine.
Sosirea lui a fost oarecum o surpriză. Vladimir Ilici nu mi-a spus nimic precis, ci a insistat numai să plec imediat la Geneva.
Am consimţit.
Tot atunci Lenin a hotărit să ţină la Paris un referat despre soarta revoluţiei ruse şi a ţărănimii ruse.
Cu acest prilej l-am cunoscut pentru prima oară ca orator. Era transfigurat. Energia concentrată cu care vorbea, ochii lui fixaţi asupra mulţimii de ascultători, mişcările pline de forţă, deşi monotone, ale oratorului care, cînd îşi pleca corpul spre auditor, cînd îl retrăgea înapoi, vorbirea lui dinamică, care denota o voinţă fermă, au făcut o profundă impresie asupra mea.
Am înţeles ce impresie puternică şi de neuitat trebuie să producă omul acesta ca tribun. Ştiam de asemenea ce forţă reprezintă Lenin ca publicist prin stilul sau neobişnuit de clar, prin priceperea lui de a prezenta uimitor de simplu orice idee, oricît ar fi fost de complicată, şi de a o repeta sub diferite forme, pentru ca ea să se întipărească, în cele din urmă, chiar şi în minţile cele mai puţin pregătite şi mai puţin deprinse cu gîndirea politică.
Încă de pe vremea aceea, pentru mine era limpede că trăsătura dominantă a caracterului lui, ceea ce constituia esenţialul profilului lui moral era voinţa, o voinţă fermă, dîrză, care ştia să se concentreze asupra sarcinii imediate, trasate de mintea lui perspicace, o voinţă care considera orice sarcină imediată ca o verigă dintr-un uriaş lanţ ce duce spre un scop de importanţă politică mondială.
Cred că a doua zi după această expunere, am nimerit amîndoi nu mai ştiu bine cu ce prilej, la sculptorul Aronsohn, cu care eu eram pe atunci în relaţii de prietenie destul de strînse. Cînd l-a văzut pe Lenin, Aronsohn a rămas entuziasmat de capul acestuia şi l-a rugat să-i servească ca model cel puţin pentru o medalie.
Sculptorul îmi atrase atenţia asupra extraordinarei asemănări dintie Lenin şi Socrate. Trebuie să spunem, de altfel, că, mai mult decît cu Socrate, Lenin semăna cu Verlaine. Pe atunci apăruse tocmai o gravură cu portretul lui Verlaine executat de Carrière şi tot atunci fusese expus cunoscutul bust al lui Verlaine, cumpărat mai tîrziu de muzeul din Geneva.
După cum se remarcase, şi Verlaine semăna în mod surprinzător cu Socrate, principala asemănare constînd în admirabila formă a capului.
Conformaţia craniului lui Vladimir Ilici este, într-adevăr, minunată. Dacă-l priveşti cu atenţie, conturul frunţii asemănătoare cu o cupolă uriaşă îţi dă o impresie de vigoare şi ai senzaţia că de pe suprafaţa ei vine, aş spune, o radiaţie fizică.
Desigur că şi sculptorul a observat din primul moment acest lucru.
Pe lîngă aceasta, ceea ce-l face pe Lenin să semene mai mult cu Verlaine decît cu Socrate sînt ochii lui adînciţi în orbite, mici şi scrutători. Ochii marelui poet erau mohorîţi, parcă stinşi (judecind după portretul lui Carrière), pe cînd ai lui Lenin sînt zeflemisitori, plini de ironie, strălucitori de inteligenţă, de veselie şi voioşie. Îmi plăcea adesea să admir jocul spontan al ochilor lui Lenin, atît de expresivi, atît de animaţi.
Ochii lui Socrate, judecînd după busturile care există, erau mai curînd bulbucaţi.
Şi partea de jos a feţei se aseamănă mult, la Socrate, Verlaine şi Lenin, mai ales cînd Lenin poartă barbă, mai mult sau mai puţin mare. Ca şi la primii doi barba lui Lenin creştea cam dezordonat.
Cînd l-am cunoscut mai îndeaproape pe Lenin, mi-a stîrnit admiraţia o altă trăsătură a lui, care nu se observă la prima vedere: uimitoarea vitalitate care clocoteşte în întreaga lui fiinţă. În ziua cînd scriu aceste rînduri, Lenin trebuie să aibă deja 50 de ani, dar, dacă judecăm după tonusul lui vital, este încă un om foarte tînăr. Te uimeşte rîsul lui molipsitor, plăcut, ca de copil, uşurinţa cu care poate fi făcut să rîdă, pornirea lui spre rîs — această exteriorizare a omului care a înfrînt greutăţile! În cele mai grele momente prin care am trecut, Lenin rămînea de un calm imperturbabil şi la fel de înclinat spre rîs şi veselie.
Chiar şi la mînie Lenin e neobişnuit de simpatic. El îşi stăpîneşte întotdeauna indignarea, îmbrăcînd-o aproape într-o formă de glumă. Acest tunet, «parcă jucîndu-se zglobiu, răzbubuie în ceru-albastru». Am remarcat de multe ori că cu tot clocotul acesta de suprafaţă, cu toate cuvintele lui tăioase şi săgeţile de o ironie veninoasă, în ochii lui era pitit rîsul. Lenin are darul să pună capăt într-o clipă unei scene de mînie, pe care parcă el însuşi ar fi dezlănţuit-o pentru că aşa trebuie. În sinea lui, el rămîne nu numai calm, dar chiar vesel.
Şi în viaţa particulară lui Lenin îi place mai mult decît orice veselia lipsită de pretenţii, spontană, simplă, care nu e altceva decît o revărsare a energiei. Favoriţii săi sînt copiii şi pisoii, cu care uneori se poate juca ore întregi.
Lenin imprimă muncii sale aceeaşi generoasă dragoste de viaţă. El scrie uimitor de repede; cu scrisul lui degajat, fără nici o ştersătură, el îşi aşterne pe hîrtie articolele, care nu-i reclamă nici un efort. Le poate scrie în orice moment; de obicei scrie dimineaţa, dar poate face acest lucru şi seara tîrziu, cînd se întoarce după o zi obositoare, sau la oricare altă oră.
Capacitatea lui de muncă este extraordinară. Sînt aproape înclinat să cred că, pur şi simplu, nu oboseşte niciodată; dacă nu pot afirma categoric acest lucru, e pentru că ştiu că în ultimul timp, din cauza eforturilor supraomeneşti pe care a fost nevoit să le facă, spre sfîrşitul săptămînii se simte cam surmenat şi e nevoit să se odihnească[1].
Dar Lenin ştie şi cum să se odihnească. De aceea, chiar după o odihnă de foarte scurtă durată, se întoarce împrospătat şi gata să pornească o nouă luptă.
Acest izvor de vitalitate tumultoasă constituie, împreună cu mintea lui solidă şi cuprinzătoare şi cu voinţa lui de fier despre care am mai vorbit, farmecul personal al lui Lenin. E imposibil de redat în cuvinte farmecul pe care-l exercită el asupra oamenilor cu care vine în contact direct. Oameni de cele mai diferite categorii şi cu cele mai diferite stări de spitit — de la Gorki, talentul gigantic şi de o sensibilitate extremă, pînă la ţăranul venit dintr-un colţ îndepărtat al guberniei Penza, de la minţile politice de prim-rang, pînă la soldatul şi matrozul care pînă mai ieri erau de partea ultrareacţionarilor —, toţi se simt atraşi de farmecul lui şi sînt gata în orice moment să-şi dea viaţa pentru «Ilici, conducătorul revoluţiei mondiale».
Acest nume familiar de «Ilici» a căpătat o răspîndire atît de largă, încît aşa îi spun lui Lenin şi oameni care nu l-au văzut niciodată.
Revin la amintirile mele despre Lenin din epoca dinainte de marea revoluţie.
La Geneva am lucrat împreună cu Lenin în redacţia ziarului «Vpered », iar mai tîrziu în redacţia ziarului «Proletarii». Lenin era un foarte bun tovarăş de redacţie. Aşa cum am mai spus, el scria foarte mult şi cu uşurinţă şi dădea multă atenţie muncii colegilor săi: deseori îi corecta, le dădea indicaţii, şi orice articol scris cu talent şi putere de convingere îi producea o mare bucurie.
Prima parte a vieţii noastre petrecută la Geneva, pînă în ianuarie 1905, am consacrat-o în special luptei interne de partid. În împrejurările acelea eram uimit de totala indiferenţă a lui Lenin faţă de ciorovăielile polemice; el nu acorda prea mare atenţie luptei pentru cucerirea auditoriului din străinătate, care în majoritatea lui era de partea menşevicilor. La diferitele discuţii oficiale nu venea şi nu mi le recomanda nici mie. Prefera să prezint eu referate ample şi închegate.
În atitudinea lui faţă de adversari nu se simţea nici un fel de iritare, totuşi era un adversar politic necruţător, se folosea de orice greşeală a lor, ataca orice indiciu vag de oportunism, şi, de altfel, avea perfectă dreptate să facă aceasta, deoarece mai tîrziu menşevicii înşişi au făcut ca din aceste scîntei să ţîşnească o adevărată flacără oportunistă. Relaţiile dintre noi şi menşevici erau destul de încordate şi pe atunci erau puţini adversarii politici care menţineau între ei relaţii personale cît de cît omeneşti. Menşevicii ne tratau ca pe nişte duşmani. Îndeosebi cel care a înveninat relaţiile dintre noi şi menşevici a fost Dan. Lui Lenin, Dan i-a fost întotdeauna foarte antipatic; Martov însă îî era drag, dar îl considera lipsit de voinţă în politică.
În perioada aceea Lenin a fost minunat. Cu multă pasiune ne zugrăvea perspectivele viitoarei lupte revoluţionare şi ardea de dorinţa de a se întoarce în Rusia.
În curînd am plecat însă în Italia, fiind bolnav şi obosit, şi relaţiile mele cu Lenin s-au mărginit la o simplă corespondenţă, în cea mai mare parte cu caracter politic, în legătură cu problemele practice care se refereau la ziar.
[1]. Recitind aceste rînduri în martie 1923, cînd Lenin era grav bolnav, eram înclinat să recunosc că nici el nu s-a păzit, nici noi nu l-am păzit îndeajuns. Cu toate acestea eram convins că constituţia lui robustă va învinge boala, şi nu va trece mult timp pînă cînd se va reîntoarce la conducerea Partidului Comunist din Rusia şi a ţării. Dar ce spun eu, nu numai în martie, ci chiar şi cu vreo săptămînă înainte de moartea lui Vladimîr Ilici cu toţii tot mai speram încă. Absolut toţi medicii care-l tratau dădeau asigurări familiei şi prietenilor săi apropiaţi că se va însănătoşi în curînd. În această privinţă, în martie eram mai pesimişti decît în decembrie 1923, de pildă. Între timp răul incurabil îşi dcsăvîrşea opera. Medicii s-au înşelat; creierul excepţional al lui Vladimir Ilici, care cu toate consecinţele dezastruoase ale bolii lupta cu energic împotriva simptomelor ei, i-a indus în eroare, făcîndu-i să spere într-o însănătoşire. — A. L.