De fiecare dată cīnd sīnt solicitat să-mi īmpărtăşesc amintirile despre Lenin īncerc un sentiment de regret iremediabil. Nu-mi pot ierta că n-am găsit o modalitate de a-mi nota impresiile zilnice īntr-un jurnal, că n-am făcut nici un fel de īnsemnări care m-ar fi ajutat, mai tīrziu, să-mi evoc amintirile.
Se īnţelege că, date fiind condiţiile din acele vremuri, periculoase pentru orice īnsemnări, un asemenea jurnal nu ar fi putut fi decīt foarte conspirativ.
Un mare număr de convorbiri cu caracter personal dintre cele mai interesante, de şedinţe de tot felul şi de ore de muncă īn comun, īn cursul cărora l-am putut observa īndeaproape pe Lenin, atītea evenimente la care am luat parte īmpreună īntr-un fel sau altul şi care mi-au oferit prilejul să-i urmăresc eforturile īndreptate spre īndeplinirea sarcinii lui istorice, toate acestea au trecut fără să lase īn memoria mea decīt urme şterse, care uneori scapă pīnă şi unei determinări cronologice.
Mă voi strădui să reconstitui īn faţa cititorilor faptele cele mai importante care mi-au rămas īntipărite īn memorie, īn legătură cu participarea lui Lenin la evenimentele anului 1905, fapte cunoscute nu din literatură, ci din mărturia ochilor mei şi a urechilor mele.
Dintre datele remarcabile ale anului 1905, am trăit īn preajma lui Lenin īn străinătate ziua de 9 ianuarie. Nu de mult am publicat un mic articol despre marele an 19051) īn care am descris, mai mult sau mai puţin amănunţit, impresiile pe care le-a produs ştirea despre evenimentele de la 9 ianuarie asupra redacţiei ziarului «Vpered» («Īnainte») şi asupra bolşevicilor grupaţi īn jurul ei, atitudinea lui Lenin faţă de aceste evenimente grandioase şi vizita făcută lui Lenin şi īntregii redacţii a ziarului «Vpered» de către Gapon, īnsoţit de Rutenberg.
Toate acestea n-am să le repet. N-am să mă opresc nici asupra Congresului al III-lea al partidului. Īn relaţiile melc personale, strīnse, cu Lenin s-a produs o īntrerupere destul de lungă. Curīnd după īnapoierea noastră de la Londra unde s-a ţinut congresul la Geneva, am plecat, cu aprobarea redacţiei, īn Italia. Sănătatea mea era, īn general, şubrezită şi, īn afară de aceasta, īn urma muncii politice intense de pregătire a congresului şi a vizitelor prin toate coloniile de emigranţi, unde organizam tot felul de rapoarte şi discuţii, eram peste măsură de surmenat. M-am stabilit la Florenţa, de unde purtam corespondenţă cu redacţia, primind uneori scrisori cu caracter personal sau scrisori īn care se cerea un articol de la Vladimir Ilici şi mai adesea de la ceilalţi membri ai redacţiei, īndeosebi de la Vorovski.
Evenimentele furtunoase din toamna aceluiaşi an m-au găsit la Florenţa. Pe la sfīrşitul lui octombrie, sau īnceputul lui noiembrie, am primit o telegramă din Petersburg, de la Lenin, care īmi cerea categoric să vin neīntīrziat īn Rusia, chiar īn capitală, unde era nevoie de mine īn calitate de membru al redacţiei marelui ziar «Novaia Jizn» («Viaţa nouă»), īntemeiat, după cum se ştie, sub conducerea lui Minski şi Gorki şi pus la dispoziţia centrului bolşevic.
Bineīnţeles, am plecat imediat, şi chiar īn ziua sosirii mele la Petersburg m-am prezentat la redacţie.
La īnceput īntīlnirile mele cu Lenin erau legate aproape exclusiv de munca intensă pe care o depuneam la ziar. Vladimir Ilici se simţea, īn general, plin de elan, era īntr-o stare de spirit foarte optimistă şi combativă. Totuşi gravitatea situaţiei şi extrema instabilitate a cuceririlor dobīndite nu-i scăpau neobservate.
Pe atunci Lenin nu activa personal īn Sovietul din Petersburg, dar īndruma munca bolşevicilor care făceau parte din Soviet Postolovski, Knuneanţ şi Bogdanov şi ţinea īn permanenţă legătura cu ei.
Vladimir Ilici depunea, bineīnţeles, o activitate multilaterală şi foarte rodnică, īntrucīt, īn perioada dintre zguduirile revoluţiei şi reacţiunea ce se apropia, atīt Petersburgul cīt şi Moscova şi o serie īntreagă de oraşe provinciale trăiau o viaţă febrilă, fiind adeseori martore ale unor vărsări de sīnge şi incendii puse la cale de pogromiştii din sutele negre şi īnregistrīnd cu īnviorare zvonurile despre soarta armatei răsăritene, pe care guvernul căuta s-o demobilizeze īncetul cu īncetul, pentru ca această avalanşă de ostaşi reveniţi de pe front să nu se unească cu valurile revoluţiei muncitoreşti şi ale răscoalelor ţărăneşti.
Aveam şi eu foarte mult de lucru pe vremea aceea, atīt pe tărīm literar cīt şi pe tărīm propagandistic, dar la īnceput repet munca mea venea īn contact cu activitatea de o amploare uriaşă a lui Lenin numai pe tărīm ziaristic.
Vladimir Ilici acorda o mare importanţă ziarului «Novaia Jizn». Amintesc că acest mare ziar legal se difuza īn peste cincizeci de mii de exemplare. Pīnă atunci presa bolşevică nu cunoscuse niciodată un asemenea tiraj. La īnceput redacţia ziarului avea o componenţă extrem de ciudat īnjghebată. Alături de noi, bolşevicii, lucrau īn cadrul ei un mare număr de prieteni de-ai lui Minski, poeţi cu gusturi decadente, anarhişti de cafenea, o boemă pestriţă care se socotea «de un stīngīsm extrem» şi care privea alianţa cu bolşevicii ca un lucru foarte picant.
Totuşi, curīnd partea bolşevică a redacţiei şi-a dat limpede seama că este «cu neputinţă» să īnhami «calul bolşevic» la acelaşi car cu «fremătătoarea ciută» semidecadentă. Ca urmare a acestei nepotriviri s-au iscat o serie de conflicte.
Trebuie să subliniez că Vladimir Ilici avea o atitudine prevenitoare şi plină de tact faţă de Minski şi chiar faţă de toţi acei intelectuali de duzină care se oploşiseră īn redacţia ziarului «Novaia Jizn». Aceasta nu-l īmpiedica să rīdă cu hohote de unele ieşiri cu totul neobişnuite ale colaboratorilor noştri. Īn asemenea cazuri īl auzeai adeseori repetīnd:
Iată, īntr-adevăr, nişte curiozităţi istorice!
De altfel, tocmai cīnd isprăvisem cu trierea cadrelor redacţionale ale ziarului «Novaia Jizn», care-şi sporise cu mult numărul abonaţilor şi cititorilor şi īncepuse să joace un rol foarte īnsemnat nu numai la Petrograd, dar īn toata ţara, ziarul a fost suspendat.
Īn munca noastră a īnceput atunci o perioadă destul de sumbră, īntrucīt nu voiam īn nici un caz să rămīnem fără un organ de presă, am īnceput să īnlocuim un ziar cu altul2) sau, mai bine zis, un titlu cu altul; toate aceste titluri ale organului nostru central legal nu au avut decīt o existenţă cu totul efemeră.
Vladimir Ilici a continuat să fie tot timpul redactor-şef şi urmărea cu o atenţie neslăbită activitatea tuturor secţiilor. Atīt la «Novaia Jizn» cīt şi īn redacţiile celorlalte ziare mai mici, care s-au succedat fără īntrerupere, am condus secţia de revistă a presei, şi n-a apărut nici o notă sau īnsemnare a mea, fie ea cīt de mică, pe care să n-o fi văzut īn prealabil Vladimir Ilici. De cele mai multe ori, īntregul material, afară de telegrame, cronici etc., era citit cu glas tare la consfătuirile radacţionale prezidate de Lenin. Ne citea şi el articolele sale şi primea foarte bucuros observaţiile şi sfaturile altora.
Lui Lenin, īn general, īi plăcea munca colectivă īn sensul cel mai autentic al cuvīntului, adică elaborarea formulărilor pe baza unei ciorne oarecare, prin conlucrarea nemijlocită a mai multor capete.
Bineīnţeles că redacţia ziarului era totodată şi centrul īn care se adunau cele mai multe şi mai diferite ştiri şi de unde aveai cea mai largă perspectivă asupra cīmpului de bătălie.
Īn tot acest timp Lenin a fost, fără īndoială, creierul şi inima acestor ziare şi, lucrīnd ca şi īnainte la «Vpered » şi la «Proletarii» cu energie şi rīvnă, īn strīnsă unire, īncercam o adevărată desfătare datorită acestei conduceri, īntotdeauna vii, inventive, entuziaste. Ceea ce ne uimea la conducătorul nostru era arta de a stabili o legătură īntre fapte care la prima vedere păreau cu totul opuse, străine unul de altul, aptitudinea lui de a se orienta uimitor de repede şi de a găsi formulările cele mai potrivite. Pe līngă toate aceste calităţi, avea un fel īncīntător şi fin de a-şi bate joc de adversar (de orice adversar, şi adversarii noştri erau numeroşi şi feluriţi).
După cum am mai arătat, la īnceput relaţiile mele cu Lenin se reduceau la activitatea ziaristică. Asta īnsă numai la īnceput. Mai tīrziu au urmat o serie de evenimente care mi-au prilejuit un contact cu activitatea lui Lenin şi īn alte domenii.
Din motive īn special de ordin conspirativ, īn tot cursul anului 1905 Vladimir Ilici se ferea să vorbească la marile īntruniri publice, ceea ce nu-l īmpiedica īnsă să ia destul de des cuvīntul la şedinţe de partid īnchise, chiar dacă asistenţa era numeroasă. Singura lui cuvīntare īn faţa unui public larg a fost energicul discurs politic rostit, sub pseudonimul Karpov, īn ziua de 9 (22) mai 1906, la mitingul din casa contesei Panina. N-am participat la această īntrunire, dar mi-au povestit despre ea tovarăşii care au fost de faţă. Spuneau că se răspīndise prin sală, cu o iuţeală fulgerătoare, zvonul că acest Karpov, necunoscut de nimeni, este vestitul Lenin. De aceea Vladimir Ilici a fost primit cu nesfīrşite ovaţii. Era mereu īntrerupt de aplauze puternice, iar cīnd şi-a terminat discursul asistenţa a izbucnit din nou īn ovaţii.
Influenţa lui Lenin şi a bolşevicilor īn rīndurile maselor era foarte mare. La aceasta contribuiau şi ziarele legale, care constituiau īn mīinile lor un puternic amplificator. Trebuie spus totuşi că īn acel timp clasa muncitoare nu era īncă īndeajuns de organizată, cu toate că īn ţară existau Sovietul de la Petersburg şi o serie de alte Soviete. Partidul avea şi el un aparat īncă destul de şubred. De aceea evenimentele se desfăşurau mult mai spontan decīt, bunăoară, mai tīrziu, īn perioada pregătirii Revoluţiei din Octombrie şi mai ales după Octombrie, cīnd se simţea deja foarte limpede că mecanismul de partid este o forţă conducătoare şi că gigantica stihie revoluţionară este dirijată īntr-o măsură din ce īn ce mai mare de mīna acestui cīrmaci.
Īntre timp evenimentele se precipitau. De repetate ori ne-a atras Lenin atenţia că revoluţia se află īn mare pericol. După cum se ştie din cuvīntările lui publice, din articolele lui etc., īncă de pe atunci Lenin acorda o mare importanţă antrenării īn revoluţie a maselor ţărăneşti de la sate şi a soldaţilor din armată, mai ales a celor din armata răsăriteană, care se demobiliza treptat.
Bolşevicii urmau linia bazată pe alianţa trainică īntre muncitori şi ţărani şi pe traducerea īn viaţă a lozincii lansate atunci de Lenin: «Dictatura democrat-revoluţionară a clasei muncitoare şi a ţărănimii».
La 3 (16) decembrie a fost arestat, īn īntregime, Sovietul din Petersburg īn prima sa componenţă. Această arestare ne-a alarmat pe toţi, inclusiv pe Lenin. Īmi amintesc de īnfăţişarea lui profund īngrijorată, de cuvīntările lui de pe atunci, străbătute de īngrijorare.
După cum se ştie, insurecţia din decembrie, dezaprobată de menşevici (de Plehanov, bunăoară), a fost susţinută cu cea mai deplină simpatie de bolşevici şi de conducătorul lor. Lenin socotea că īn faţa ofensivei guvernului e pe deplin justificată şi firească această īncercare de a-i da mişcării o formă superioară. Īmi amintesc bine de acele zile atīt de neliniştite şi de sumbre. Veştile de la Moscova nu veneau īntotdeauna la timp. Lenin citea cu multă aviditate fiecare rīnd din informaţiile primite de la Moscova, reţinea fiecare cuvīnt al tovarăşilor veniţi din acest oraş.
Aparatul bolşevic din Petersburg, sub conducerea Iui Lenin, a făcut tot ce i-a stat īn putinţă pentru a sprijini insurecţia de la Moscova, cel puţin īn privinţa īntreruperii comunicaţiilor dintre Petersburg şi Moscova, lucru de care depindeau multe īn vremea aceea.
Personal n-am făcut parte din grupurile formate de bolşevici īn scopul de a depune toate eforturile pentru organizarea grevei pe linia ferată Nikolaevskaia sau, cel puţin, pentru demontarea liniei. Mişcarea īn rīndurile feroviarilor era foarte puternică, s-a īnceput demontarea liniei, totuşi forţele noastre se dovediră a fi neīndestulătoare. La Moscova a fost adus regimentul Semenovski3), care a avut un rol hotărītor īn īnfrīngerea eroicilor muncitori din Krasnaia Presnea.
După suspendarea ziarelor «Novaia Jizn» şi «Nacealo» s-a făcut īncercarea de a se crea un ziar general social-democrat, căruia i s-a dat numele de «Severnīi Golos». Totodată au īnceput tratative īntre centrul bolşevic şi cel menşevic īn problema unificării.
Īn această perioadă am īnceput să mă īntīlnesc mai des cu Lenin. L-am cunoscut, īn această fază de dezvoltare a partidului nostru, ca un strateg şi ca un tactician al luptelor dinăuntrul P.M.S.D.R. Īmi amintesc foarte bine de adunările de atunci, care se ţineau de obicei īn locuinţe particulare şi la care participau cīte 25-30 de oameni. Menşevicii şovăiau, se temeau să-şi ia angajamente precise, căutau să-şi păstreze cīt mai mult independenţa. Ţin minte că tov. Martīnov ne ţinea cuvīntări nesfīrşite, care aveau rostul să tergiverseze şi să īncīlcească rezolvarea celor mai simple probleme.
Majoritatea acestor īntruniri le prezidam eu, dar īn numele partidului nostru vorbea aproape exclusiv Lenin. Numai din cīnd īn cīnd īnsărcina pe cīte cineva dintre noi de cele mai multe ori pe P. P. Rumeanţev să ţină o cuvīntare sau să facă unele comunicări. Lupta cu menşevicii o ducea īnsă, īn esenţă, el.
Se ţinea adunare după adunare, dar multă vreme lucrurile băteau pasul pe loc. Adeseori, după şedinţă, ne īntruneam īntr-un mic restaurant şi analizam situaţia care se crease. Unii dintre noi (printre care Rumeanţev şi cu mine), considerīnd că e foarte important să ajungem cīt mai repede la un acord, eram īnclinaţi să facem unele concesii. Lenin īnsă nu voia să iasă măcar cu o iotă din limitele dinainte stabilite ale unei eventuale īnţelegeri. Īn afară de aceasta, el cerea de la menşevici semnarea obligatorie a unor mici documente (hīrtiuţe pe care le compunea el īnsuşi). Faţă de lungile rezoluţii, īntocmite după toate regulile şi cuprinzīnd tot felul de rezerve şi clauze, pe care ni le propuneau menşevicii, hīrtiile noastre păreau nişte fiţuici ticluite la repezeală.
Īn termeni scurţi şi precişi, menşevicii erau puşi īn faţa următoarei dileme: ori să rupă tratativele şi să-şi arate astfel corniţele lor oportuniste prost ascunse, ori să-i urmeze pe bolşevici.
Ţin foarte bine minte că, īn ciuda seriozităţii situaţiei (toate acestea s-au petrecut īn timpul insurecţiei din decembrie) şi a atmosferei īncordate īn care s-au desfăşurat aceste tratative, Lenin era īn permanenţă plin de elan. Īn acele zile i-am auzit rīsul, acel rīs pe care l-a descris mai tīrziu Ransom şi care, după părerea mea, izvora din profunda certitudine pe care o avea Lenin că apreciază just evenimentele şi din īncrederea lui īn inevitabilitatea victoriei. Posedīnd marele adevăr al epocii sale şi pătrunzīnd īn perspectivele īndepărtate ale viitorului, Lenin găsea, bineīnţeles, caraghioase toate oscilaţiile şi erorile menşevicilor şi, īn general, ale contemporanilor săi mai puţin clarvăzători. La adunările ţinute atunci īn comun cu menşevicii nu s-a ajuns la un rezultat definitiv. S-a reuşit numai să se pregătească materialul necesar pentru o īnţelegere. Apoi, acest material, astfel adunat, a fost discutat la conferinţe separate: la conferinţa bolşevicilor de la Tammerfors şi la conferinţa menşevicilor de la Petersburg,
Drept urmare, după cum se ştie, s-a creat un Comitet Central unificat şi o redacţie unificată a Organului Central de presă, īn care Lenin m-a trimis şi pe mine, īmpreună cu Bazarov şi Vorovski.
Īn curīnd eşecul insurecţiei din decembrie a schimbat din nou situaţia politică. La īnceput, centrul bolşevic (şi īn primul rīnd īnsuşi Lenin) nu considera victoria repurtată de guvern la Moscova atīt de hotărītoare īncīt să atragă după sine schimbarea tacticii de bază a partidului şi a proletariatului. Dimpotrivă, Lenin apăra ideea necesităţii de a menţine spiritul combativ al luptei noastre. Dacă nu mă īnşel, pe Vasilievski Ostrov a avut loc marea adunare de partid bolşevică la care Lenin a vorbit pentru prima oară despre necesitatea luptei de partizani īmpotriva guvernului, despre organizarea grupurilor de cinci şi de zece, adevărate echipe eroice care să dezorganizeze viaţa statului şi să dea, īn felul acesta, īntr-un front dispersat o uriaşă bătălie de ariergardă. Această bătălie avea să constituie un pod spre un nou avīnt al revoluţiei. Cuvīntarea lui Lenin a produs asupra celor de faţă o impresie de neuitat.
Īmi amintesc cum mă īntorceam de la o īntrunire īmpreună cu Bazarov şi cu Vorovski. Eram plini de admiraţie faţă de convingerea fermă a conducătorului nostru că revoluţia continuă, cu toate īnfrīngerile suportate, şi faţă de năzuinţa lui de a īndrepta o parte considerabilă a īntregii munci a partidului pe făgaşul acţiunilor de luptă.
E de la sine īnţeles că menşevicii au aflat de cuvīntarea lui Lenin. Ei au dezaprobat-o categoric, văzīnd īn această atitudine o trecere la blanquism, un gest desperat al unor revoluţionari care au suferit o īnfrīngere, dar care se īncăpăţīnează să persevereze.
Īn perioada care a urmat, pe măsura īntăririi reacţiunii, au fost momente cīnd, la diferite īntruniri şi conferinţe, muncitorii plini de elan revoluţionar şi vechii revoluţionari, īnciudaţi de necesitatea retragerii, se īmpărţeau īn două părţi aproape egale, unii apărīnd tactica veche, nu de mult īncă propusă de īnsuşi Lenin, iar ceilalţi linia nouă pe care īncepuse s-o adopte Lenin linia menţinerii partidului ilegal, care trebuia să rămīnă intact, şi īn acelaşi timp a necesităţii de a folosi toate posibilităţile legale, rămăşiţele tribunei din Dumă etc., īn scopul de a pregăti o nouă ofensivă, o nouă revoluţie.
O parte dintre noi, care se mai aflau īncă sub impresia evenimentelor revoluţionare şi n-au ştiut să īnţeleagă la timp necesitatea unei schimbări radicale a tacticii schimbare impusă de mersul evenimentelor şi trasată de Lenin , au apucat pe o cale greşită, care a dus pe unii īn afara partidului nostru, īn timp ce alţii, dīndu-şi seama de greşeala lor, au revenit īn partid şi au recunoscut īntreaga īnţelepciune a tacticii leniniste.
Īn ceea ce priveşte pe menşevici, aceştia īşi schimbau cu īncetul culoarea, se căiau că se lăsaseră antrenaţi de avīntul revoluţionar, īşi pierdură īncrederea īn posibilităţile revoluţiei, īn rīndurile lor au īnceput să apară petele hidoase ale trădării, care au devenit mai tīrziu semnul distinctiv al aripei lor lichidatoriste, molipsind treptat de un oportunism incorigibil īntregul partid menşevic, astfel că pīnă şi Plehanov s-a văzut silit să părăsească organizaţia menşevică.
Congresul al IV-lea, aşa-numitul congres de unificare al partidului, depăşeşte cadrul acestui articol, deoarece congresul se situează dincolo de limitele cronologice ale anului 1905; nu īnsă şi campania electorală dinaintea congresului.
Īn timpul acestei campanii am avut deseori prilejul să fiu īmpreună cu Lenin. Cred că la cel puţin zece adunări am luat cuvīntul amīndoi. Īn majoritatea cazurilor, după un plan dinainte stabilit, eu enunţam platforma noastră de bază. Cu menşevicii ne războiam cu īnverşunare. Cu toate că ne pregăteam pentru congresul «de unificare», fiecare īşi dădea seama că fizionomia partidului «unificat» depinde de numărul de voturi īntrunit la acest congres de către bolşevici şi menşevici.
Lenin īmi spunea atunci cu surīsul său fin:
Dacă vom avea majoritatea īn C.C. sau īn Organul Central de presă, vom cere cea mai strictă disciplină. Vom insista ca, sub toate raporturile, menşevicii să se subordoneze unităţii de partid. Cu atīt mai rău pentru ei dacă esenţa lor mic-burgheză nu le va permite să meargă alături de noi. Să-şi ia asupra lor vina scindării partidului, după ce unitatea a fost obţinută cu un preţ atīt de mare. Nici vorbă că, īn aceste condiţii, părăsind partidul «unificat» vor fi urmaţi de un număr cu mult mai mic de muncitori decīt au adus cu ei īn acest partid.
L-am întrebat atunci pe Vladimir Ilici:
Dar ce are să fie dacă rămīnem totuşi īn minoritate? Vom accepta unificarea?
Lenin a zīmbit oarecum enigmatic şi mi-a răspuns:
Depinde de īmprejurări. Īn orice caz nu vom permite ca din unificare să se facă un laţ pentru noi şi īn nici un caz nu vom īngădui ca menşevicii să ne poarte legaţi de zgardă.
De aici se vede cīt de grele au fost dezbaterile. Orice vot īn plus la Petersburg căruia i-a fost dat să devină, mai tīrziu, Leningrad avea o mare īnsemnătate. Aceeaşi luptă, bineīnţeles, se ducea pretutindeni. Īn această luptă, după cum se ştie, am primit o lovitură īn Caucaz. N-am īntīrziat īnsă să le răspundem menşevicilor cu Uralul.
La īntrunirile electorale eu luam cuvīntul de pe poziţii leniniste, enumerīnd păcatele şi greşelile menşevismului īn trecut, demonstrīnd cīt este de şubred programul lor actual. Ţin minte că adeseori l-am avut ca oponent pe fratele mai mic al lui Martov.
Lenin, la concluzii, exploatīnd de fiecare dată, cu īndemīnarea care īi era caracteristică, toate scăpările menşevicilor la aceste īntruniri, īl lua īn rīs pe adversar.
Īmi aduc şi acum bine aminte de luptele de atunci, purtate īntr-o atmosferă revoluţionară foarte īncărcată. Nici conştiinţa pe care-o aveam cu toţii că valul revoluţiei īncepe să scadă nu umbrea sentimentul de fericire pe care ni-l dădea conştiinţa faptului că urmăm o tactică cu adevărat revoluţionară, cu adevărat marxistă.
Cred că, cu toată prietenia mea strīnsă de atunci cu Bogdanov, n-aş fi săvīrşit greşelile mele de mai tīrziu dacă īmprejurările nu m-ar fi forţat să emigrez aproape imediat după īnapoierea mea de la congresul de la Stockholm. Actul de acuzare īntocmit īmpotriva mea cuprindea īnvinuiri foarte grave, iar avocatului meu, Cerekul-Kuş, pe care mi-l recomandase comitetul de partid de atunci, i se făcuse o subtilă aluzie că cel mai bun lucru ar fi să plec din ţară. După o consfătuire cu tov. Vorovski, care fusese īnsărcinat să tranşeze de comun acord cu mine această problemă, s-a luat hotărīrea să mi se aranjeze cīt mai repede fuga prin Finlanda. Altfel, fără īndoială, m-ar fi ameninţat o īntemniţare pe ani de zile.
Acest fapt a creat o oarecare distanţă īntre mine şi centrul de partid, ceea ce a fost, desigur, foarte neplăcut şi a avut serioase consecinţe. Este bine totuşi că după rătăcirile care m-au dus spre diferite greşeli «de stīnga», ridicarea unui nou val revoluţionar grandios m-a īndreptat iarăşi pe calea cea bună, pe care am fost īntīmpinat cu prietenie de Lenin.
Menţionez că īn perioada dintre aceste uriaşe valuri revoluţionare, īn pofida divergenţelor ivite, care au luat treptat proporţii, am mai avut prilejul să lucrez īn strīns contact cu Lenin la congresele internaţionale de la Stuttgart şi Copenhaga; dar aceste amintiri depăşesc cadrul prezentului articol.
1). A. V. Lunacearski: «9 ianuarie şi emigraţia leninistă», «Krasnaia Gazeta» nr, 18, 22 din ianuarie 1927. — Nota Red.
2). Ziarul «Novaia Jizn» a fost suspendat la 3 (16) decembrie 1905; primul ziar bolşevic editat la Petersburg în 1906 a fost «Volna», care a apărut de la 26 aprilie (9 mai) pînă la 24 mai (6 iunie); i-a luat locul ziarul «Vpered» — de la 26 mai (8 iunie) pînă la 14 (27 iunie), apoi «Eho», de la 22 iunie (5 iulie) pînă la 7 (20) iulie 1906. — Nota Red.
3). Regiment din garda imperială. — Nota Trad.