Dacă Berlinul mi s-a părut uriaş, Londra de-a dreptul m-a uluit. O oră, două, metroul te duce cu iuţeala fulgerului. Este adevărat că opririle sînt destul de dese, dar nu durează mai mult de o jumătate de minut; trenul porneşte iar cu viteză, gonind prin oraşul imens — şi tot mai e mult pînă să ajungi la periferia lui. Din cînd în cînd metroul ţîşneşte din tunel, pentru ca peste cîteva clipe să se afunde iarăşi sub pămînt, şi de fiecare dată cînd iese la lumină zăreşti mereu aceleaşi case mari, cenuşii, care seamănă între ele ca două picături de apă. Totul e imens, cenuşiu, monoton, plicticos. Era greu să nu mă rătăcesc în această imensitate cenuşie şi monotonă. La început era destul să mă depărtez cu cîteva străzi de casa în care locuiam ca să fiu nevoit să-i arăt policeman-ului bileţelul pe care sta scrisă propria mea adresă. Abia cu mult mai tîrziu am prins curaj să mă aventurez în plimbări mai lungi. Primăvara era în toi, şi totuşi n-o simţeai de loc în acest mare oraş. Ploaie, deseori ceaţă deasă, fum, miros de cărbune şi străzi destul de evident neîngrijite — acestea sînt primele impresii pe care ţi le lasă aspectul exterior al Londrei. O îngrămădire de blocuri strîmte de piatră, cu patru caturi, în care ţi se pare că locatarii sînt zidiţi de vii. Într-adevăr e foarte potrivită vorba englezului: casa mea — cetatea mea. Numai că această cetate lăudată e bombardată cu stăruinţă de mizerie şi de foamete, cum mi-am dat seama mai tîrziu, cînd am pătruns în cartierele sărăcimii londoneze, unde ţi se desfăşura în faţa ochilor tabloul îngrozitor al vieţii mizere a sute de mii de oameni din mediul muncitoresc.
Într-unul din aceste blocuri am nimerit şi eu, atunci cînd tovarăşii au început să ne repartizeze pe noi, delegaţii, prin diverse locuinţe. În privinţa locuinţei am avut noroc. Am fost întîmpinaţi la Londra de tov. Alekseev, vechi emigrant social-democrat, care locuia de multă vreme în acest oraş. M-am stabilit în casa în care locuia el, într-o cameră vecină cu a lui. M-am trezit astfel în societatea unui tovarăş simpatic şi interesant, care era şi un bun cunoscător al limbii engleze, al Londrei şi în general al Angliei.
Cu cea mai vie recunoştinţă, pe care, ce-i drept, mi-o exprim cu o întîrziere de douăzeci de ani şi mai bine1) îmi amintesc de întîlnirile noastre de atunci la un pahar de ceai, de discuţiile noastre pe diferite teme şi de plimbările noastre prin Londra, în cursul cărora tov. Alekseev ştia să arate însoţitorului său ceea ce într-adevăr merita să fie văzut, explicîndu-i cu multă pricepere orice îl interesa. Deseori, seara, în cămăruţa lui modestă, plină cu teancuri de ziare englezeşti şi ruseşti, care ţineau loc de scaune pentru oaspeţi, iar uneori ţineau chiar loc de pat, se adunau cîţiva tovarăşi delegaţi şi se încingeau discuţii dintre cele mai interesante, mai ales că viaţa din Rusia şi pregătirile în vederea congresului de partid ofereau o mulţime de teme.
Îmi aduc aminte că la aceste «reuniuni» serale veneau, în afară de noi şi de Alekseev, Aleksandr Aleksandrovici Bogdanov, unul dintre organizatorii congresului şi membru al viitorului nostru C.C. bolşevic, Martin Nikolaevici Leadov, actualul rector al Universităţii Sverdlov, Petr Petrovici Rumeanţev, care s-a îndepărtat mai tîrziu cu totul şi de bolşevism şi de revoluţie, iar într-un rînd catadicsi să vină şi Cerevanin.
Cerevanin, alias Lipkin, era şi pe atunci un menşevic înrăit, iar mai tîrziu a devenit lichidator. Venise de la Geneva la Londra, trimis de centrul menşevic, pare-mi-se, în calitate de parlamentar. Misiunea lui n-a putut fi dusă la bun sfîrşit, aşa că s-a reîntors la Geneva, nu însă fără a lua cu el pe doi sau trei delegaţi menşevizanţi, pe care reuşise să-i convingă că congresul bolşevic este o uneltire nefastă. Parcă-l văd şi acum pe Cerevanin, mic de stat, cu o înfăţişare belicoasă şi cu trăsături ascuţite, şi parcă aud discuţiile aprinse pe care le purtau cu el conducătorii noştri.
Zilele dinaintea congresului — a cărui deschidere a întîrziat încă multă vreme după sosirea noastră la Londra — au fost şi ele folosite din plin pentru vizitarea oraşului şi a tot ce avea el mai interesant. Am fost la teatrul Shakespeare, unde în anul acela, zi de zi, nu se juca decît o singură piesă — «Hamlet» — şi unde, spre marea noastră mirare, orice loc costa un şiling. Am fost în City, principala arteră a cartierului comercial, unde şiruri întregi de trăsuri, maşini, cupeuri şi omnibuse se mişcau încet, fără întrerupere, încolo şi încoace şi unde trebuia să ai multă răbdare şi îndemînare ca să poţi traversa strada. Am admirat pe dinafară clădirea parlamentului, am vizitat galeriile de tablouri. Şi, în sfîrşit, am contemplat două tablouri care ilustrau un contrast social izbitor: viaţa de seară şi de noapte pe Picadilly, una dintre străzile cele mai luxoase ale Londrei, şi viaţa sărăcimii evreieşti şi în general a sărăcimii emigrante din cartierul Whitechapel. Într-adevăr, un contrast mai puternic, o deosebire mai mare nici că-ţi poţi imagina. Picadilly, scăldată în lumină, ticsită de o mulţime elegantă, strălucind de briliante, şi Whitechapel, cu cocioabele lui murdare, unde în duhoare şi în cea mai neagră mizerie se zbat sute de mii de oameni.
În ceea ce priveşte libertatea constituţională, pe care în Germania şuţmanul a îngrădit-o aşa de temeinic cu casca lui, în Anglia ea se simţea într-o măsură mai mare. Duminica se adunau prin parcuri, sub cerul liber, mii de oameni şi de la mai multe tribune răsunau cuvîntările oratorilor aparţinînd diferitelor partide. Fără să vrei te întrebai: ce mai aşteaptă muncitorii englezi, de ce nu răstoarnă burghezia engleză, din moment ce au ajuns atît de departe cu cuceririle?... Dar iată că după douăzeci de ani, cînd proletariatul «înapoiat» din Rusia a împlinit deja zece ani de viaţă fără burghezie, în Anglia mii de muncitori tot mai ascultă «liber» cuvîntările oratorilor; consiliile lor generale, conducătorii lor de teapa lui Thomas, MacDonald, Henderson şi Purcell continuă să-i îndobitocească. Nu o dată ni s-a întîmplat să vedem cum se organizau la fel de liber întruniri direct în stradă, de obicei pe cîte o ulicioară mai dosnică, pentru a nu împiedica circulaţia: cîte un grup de oameni atrăgeau prin muzică şi cîntece atenţia trecătorilor şi, de îndată ce se adunau mai mulţi, un orator îşi începea cuvîntarea — de cele mai multe ori erau predici ale armatei salvării, care atrăgeau în sînul religiei oile rătăcite. Ţin minte că mă întrebam: cum de nu intervine poliţia? Dar poliţia şi burghezia se sinchiseau prea puţin, pentru că toate aceste cuvîntări şi predici aveau un caracter cît se poate de nevinovat şi nu primejduiau cu nimic integritatea puterii burgheziei.
Că există o «libertate» mai mare decît în Germania am putut constata şi din altceva. La Londra nimeni nu s-a interesat vreodată cine sîntem şi dacă avem paşapoarte. Numai gazdei mele i-am spus un nume oarecare, pe care nu l-am uitat numai pentru că ea mi se adresa pe acest nume în fiecare dimineaţă cînd îmi aducea cafeaua, sau sîmbăta, cînd îşi primea cei opt şilingi, chiria pe o săptămînă.
Se apropia deschiderea congresului. Se adunaseră destui delegaţi, se întrunise majoritatea «legală» pentru ţinerea congresului, nu mai avea rost să tergiversăm lucrurile. Veniseră şi «capii» partidului, adică redacţia ziarului «Proletarii» şi tov. Krasin-Vinter, al doilea dintre membrii vechiului C.C. care se pronunţaseră pentru congres. Venise şi Vladimir Ilici cu Nadejda Konstantinovna. Într-o seară, în preajma congresului, ne-am dus să facem cunoştinţă cu «Bătrînul», cum îi spuneau lui Lenin, nu se ştie de ce, tovarăşii lui de luptă mai apropiaţi.
Pînă atunci, eu unul ca şi majoritatea delegaţilor din Rusia, probabil, nu-l văzusem niciodată pe Lenin. Bineînţeles, că nu-l văzusem nici în fotografie. Iată cum am dat ochii cu el pentru prima oară.
Într-o cămăruţă mai izolată a micii berării unde ne adunarăm, lîngă fereastră stătea la o masă un bărbat bine legat, nu tocmai înalt, cu o frunte mare prelungită de chelie. Avea nişte ochi vioi şi foarte veseli — ai fi spus chiar că o scînteie jucăuşă de şiretenie se ascundea în ei, mai ales cînd şi-i mijea —, ochii unui om care, cum se spune, «ştie el ce ştie». Purta o bărbuţă ascuţită, blondă cu o nuanţă roşcată: nu-i dădeai mai mult de 33-35 de ani, adică chiar vîrsta pe care o avea. «Ce mai „bătrîn“!» — mă gîndii în prima clipă privindu-i faţa tînără, vioaie şi ascultîndu-i vorba iute, veselă. Am început să-l privesc cu cea mai mare atenţie şi să ascult cum pune delegaţilor foarte sistematic şi amănunţit întrebări cu privire la mersul lucrurilor în partid:
— Care sînt întreprinderile mari? Cîţi muncitori au? Cîţi membri de partid? Dacă sînt muncitori în comitet? Care e atmosfera? — etc. etc. — întrebările curgeau una după alta, ca dintr-un corn al abundenţei, şi la fiecare dintre ele trebuia să dai un răspuns concis şi clar.
În sfîrşit, se isprăviră tratativele cu Geneva, unde se afla centrul menşevic al partidului, adică redacţia «Iskrei», Consiliul partidului, în care, dintre membrii aleşi la Congresul al II-lea, se pare ca nu rămăsese decît G.V. Plehanov şi acei membri ai CC. care erau împotriva convocării Congresului al III-lea. Congresul începu.
Se isprăvi şi pentru noi, delegaţii, cu traiul «liber». De fapt era şi timpul. Începuserăm să ne pierdem răbdarea: unii dintre noi se aflau de aproape două luni în străinătate; ştiam că tovarăşii rămaşi acasă, în Rusia, aşteptau să ne întoarcem de la congres, şi cînd colo congresul nici nu se deschisese. În schimb, o dată deschis, lucrările lui se desfăşurară cu rapiditate. Şedinţele se ţineau de două ori pe zi, cu o pauză la prînz, astfel încît eram ocupaţi toată ziua, pînă seara tîrziu. N-ar avea rost să mă opresc asupra problemelor dezbătute la congres — ele sînt cunoscute de toată lumea. Au fost publicate şi procesele verbale ale congresului, destul de amănunţite, precum şi o serie întreagă de amintiri. Ara să mă mărginesc la ceea ce mi-a rămas în memorie în legătură cu atmosfera generală a congresului şi cu starea de spirit a participanţilor.
Şedinţele congresului se ţineau de cele mai multe ori în cîte o încăpere mai dosnică a vreunei berării sau a vreunui restaurant. Mi se pare ca în timpul congresului a trebuit să schimbăm localul de două sau de trei ori, nu mai ţin minte de ce. O cameră nu prea mare, lungă şi îngustă, cuprindea foarte bine pe cei 40-45 de oameni care, împreună cu invitaţii şi cu membrii cu vot consultativ, alcătuiau congresul. La un capăt al camerei, la o masă aşezată de-a latul ei se aflau prezidiul şi secretarii, care se alegeau la fiecare şedinţă pentru a nota rapoartele şt discuţiile. Restul camerei era ocupat de o masă lungă şi îngustă la care şedeau delegaţii. Congresul a fost deschis de membrul lui cel mai vechi, remarcabilul veteran al partidului Miha Ţhakaia. El rosti o cuvîntare lungă, dar foarte emoţionantă şi apoi se trecu la alegerea prezidiului, la fixarea timpului acordat fiecărui vorbitor şi a ordinei de zi. De cele mai multe ori prezida Vladimir Ilici, în afară de cazurile cînd prezenta vreun raport asupra unei probleme oarecare.
Impresia pe care mi-a lăsat-o Vladimir Ilici la Congresul al III-lea se suprapune peste aceea pe care o păstrez de la conferinţa din aprilie 1917, unde a avut acelaşi rol. Un lucru trebuie să spun: ca preşedinte nu avea egal, era de neînlocuit. Nu numai că urmarea discuţiile cu atenţie şi le conducea cu multă pricepere, dar, în acelaşi timp, mai făcea şi o serie de alte treburi: îi supraveghea mereu pe secretari, le atrăgea atenţia să noteze exact cuvîntările. Acest lucru era extrem de important, deoarece însemnările erau necesare pentru viitoarele dări de seamă asupra congresului, iar treaba în sine era foarte plicticoasă — ea îi împiedica pe secretari să asculte rapoartele şi cuvîntările, care erau deosebit de interesante. De nenumărate ori, tovarăşii secretari, absorbiţi de cuvîntarea vorbitorului, uitau de însemnările lor şi surprindeau privirea aspră a lui Ilici, care le făcea semne de dojană din cap. Totodată Vladimir Ilici cronometra cu severitate timpul acordat vorbitorilor, deseori lua cunoştinţă în şedinţă de proiectele rezoluţiilor, le corecta sau le elabora el însuşi. Se apropia mereu de el cînd un tovarăş, cînd altul şi el stătea de vorbă încet cu ei. Îl văd parcă şi azi la masă, trecîndu-şi mereu mîna peste cap şi scriind ceva de zor. Îţi făcea cîteodată impresia că nu vede şi nu aude nimic din ceea ce se petrece în jur, atît părea de absorbit de lucrul său. Dar nu era aşa. Uite-l aruncînd o privire cercetătoare secretarilor... Acum verifică timpul, face semn cu degetul unui tovarăş şi-i spune ceva, apoi, bătînd uşurel în masă şi arătîndu-i vorbitorului ceasul, îi aminteşte astfel că trebuie să-şi termine cuvîntarea. Nici o propunere, nici o întrebare nu-l surprinde nepregătit — ştie să lege orice amănunt de problema în ansamblu, în orice chestiune are o părere bine argumentată. Mereu cu atenţia încordată, mereu activ, urmărind totul, conducînd totul, cîntărind şi ţinînd seamă de toate, pentru a trage îndată, pe loc, concluzia corespunzătoare, ca un arc de oţel, întins şi elastic, care reacţionează spontan şi cu uşurinţă la tot ce se petrece în jur — aşa mi-l amintesc pe Vladimir Ilici Lenin în perioada cînd a prezidat congresul.
Vladimir Ilici era în acelaşi timp şi raportor în problemele principale ale congresului. Mai mult, el era sufletul şi creierul congresului. Influenţa lui se făcea simţită şi în rapoartele celorlalţi tovarăşi. În ce consta secretul faptului că îi revenea atît de cert şi de firesc rolul de conducător? Cînd am auzit primul lui raport asupra uneia dintre cele mai importante probleme ridicate de revoluţie, răspunsul la această întrebare mi-a devenit clar. Cunoaşterea temeinică a teoriei lui Marx, aprofundarea ei rodnică — iată ce-i dădea posibilitatea să se orienteze cu repeziciune şi siguranţă în realitatea noastră atît de complexă şi încîlcită, să stabilească direcţia şi forma loviturii pe care trebuia s-o dea forţa colectivă a proletariatului organizat. Această calitate a ieşit la iveală cu o deosebită putere în formularea pe care a dat-o tezelor cu privire la insurecţia armată, la guvernul revoluţionar provizoriu, la dictatura democrat-revoluţionară a proletariatului şi a ţărănimii în 1905 şi în tezele din 4 aprilie 1917.
Vladimir Ilici a produs asupra mea o puternică impresie şi în calitate de raportor, atît ca ţinută cît şi ca fond. În cuvîntările şi în rapoartele lui trezea admiraţie faptul că el nu mergea pe drumuri bătătorite, ci deschidea căi noi pe un pămînt «înţelenit», demonstrînd totodată cu o uimitoare simplitate justeţea poziţiei sale. Prin conţinutul cuvîntărilor lui, confirmat apoi în rezoluţiile congresului, el ne dădea nouă, activiştilor, tocmai ceea ce ne era mai necesar: o temeinică orientare teoretică în condiţiile complicate ale revoluţiei, răspunsuri precise la o seamă de probleme politice dintre cele mai însemnate. Toate aceste lucruri noi se legau, formînd în mod firesc un nod trainic, cu acele forţe reale pe care se putea sprijini partidul, cu acea realitate practică de care ştia atît de bine să ţină seamă Vladimir Ilici.
Cuvîntul lui Vladimir Ilici era ascultat cu cea mai mare atenţie, şi secretarii cărora prin rotaţie le revenea sarcina să noteze cuvîntările lui se simţeau cu adevărat martirizaţi, deoarece luptau între dorinţa de a-l asculta în voie şi datoria de a continua să scrie procesele verbale. Dar şi ca ţinută Vladimir Ilici era un orator desăvîrşit. Nici cea mai mică afectare, nici urmă de patos artificial, nici un fel de gesticulări — doar mîna dreaptă sublinia uneori ideea pe care o dezvolta el. Glasul lui de bariton era clar, dicţiunea minunată. În momentele cînd Vladimir Ilici trecea în raportul său la polemică glasul lui căpăta inflexiuni fireşti de ironie, umor şi sarcasm. Fără umbră de efort şi oboseală în glas, Vladimir Ilici ţinea o expunere de o oră şi jumătate — două, pentru ca apoi să revină la îndatoririle sale de preşedinte. Deosebit de viu mi-au rămas în minte acele pasaje ale cuvîntarilor lui în care, expunîndu-şi cu o mare putere de convingere argumentele, trecea de la un ton calm la unul aprins şi chiar pasionat. În astfel de clipe îşi retrăgea puţin partea de sus a corpului, se dădea cu un pas înapoi, făcîndu-şi parcă loc pentru un pas înainte, îşi vîra degetele mari ale mîinilor în răscroiala vestei, la subsuori, şi vorbele începeau să curgă ca un şuvoi năvalnic, căutînd parcă să scape din strîmtoare la libertate. Uneori, în asemenea clipe de elan apărea şi gestul. Vladimir Ilici făcea un pas înainte şi-şi pleca spre auditoriu partea de sus a corpului, contopindu-se parcă cu auditoriul şi cuprinzîndu-l cu o mişcare largă a braţelor.
Aşa l-am păstrat în memorie pe Vladimir Ilici, dacă e să las de o parte impresiile mele de mai tîrziu, din perioada cînd l-am auzit şi l-am văzut în repetate rînduri — din 1917 pînă în noiembrie 1922, cînd pentru ultima oară în viaţa sa a luat cuvîntul la Teatrul Mare, la plenara Sovietului din Moscova.
1). Memoriile sînt scrise în 1927. — Nota Red.