La 3 iunie 1907, ziua dizolvării la Petersburg a Dumei a II-a de stat şi a arestării membrilor fracţiunii social-democrate, la Odesa, unde activam pe vremea aceea, se ţinea conferinţa orăşenească de partid. Toţi delegaţii la conferinţă (şi eu, bineînţeles) am fost arestaţi şi obligaţi să părăsim oraşul. M-am întors curînd la Odesa, dar întrucît nu mai puteam rămîne acolo, Comitetul din Odesa m-a trimis la Petersburg, unde trebuia să mă prezint la o adresă conspirativă. Vă închipuiţi bucuria mea: mă aştepta munca în rîndurile detaşamentului înaintat al clasei noastre muncitoare revoluţionare, şi poate că aveam să-l văd chiar pe Lenin!
La Petersburg, pentru a respecta prescripţiile conspiraţiei, m-am dus mai întîi la librăria editurii «Zerno», pe Nevski Prospect, unde am primit adresa unei case conspirative într-o clinică particulară de pe Liteinîi Prospect[1]. Ca şi alţi tovarăşi care primeau această adresă, m-am prezentat la locuinţa conspirativă ca bolnavă. Am fost condusă în cabinet, unde se aflau două femei necunoscute. Una dintre ele a intrat în vorbă cu mine. I-am spus parola, iar interlocutoarea mea — care era bolşevica Vera Rudolfovna Menjinskaia — mi-a pus o serie de întrebări. Apoi s-a apropiat de noi şi cealaltă femeie, care stătuse pînă atunci la geam. M-a salutat prietenos şi a intrat în vorbă cu noi. Era Nadejda Konstantinovna Krupskaia. Ea mi-a pus o seamă de întrebări amănunţite în legătură cu activitatea mea de partid şi mi-a indicat unde-l pot găsi pe Evghenii Popov, care pe atunci era secretarul comitetului bolşevic din Petersburg.
În aceeaşi zi mi s-a făcut rost de un «paşaport sigur» (pe alt nume) şi mi s-a dat broşura «Despre boicotarea Dumei a III-a», cu articolul lui V. I. Lenin «Împotriva boicotului». Am fost trimisă la organizatorul raionului Moscova, cum erau numiţi pe atunci secretarii comitetelor raionale. Mi s-a dat sarcina să iau legătură cu unul din conducătorii organizaţiei de partid din raionul Narva, Aleksandr Buiko, pentru a duce munca împreună cu el în perioada alegerilor de deputaţi pentru Duma a III-a de stat.
L-am văzut şi l-am auzit pentru prima oară pe Vladimir Ilici Lenin la 27 octombrie (9 noiembrie) 1907, la conferinţa organizaţiei din Petersburg a P.M.S.D.R., care a avut loc la Terioki, un mic orăşel din Finlanda.
Am sosit la Terioki ziua. Era o zi rece de toamnă şi bura mărunt. În apropierea gării ne aşteptau tovarăşii noştri, care-i recunoşteau pe delegaţii veniţi la conferinţă după un semn convenţional. Fiecare dintre noi avea în buzunar un şerveţel albastru cu o margine de altă culoare, pe care trebuia să-l ducem la nas în chip de batistă. Atunci se apropia tovarăşul care avea misiunea să ne întîmpine, schimbam parola, după care eram conduşi cu precauţie spre casa în care trebuia să aibă loc conferinţa. Aceasta era o clădire întunecoasă, aducînd a grajd. Curtea avea două intrări (prin urmare şi două ieşiri), care puteau fi folosite în cazul unei descinderi a poliţiei.
Delegaţii soseau unul după altul. Unii se cunoşteau şi legau discuţii, alţii făceau cunoştinţă. Atmosfera era însufleţită.
Stăteam de vorbă într-un colţ cu un delegat cînd s-a apropiat de noi un necunoscut, de statură relativ mică, vînjos şi lat în umeri, îmbrăcat într-un palton de culoare închisă, destul de uzat, care la prima vedere făcea impresia unui revoluţionar de profesie din rîndurile muncitorilor. Expresia ochilor vioi şi pătrunzători reflecta inteligenţa şi voinţa lui puternică. Avea o figură serioasă şi autoritară. Cuvintele sale te făceau să i te supui fără voie.
Intrînd în vorbă cu mine, necunoscutul m-a copleşit cu întrebări. Am simţit din prima clipă puterea de atracţie a personalităţii sale. Totul în el îţi inspira încredere — şi privirea ageră, şi interesul viu pentru ceea ce discutam, şi sinceritatea care i se citea pe faţă. M-a întrebat în ce raion activez, care-i starea de spirit a muncitorilor cu care mă întîlnesc, care este atitudinea lor faţă de Duma de stat, cum se desfăşoară în cadrul raionului campania electorală etc. La un moment dat m-am întrebat: «Cu cine stau de vorbă?».
Mascîndu-mi emoţia, l-am întrebat:
— Dar dumneata unde activezi?
Interlocutorul meu zîmbi şi-mi răspunse evaziv:
— Chiar aici.
L-am întrebat dacă va veni şi Lenin. Necunoscutul mi-a răspuns:
— Nu ştiu — , şi, mulţumindu-mi, a intrat în vorbă cu alţi tovarăşi.
Eu m-am alarmat şi am început să-mi fac reproşuri în gînd: «Vezi pentru prima oară un om despre care nu ştii nimic şi vorbeşti cu el atît de deschis despre toate!»
Timpul trecea. Soseau mereu noi delegaţi. Am întîlnit-o pe tovarăşa Zemleacika, am legat o convorbire cu Vera Sluţkaia, care activa în acelaşi raion cu mine, am încercat să mă angajez într-o discuţie, să mă liniştesc, dar zadarnic. Gîndul că «m-a luat gura pe dinainte» nu mă lăsa să mă concentrez asupra nici unui lucru.
Deodată în sală s-a produs o rumoare. Încet, aproape şoptit, se transmitea din gură în gură cuvîntul: «plecăm...» Poliţia aflase de conferinţă şi putea sosi pe neaşteptate, din moment în moment.
Am pornit unul cîte unul pe întuneric, printr-o pădure necunoscută, spre un loc nou — o casă frumoasă pe dinafară, dar neterminată încă, aproape fără acoperiş. Un vînt rece pătrundea prin toate crăpăturile. Aveam la dispoziţia noastră două camere alăturate. Într-una s-au instalat delegaţii, cealaltă fu rezervată pentru prezidiu. Tribuna era improvizată dintr-o consolă.
Şedinţa începu. Preşedintele declară că dă cuvîntul tovarăşului Lenin, care va ţine raportul despre Duma a III-a de stat. În aer se simţi ca un suflu înviorător.
De emoţie, m-am ridicat de pe scaun — în clipa următoare aveam să-l văd pe Lenin! Cînd m-am aşezat din nou, am văzut cum la tribună apare tovarăşul cu care vorbisem adineauri într-un mod atît de deschis într-un colţ, fără să-i cunosc numele. Era Lenin!
Vladimir Ilici a mai ţinut la conferinţă un raport despre participarea social-democraţilor la presa burgheză[2].
În afară de aceste două rapoarte Lenin a mai luat cuvîntul în problema pregătirilor în vederea conferinţei pe întreaga Rusie şi în alte probleme care figurau pe ordinea de zi a conferinţei.
Cuvîntările lui Vladimir Ilici îţi produceau o impresie de neuitat. Rămîneai uimit de simplitatea limbii, de logica de fier şi de consecvenţa vorbitorului, de profunda convingere de care era pătrunsă cuvîntarea.
El adresa auditoriului cuvinte care pătrundeau în adîncul simţirii şi al conştiinţei. În timp ce vorbea, fiecăruia dintre noi i se părea că lui i se adresează.
În pauză m-am apropiat de Vladimir Ilici şi i-am spus în ce stare de îngrijorare am fost pînă ce l-am văzut la tribună. Cînd i-am mărturisit cauza acestei îngrijorări, el a rîs vesel:
— Ce mai conspirator! Cum de-ai intrat în vorbă cu un necunoscut?
— M-am lăsat pradă impresiei. Am simţit în dumneata un om de-al nostru.
— Vai-vai! Ai simţit! Parcă n-ai şti că impresiile te pot înşela şi că nu poţi aprecia un om în felul acesta? — Şi, zeflemisindu-mă fără răutate, a continuat să mă dojenească.
În primăvara anului 1911, după închisoare şi deportare, am plecat la Paris. La cîteva zile după sosire am vizitat mica căsuţă din strada Marie-Rose nr. 4, unde locuia Vladimir Ilici Lenin împreună cu credincioasa sa tovarăşă de viaţă şi de luptă, Nadejda Konstantinovna Krupskaia, şi cu mama ei, Elizaveta Vasilievna.
Traiul acestei mici familii constituia o enigmă pentru mic-burghezii parizieni. O modestie excesivă şi o curăţenie ideală. O mulţime de vizitatori şi nici o larmă, — o linişte deplină.
Deşi mică, locuinţa nu părea strîmtă mulţumită ordinii exemplare care domnea în ea. Pe paturile simple de fier erau aşternute cuverturi de o albeaţă sclipitoare, iar pe nişte mese albe neacoperite erau aranjate cu grijă teancuri de cărţi. Bucătăria, îngrijită, curăţică, servea în acelaşi timp de sufragerie şi de salon. Aici m-a primit Nadejda Konstantinovna, care mi-a deschis uşa şi s-a bucurat mult văzînd o bolşevică sosită din Rusia.
În curînd s-a întors de la bibliotecă Vladimir Ilici. El mi-a pus o mulţime de întrebări despre Rusia, insistînd asupra fiecărui detaliu.
Lenin avea un dar excepţional de a lega o convorbire cu oricine. După cîteva minute, datorită atitudinii sale simple şi interesului fierbinte faţă de tot ceea ce privea Rusia, timiditatea şi jena mea firească s-au risipit. Am avut impresia că «noutăţile» mele din Petersburg se învechiseră. Dar, deşi Ilici era mai bine informat decît noi toţi în privinţa evenimentelor din Rusia şi a activităţii organizaţiilor de partid, tot ceea ce i-am putut comunica în legătură cu munca organizaţiei de partid din Petersburg între anii 1908-1909 nu numai că a prezentat pentru el interes, dar l-a emoţionat chiar.
Vladimir Ilici voia să ştie totul, pînă la cel mai mic amănunt, dacă acest amănunt îi permitea să reconstituie tabloul activităţii de partid care se desfăşura în condiţiile extrem de grele create de crunta reacţiune stolîpinistă. El spunea: «Nu există amănunte de prisos, toate îşi au importanţa lor», şi mă ruga să nu scap nimic din vedere.
Asculta cu mult interes cum a fost primită cartea lui «Materialism şi empiriocriticism». Astăzi această lucrare a lui Lenin este cunoscută de toţi şi studiată de milioane de oameni. Atunci însă de-abia ieşise de sub tipar şi a produs asupra adversarilor impresia unei bombe care a explodat. Apariţia ei a marcat începutul unei largi răspîndiri în masa membrilor de partid a bazelor teoretice ale marxismului.
Lui Ilici i-a produs o deosebită bucurie faptul că activul de partid bolşevic ilegal, simpli muncitori, s-au apucat să studieze cu multă rîvnă cartea de îndată ce a apărut, iar mulţi dintre ei au început să se simtă atît de tari în aceste probleme, încît se ridicau cu curaj şi cu mult succes împotriva machiştilor. I-am dat ca exemplu pe Aleksandr Buiko, activist de partid de profesie, fost muncitor la uzinele «Putilov», pe bolşevicul Bubleev de la uzinele de construcţii navale «Semeannikov» (astăzi «Lenin»), pe muncitoarele Polea ( de la fabrica «Pal») şi Ksiuşa (de la fabrica «Tornton»). Acum, în discuţiile pe teme filozofice, aceşti tovarăşi îi dezarmau pe intelectualii-revizionişti în aşa fel, încît aceştia, nemaiavînd argumente, recurgeau la minciuni grosolane. Astfel, un student menşevizant de la Institutul tehnologic ţipa că în timpul revoluţiei din 1905, cînd cei care acum sînt «taxaţi» ca machişti îşi expuneau raţionamentele lor filozofice, nici «Lenin în persoană» n-a intrat în dispută cu ei, iar acum îi combate. Cînd i-am povestit acest caz, Lenin a rîs cu multă poftă şi mi-a spus:
— Cine-şi pierde vremea în toiul revoluţiei intrînd în dispută cu diverşi intelectuali şi acordînd atenţie speculaţiilor lor filozofice?
Apoi Lenin a început să-mi explice de ce tocmai acum, în perioada reacţiunii politice şi ideologice, este atît de importantă lupta hotărîtă şi intransigentă împotriva celor care reneagă marxismul, încercînd să ofere «sub steagul marxismului» idealismul şi tot felul de aberaţii clericale. Nu se poate, spunea el, să subapreciem pericolul contaminării vîrfurilor clasei muncitoare cu idei reacţionare, trebuie să-i zdrobim pe toţi cei care încearcă să revizuiască teoria marxistă. Şi, revenind la firul povestirii mele, a continuat mulţumit:
— Iată o dovadă că muncitorii sînt în stare să se orienteze just într-o problemă atît de complicată! Instinctul lor proletar îi face să-şi dea seama că sub forma «ştiinţei pure» li se servesc idei sclavagiste.
I-am povestit ce viaţă şi activitate a dus organizaţia de partid din Petersburg în aceşti ani, cum provocatorii strecuraţi în organele conducătoare ale partidului au dat pe mîna duşmanului diverse verigi ale organizaţiei ilegale, cum au dat bir cu fugiţii laşii şi cei lipsiţi de fermitate în convingeri. Lenin a arătat un interes deosebit pentru lupta organizaţiei din Petersburg împotriva lichidatorilor şi a otzoviştilor.
În vederea asigurării unui front unic în cartierul muncitoresc de dincolo de bariera Nevei şi în celelalte raioane ale oraşului, conducerea acestei munci fusese încredinţată în 1908-1909 unui «grup de patru», format din doi reprezentanţi din partea bolşevicilor şi doi din partea menşevicilor — partizani ai menţinerii partidului (plehanovişti). Sarcinile «grupului de patru» erau: să-i îndepărteze pe muncitorii care şovăiau de menşevicii-lichidatori, să creeze un front unic de jos, să lupte pentru cucerirea maselor muncitoreşti, folosind în acest scop organizaţiile legale. Una dintre sarcinile de căpetenie ale «grupului de patru» era smulgerea acestor organizaţii din mîinile menşevicilor-lichidatori, care se aciuiseră în ele. Sub lozinca scoaterii lichidatorilor din posturile de conducere, noi, bolşevicii, am obţinut izolarea lor, transformînd aceste organizaţii în curele de transmisie ale partidului, care activa în ilegalitate.
Vladimir Ilici asculta cu atenţie istoricul luptei pentru preluarea conducerii uniunii metalurgiştilor din raionul insulei Vasilievski, unde am reuşit să promovăm în locul menşevicilor-lichidatori pe bolşevici. Am relatat activitatea consiliului şomerilor din Petersburg, care a impus organizarea unor lucrări de folos obştesc, a deschis cantine, a acordat ajutor material unor muncitori, a organizat acţiuni politice ale muncitorilor. Cînd i-am povestit cum au refuzat menşevicii invitaţia noastră de a participa la activitatea pe secţii a delegaţiilor noastre muncitoreşti la congresul universităţilor populare, cum au votat ei alături de cadeţi, Lenin a rostit aceste cuvinte, care mi-au rămas întipărite pentru totdeauna în minte: «În ce hal au decăzut!»
În această perioadă, atît de grea pentru organizaţia ilegală din Petersburg, perioadă de luptă înverşunată împotriva lichidatorilor şi a otzoviştilor, în toate raioanele din Petersburg s-a desfăşurat pregătirea celei de-a V-a Conferinţe generale a partidului. În raionul Neva erau destul de mulţi otzovişti, şi totuşi la alegerile de delegaţi pentru conferinţă (decembrie 1908) otzoviştii au rămas în minoritate. Delegat din partea bolşevicilor leninişti la conferinţa generală din decembrie a fost trimis tovarăşul Buiko.
Cele comunicate de mine cu privire la activitatea Comitetului din Petersburg au fost apreciate favorabil de Lenin. El a spus că în acele condiţii grele şi complicate comitetul a activat bine.
Vreau să amintesc că în tot cursul acestor ani organizaţia din Petersburg a fost una din organizaţiile de frunte ale partidului bolşevic. Iar partidul bolşevic, aşa cum a scris mai tîrziu Vladimir Ilici, «a reuşit, după cîţiva ani, să pătrundă, într-un alt fel, sub o altă formă, în citadela duşmanului şi să înceapă în mod „legal“ munca de zi cu zi de subminare pe dinăuntru a blestematului absolutism ţarist şi moşieresc. Au mai trecut cîţiva ani, şi revoluţia proletară organizată de bolşevici a ieşit învingătoare»1).
După ce mi-am terminat povestirea despre organizaţia din Petersburg, l-am întrebat pe Vladimir Ilici dacă a auzit de greva muncitorilor de la fabrica de zahăr din Talnoe.
— Nu, nu — răspunse el cu vioiciune —, povesteşte-mi, te rog, şi cît mai amănunţit.
În orăşelul Talnoe din judeţul Uman, gubernia Kiev, singura întreprindere mare era fabrica de zahăr, care avea 500 de muncitori. Ceilalţi muncitori din localitate erau croitori, cizmari, tîmplari şi lucrau în ateliere la mici patroni, fiind exploataţi în chipul cel mai necruţător.
Am reuşit să organizăm acolo două greve. Întîi au încetat lucrul aproape toţi muncitorii din ateliere. Li s-au alăturat muncitorii de la fabrica de zahăr. Greva a devenit generală. Greviştii cereau îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, mărirea salariilor, reducerea zilei de muncă sîmbăta. După zece zile de luptă, greva s-a încheiat cu victoria noastră.
Lenin mă asculta stînd pe scaun, dar apoi s-a ridicat şi a început să se plimbe agitat prin cameră.
— Asta-i bine, asta-i bine, — repetă el de cîteva ori.
Lenin vedea pînă şi în greva muncitorilor dintr-un colţişor pierdut al Rusiei o nouă confirmare a justeţei caracterizării pe care o făcuse el acestei perioade. Precum se ştie, el scria încă în octombrie 1910 că reacţiunea a început să-şi piardă poziţiile şi că se întrezăreşte perioada unui nou avînt revoluţionar.
Convorbirea noastră se apropia de sfîrşit. La despărţire, Vladimir Ilici m-a privit, observînd cu maliţiozitate: — Aşadar, spui că Parisul te-a uluit? Eu am însă impresia că dumneata ai uluit Parisul! — Şi, rîzînd îngăduitor, i se adresă Nadejdei Konstantinovna: — Ia te uită la pariziana noastră!
Vladimir Ilici îmi dădea astfel, în treacăt, o lecţie de conspiraţie. Parisul mişuna de agenţi secreţi ţarişti. Or, înfăţişarea mea exterioară, căreia eu, din lipsă de experienţă, nu-i dădeam importanţă, era într-adevăr cît se poate de nepotrivită pentru cineva care nu doreşte să atragă atenţia agenţilor. Purtam o rochie lungă şi largă, cu mîneci bufante (în timp ce pe atunci erau la modă rochii scurte şi strîmte cu mîneci scurte), pe cap aveam o pălărie antediluviană cu boruri largi, de sub care ieşeau nişte cozi lungi, cum nici nu văzuseră pînă atunci parizienele.
De îndată ce am sosit, am luat legătura cu organizaţia de partid — secţia de la Paris a bolşevicilor. Secţia noastră lucra în acea perioadă sub conducerea directă a lui V. I. Lenin.
Curînd după sosirea mea, la una din şedinţele secţiei a avut loc alegerea biroului. A participat şi Lenin la această şedinţă. El acorda o mare importanţă alegerii organelor conducătoare de partid. Înainte de a se desemna candidaturile, el a luat cuvîntul, spunînd că pentru alegerile în comitet trebuie să se ţină seama în special de legătura tovarăşilor cu munca practică din Rusia, că trebuie să fie aleşi cei care au acumulat experienţă în această muncă, cei care ştiu cum trăieşte muncitorul în Rusia, care pot aduce o adiere proaspătă în munca secţiei şi nu intenţionează să rămînă pe veci în emigraţie.
Lenin conducea toate acţiunile noastre, ne pregătea la Paris pentru activitate ilegală în Rusia, pentru o nouă revoluţie, care, aşa cum afirma el întotdeauna, trebuie să ducă la victorie.
În secţia de la Paris existau, ca şi în Rusia, oameni care îi susţineau în fapt pe lichidatori şi pe otzovişti. Împăciuitoriştii susţineau că poţi duce lupta împotriva lichidatorilor fără a-i izgoni din partid. Lenin s-a situat însă pe o poziţie hotărîtă, cerînd curăţirea partidului de oportuniştii de tot felul. El considera, între altele, că este absolut necesar să fie curăţită de oportunişti secţia noastră din Paris.
Îmi amintesc de una din adunările membrilor secţiei noastre ţinută în sala bibliotecii de pe strada Gobelin. Se discuta problema lichidatorismului şi a împăciuitorismului. Căutînd să-i convingă pe membrii secţiei cu stare de spirit împăciuitoristă, Lenin le spuse:
— Lichidatorii vor să lichideze partidul. Noi vrem însă să-i lichidăm pe lichidatori. Sînteţi pentru partid, sau vreţi să mergeţi cu lichidatorii împotriva partidului? Sînteţi pentru regimul lui Stolîpin, pentru absolutism sau împotriva lor? Ori cu partidul, ori cu lichidatorii — o cale de mijloc nu poate exista aici. Trebuie să hotărîţi nu lăsîndu-vă tîrîţi de simpatii personale, ci judecînd principial.
Punînd astfel problema, Lenin i-a strîns cu uşa pe împăciuitorişti. El a întocmit şi a propus de asemenea o rezoluţie în spiritul acestei cuvîntari. Propunînd-o, Vladimir llici a exclamat: «Iată o rezoluţie împotriva căreia nu se va ridica nici o mînă! Cine vrea să meargă cu partidul şi să zdrobească absolutismul nu poate să nu voteze pentru această rezoluţie. Iată pe ce bază propun eu unificarea. Cine nu-i cu noi e împotriva partidului».
Lenin îşi pusese un ţel clar — să scindeze grupul împăciuitoriştilor. Şi acest ţel a fost atins. Cîţiva muncitori au părăsit acest grup, revenind pe poziţiile leniniste. În urma unor dezbateri furtunoase, rezoluţia propusă de Lenin a fost adoptată. Împăciuitoriştii recalcitranţi şi iremediabili au fost excluşi din secţia de la Paris. Rîndurile ei s-au rărit simţitor.
Asprimea şi intransigenţa lui Lenin faţă de oportunişti i-au tulburat pe unii tovarăşi. Unul dintre ei i-a spus lui Ilici: Ce faceţi, Vladimir Ilici, vreţi să-i scoateţi pe toţi din secţie? Cu cine vom mai activa noi? — Lenin i-a răspuns zîmbind: — N-avem nevoie de confuzie. Chiar dacă sîntem puţini acum, vom fi în schimb uniţi în acţiune, şi muncitorii conştienţi ne vor sprijini, căci calea noastră este justă.
Trebuie să spun însă că intransigenţa lui Lenin, deşi dură, nu era niciodată jignitoare. El îşi dădea întotdeauna seama cînd o greşeală este generată de o idee ostilă şi cînd — de insuficienta înţelegere a chestiunii. În aceste cazuri el explica cu răbdare tovarăşilor greşelile şi rătăcirile lor. El ştia că după o asemenea «săpuneală» este necesară şi o vorbă bună ca stimulent pentru activitatea viitoare. Şi el găsea întotdeauna această vorbă, arătînd ceea ce este bine făcut şi merită aprobare. Un singur cuvînt de încurajare însoţit de un zîmbet prietenos din partea lui ne dădea noi forţe, ne înaripa.
Lenin era necruţător faţă de duşmani, atent şi delicat faţă de adepţi şi prieteni. Toate gîndurile sale erau îndreptate spre un singur ţel: organizarea luptei politice în Rusia şi crearea unei generaţii de conducători neînfricaţi în luptă ai muncitorilor, intransigenţi faţă de duşmanii marxismului, faţă de oscilările ideologice de orice fel. Lenin ne-a învăţat să avem o atitudine principială şi cinstită faţade faptele şi comportarea tovarăşilor. Dacă cineva trăda cauza comună, Lenin rupea irevocabil relaţiile cu el.
Cît a stat la Paris, între 1909 şi 1912, deşi cu gîndul la Rusia, Vladimir Ilici a studiat totuşi cu atenţie mişcarea muncitorească franceză. El ne cerea nouă, membrilor secţiei din Paris, să participăm activ la viaţa politică a Franţei. De aceea membrii secţiei noastre învăţau limba franceză, istoria mişcării revoluţionare din Franţa şi din alte ţări ale Europei occidentale, frecventau adunările muncitorilor, participau la mişcarea sindicală şi susţineau toate acţiunile politice ale organizaţiilor muncitoreşti din Paris. N. K. Krupskaia, Inessa Armand, S. I. Gopner şi alţi membri ai secţiei noastre duceau o muncă activă în rîndurile muncitorilor şi muncitoarelor franceze.
Organizaţia noastră ducea o mare lipsă de fonduri, care ne erau necesare pentru editarea literaturii. Banii îi procuram prin organizarea de prelegeri, referate, tombole, seri de concert etc. O dată am primit eu sarcina să organizez o asemenea seară. M-am gîndit să mă sfătuiesc cu Nadejda Konstantinovna. Ne-am aşezat să întocmim programul serii. În timpul convorbirii noastre intră în cameră Vladimir Ilici. El ne ascultă, zîmbi de disputa noastră în legătură cu bufetul (era o chestiune de ordin financiar) şi spuse:
— Planul nu trebuie să aibă numai un caracter comercial, ci şi unul ideologic. În program trebuie introdus elementul de agitaţie. Invitaţi-l pe Montaigusse. El va atrage şi un public numeros, va face şi agitaţie.
Sfatul era cum nu se poate mai bun. Fiu de comunard, Montaigusse a fost un timp fidel tradiţiilor revoluţionare ale familiei. El compunea cu uşurinţă cuplete, le adapta melodii, sau poate că le compunea chiar el şi le cînta în teatrele de mîna a doua şi chiar în bodegile din suburbiile muncitoreşti. «Rîsul ucide», spune un proverb franţuzesc. Oamenii care o duceau în veşnice necazuri şi mizerie găseau în cupletele de o inteligenţă sclipitoare ale lui Montaigusse o reconfortare morală şi un fel de chezăşie a răzbunării viitoare împotriva exploatatorilor ghiftuiţi. Vladimir Ilici îl asculta întotdeauna cu multă plăcere pe Montaigusse. Serata noastră a avut loc în sala de pe strada Danton nr. 8 (în Cartierul latin). Era locul nostru obişnuit de întîlnire. Aici şi-a ţinut Lenin celebrul său referat despre Lev Tolstoi. În aceeaşi sală şi-a ţinut, în octombrie 1911, referatul « Stolîpin şi revoluţia». În timpul concertului, Vladimir Ilici fredona din cînd în cînd melodiile pe care le cînta Montaigusse.
Vladimir Ilici n-a plecat îndată după terminarea concertului. L-am văzut la o masă mică discutînd cu aprindere cu Montaigusse, căruia îi zugrăvea perspectiva viitoarei revoluţii mondiale. În jurul lor se adunaseră tovarăşii noştri. Niciodată nu l-am văzut pe Vladimir Ilici atît de animat, plin de umor şi de voie bună.
[1]. Conţinutul rapoartelor a fost curînd după aceea reprodus în ziarul bolşevic «Proletarii» (vezi V. I. Lenin, Opere, vol. 13, pag. 118 —123). — T.L.
[2]. Organizarea de locuinţe conspirative la medici, în magazine, în ateliere, în clinici etc. prezenta cea mai mare siguranţă: aici venea multă lume de tot felul, aşa încît vizitele nu atrăgeau în aşa mare măsură atenţia poliţiei. — T.L.
1). V. I. Lenin, Opere, vol. 33, pag. 313. — Nota Red.