Pe Lenin l-am văzut pentru prima oară la sfîrşitul anului 1898, la Minusinsk, unde, sub pretextul sărbătoririi anului nou, ne adunaserăm mai mulţi tovarăşi deportaţi.
Încă înainte, cînd am avut prilejul să iau contact cu membrii cercului organizat de Vladimir Ilici la Petersburg (în 1897 am fost trimis din post în post în deportare împreună cu G. M. Krjijanovski, V. V. Starkov, I. O. Ţederbaum, A. A. Vaneev şi Zaporojeţ), i-am auzit vorbind cu multă consideraţie despre «Bătrînul» (adică despre Vladimir Ilici) ca despre o figură impunătoare de militant revoluţionar cu o minte excepţional de luminată, ca despre un marxist deosebit de instruit, căruia îi revine incontestabil rolul de conducător al social-democraţiei ruse. Această caracterizare era tot ce cunoşteam despre el, dar nu ştiu de ce mi-l închipuiam ca pe un om puţin accesibil muritorilor de rînd.
Această părere a mea despre Ilici, părere preconcepută şi care nu corespundea absolut de loc realităţii, a fost pusă pentru prima oară la o serioasă încercare cînd am primit de la soţia mea — ea plecase înaintea mea în deportare — o scrisoare în care-mi descria călătoria ei cu vaporul pe Enisei, de la Krasnoiarsk pînă în judeţul Minusinsk. Călătorise împreună cu Vladimir Ilici, care tot timpul cît a durat această călătorie a luat-o, pe ea şi pe Antonina Maximilianovna, soţia lui Starkov, sub ocrotirea lui. Vladimir Ilici produse asupra soţiei mele o impresie de neuitat. Nu mai întîlnise niciodată un om atît de simpatic, de amabil şi de prevenitor. Nu ştia cum să fie mai atent cu ea şi cu tov. Starkova, ca şi cu ceilalţi pasageri împreună cu care i-a fost hărăzit să-şi petreacă şase sau şapte zile lungi de călătorie prin locuri pustii, nepopulate. Cînd pe vaporaşul care se tîra încet pe Enisei am rămas fără alimente, Lenin şi-a asumat sarcina de a obţine produse de la ţăranii dintr-un cătun apropiat şi, fără să pregete, a coborît de pe vaporaş şi a început să se caţăre pe malul abrupt şi înalt.
Prima mea întîlnire, la Minusinsk, cu Vladimir Ilici mi-a risipit cu desăvîrşire imaginea de «mare şef» pe care mi-o făcusem despre el. Te fermeca prin simplitatea şi prin amabilitatea lui. Nu lăsa pe nimeni să simtă superioritatea lui intelectuală; ne împărtăşea cu dragă inimă gîndurile şi simţămintele lui intime, părerile lui în legătură cu o carte citită de curînd, sau ne informa asupra ultimelor noutăţi politice. Dar e prea puţin să spun că ne împărtăşea din comorile lui de gîndire: el dorea din toată inima ca şi noi să devenim posesorii acestor bunuri intelectuale, ar fi vrut ca şi noi să ne însuşim ideile care contribuiau la făurirea concepţiei noastre despre lume cu aceeaşi pasiune şi cu aceeaşi ardoare cu care căuta şi el de obicei noul într-o carte pe care o citea sau o studia.
Îmi amintesc, de pildă, că pe timpul acela el studia «Logica» lui Hegel şi ne vorbea cu înflăcărare despre bogăţia de idei din acest tratat, fără să observe, probabil, că mulţi dintre noi (cel puţin despre mine pot spune sigur acest lucru) nu eram încă pregătiţi să înţelegem ideile filozofiei hegeliene.
Vladimir Ilici era plin de grijă şi de atenţie delicată faţă de orice tovarăş pe care soarta sau activitatea revoluţionară i-l scotea în cale. În legătură cu această trăsătură a caracterului lui se povestesc o sumedenie de lucruri impresionante. Voi da ca exemplu o întîmplare din viaţa familiei noastre, întîmplare pe care n-o vom uita niciodată.
În 1921, sănătatea fiicei mele, pe care Vladimir Ilici şi Nadejda Konstantinovna o cunoşteau de mic copil, era grav zdruncinată. Se presupunea o formă acută de tuberculoză. O mare amărăciune pusese stăpînire pe familia noastră, toţi căzuserăm pradă unor gînduri negre. Am fi vrut să plecăm în Caucaz pentru a ne petrece vara sub soarele cald şi binefăcător de acolo, dar ne înspăimîntau greutăţile pe care le implica acest plan, lipsa de mijloace etc.
M. S. Olminski, care cunoştea situaţia noastră, s-a hotărît, fără să ne întrebe, ascunzîndu-se de noi, să-i vorbească lui Ilici despre situaţia grea în care ne aflam. Ulterior, din cele ce ne-a relatat Olminski, am aflat că, de îndată ce a deschis vorba despre greutăţile noastre, Vladimir Ilici a pus mîna pe toc şi pe o bucată de hîrtie şi a aşternut în grabă cîteva rînduri. Aceste cîteva rînduri sînt o caracterizare perfectă a lui Ilici, aşa cum era el, plin de grijă şi delicateţe faţă de vechii tovarăşi.
Dar dacă faţă de tovarăşi, şi mai ales faţă de cei pe care-i considera în mod absolut tovarăşi de idei, atitudinea lui era prietenească şi plină de solicitudine, faţă de persoanele care-i erau străine din punct de vedere ideologic şi faţă de duşmanii concepţiei marxiste despre lume el era reţinut, rece, iar în procesul luptei chiar violent.
Ceea ce te impresiona în primul rînd la Vladimir Ilici era temperamentul său neobişnuit de dinamic, permanenta încordare în care se afla sistemul lui nervos. Atunci cînd citea, aparatul său vizual şi cerebral lucrau atît de repede, încît pentru cei care-l priveau părea pur şi simplu un miracol. Puterea lui de a asimila noi cunoştinţe era fenomenală.
Soţia mea a avut prilejul să-l observe citind cînd au călătorit împreună cu vaporul de la Krasnoiarsk la Minusinsk. Iată ce-şi aminteşte ea în legătură cu aceasta.
Patul ei era aşezat lîngă cel al lui Lenin. Acesta ţinea în mînă o carte serioasă (scrisă într-o limbă străină, se pare). Nu trecea nici o jumătate de minut şi degetele lui întorceau pagina. Ea l-a întrebat dacă citeşte pagină cu pagină sau nu face decît să răsfoiască filele cărţii. Oarecum surprins de întrebarea ei, Vladimir Ilici i-a răspuns zîmbind:
— Desigur că citesc... Şi încă cu multă atenţie, căci cartea face să fie citită ...
— Dar cum reuşiţi să citiţi atît de repede pagină după pagină? Vladimir Ilici i-a răspuns că, dacă ar citi într-un ritm mai lent, n-ar reuşi să citească tot ceea ce trebuie să ştie.
Şi eu îmi amintesc unele fapte care m-au impresionat. O dată la Geneva, într-o discuţie pe care am avut-o cu el, Lenin, captivat de o anumită idee, a început s-o susţină cu citate dintr-o carte. Mi-a citit repede-repede, fără să se poticnească, o jumătate de pagină de carte care mi-a lăsat impresia unui text foarte cizelat şi curgător din punct de vedere al formei literare. Cînd am vrut să văd ce carte e şi m-am apropiat de Ilici, am constatat, spre marea mea surpriză, că nu-i scrisă în limba rusă, ci în limba germană.
Odihna sau recrearea nu constituiau pentru Lenin un scop în sine, ceva separat de întregul său regim de muncă. Scopul vieţii lui era lupta neobosită pentru partid, pentru cauza proletariatului, pentru reorganizarea revoluţionară a lumii în interesul oamenilor muncii. Pentru a atinge acest scop, el nu-şi cruţa forţele, nici sănătatea şi nici chiar viaţa. Dar din cînd în cînd, organismul lui obosit şi sistemul nervos extenuat aveau nevoie imperioasă de odihnă şi-l sileau să se smulgă de la munca lui încordată, peste puteri. Şi dacă împrejurări independente de voinţa lui (în timpul deportării, de pildă) îi permiteau să se răsfeţe, acordîndu-şi mai mult timp liber decît în alte perioade, el se străduia să transforme şi aceste ore, ca să zicem aşa, supranumerare de odihnă în perioade active în vederea întăririi sănătăţii, antrenîndu-şi forţele pentru momentele grele ce-l aşteptau în viitor.
Dintre toate sporturile cel mai mult îi plăcea vînătoarea. Dacă e să vorbim de cantitatea de vînat, de obicei rezultatul vînătorilor lui nu prea era strălucit, dar asta nu-l descuraja nicidecum pe Vladimir Ilici. El reuşea să-şi satisfacă instinctul lui de vînător; cînd se furişa tiptil spre victima aleasă, care stătea fără grijă pe o creangă de copac, cînd măsura cu un ochi de «expert» distanţa care despărţea nefericita ciocănitoare de gura puştii, se bucura dinainte din toate fibrele fiinţei sale de urmările fericite ale unei ochiri «bune», fără să se amărască însă prea tare dacă sălbăticiunea condamnată la moarte, în loc să se rostogolească jos în urma «împuşcăturii mortale», se ridica în înălţimi, pierzîndu-se în depărtările albastre.
Uneori, foarte rar, ne înţelegeam cu toţii, tot grupul nostru de deportaţi social-democraţi, să ne întîlnim pentru a ne petrece o bucată de timp în mijlocul unitei noastre familii tovărăşeşti.
Deobicei ne adunam la Minusinsk, alteori la Şuşa1), la ospitalierul Ilici, şi de vreo două, trei ori ne-am întrunit în satul Ermakovskoe, unde locuiam eu şi soţia mea, familia Vaneev, Silvin, Kurnatovski şi Panin.
Casa în care se adunau «congresiştii» se umplea de zgomot, de larmă şi de rîsete vesele. Care mai de care avea cîte ceva de spus, fiecare găsea cîte un prilej de rîs, se iscau discuţii în contradictoriu, şi cel mai însufleţit, cel mai plin de viaţă dintre membrii acestei societăţi era Ilici. Voia să facă din numeroasele probleme care-l frămîntaseră în săptămînile ce au precedat întîlnirea noastră obiectul unei discuţii generale. Nu trebuia trecut cu vederea nici ultimul număr din ziarul «Raboceaia Mîsl», unde «tinerii» ajunseseră să debiteze naiba ştie ce enormităţi oportuniste. Nici «Antibernstein» al lui Kautsky nu era un subiect neglijat în discuţiile noastre însufleţite. Mai era şi faimosul neokantianism, despre care avea multe de vorbit, mai ales trebuia să-l lămurească pe Friedrich Wilhelmovici Lengnik, care nu înţelesese încă esenţa acestui fals curent filozofic la modă şi era gata să-i ia pe neokantieni sub ocrotirea sa...
Într-un cuvînt, cele două-trei zile pe care soarta, sub chipul ispravnicului din Minusinsk, i le acorda lui Vladimir Ilici treceau ca o oră de fericire.
Dar nu era să stăm tot timpul la discuţii, să nu facem altceva decît să vorbim. Dacă era vară, Vladimir Ilici, întovărăşit de alţi vînători, pleca la vînătoare. Dacă era iarnă se putea foarte bine patina pe rîul îngheţat, iar Ilici, sportiv pasionat, era un excelent patinor.
Adesea Lenin se dondănea cu Starkov în privinţa alcătuirii programului nostru de cîntece. Lui Starkov i-ar fi plăcut un program mai variat. Ilici protesta vehement împotriva oricărei încălcări a tradiţiilor noastre în acest domeniu şi, pentru a curma discuţia, se grăbea să intoneze:
Pornim înainte, tovarăşi,
Cu sufletu-n lupte-oţelit...
Şi cînd i se părea că ceilalţi nu cîntă cu destulă înflăcărare pasajele cele mai reuşite ale cîntecului, începea să dirijeze cu ochii aprinşi şi cu gesturi energice, bătînd nerăbdător tactul cu piciorul. Pasajele care-i plăceau mai mult le sublinia făcînd uz din plin de resursele sale vocale şi cîntînd, spre groaza lui V. V. Starkov, cu un semiton sau chiar cu un ton mai sus:
Şi-nălţa-vom peste lume
Steagul muncii şi-nfrăţirii!
Firea de sportiv înnăscut a lui Ilici se vădea mai ales la jocul de şah. După cum se ştie, şi lui Marx, şi lui Engels, şi lui Liebknecht le plăceau foarte mult şahul. Cînd pierdea vreo partidă de şah, Marx era grozav de iritat şi de nervos. Vladimir Ilici nu se irita şi nu se supăra niciodată cînd era bătut la şah, dar era tot atît de pasionat la acest joc ca şi Marx.
Cînd l-am cunoscut pe Vladimir Ilici la Minusinsk, n-am stat nici o jumătate de oră, şi imediat ne-am şi aşezat la masa de şah. Starkov şi Krjijanovski, pe care pînă atunci îi băteam în mod regulat, aveau o părere foarte bună despre talentul meu de şahist şi de aceea s-au grăbit «să aţîţe» pe cei doi «mari maeştri» la şah. De altfel şi eu îmi făceam iluzii că-l voi pune repede la pămînt pe acest nou adversar. Dar după ce am pierdut prima partidă şi apoi pe a doua, pe a treia şi pe a patra, am fost silit să recunosc smerit superioritatea vădită a adversarului meu şi să primesc un joc cu compensaţie din partea lui, adică să-mi dea la începutul jocului o figură uşoară, un nebun sau un cal, egalînd prin aceasta şansele de cîştig.
Una dintre cele mai plăcute amintiri ale mele rămîne însă jocul prin corespondenţă cu Vladimir Ilici. Regulat, de cîte ori venea, poştasul îmi aducea cîte o scrisoare, în care, în afară de mutarea următoare la jocul de şah, Ilici nu uita să-mi împărtăşească planurile sale publicistice. Aveam vreo 20 de scrisori de la el, pe care, ulterior, în timpul unei percheziţii, mi le-au luat jandarmii şi s-au pierdut pe undeva pe la ohrana.
Dar nici pentru şah, care era jocul lui preferat, Vladimir Ilici nu jertfea decît fărîme din timp. Îmi amintesc, de pildă, cum am ajuns la Petrograd la sfîrşitul lunii noiembrie 1917. Revoluţia din Octombrie m-a găsit în provincie (în oraşul Orşa), unde împreună cu un grup de tovarăşi ne străduiam din toate puterile să împiedicăm plecarea de la nodul de cale ferată local a unui mare număr de trenuri cu trupe înarmate, pe care partizanii guvernului burghez răsturnat de la putere le luaseră de pe Frontul de vest spre a le trimite în ajutorul lui Kerenski. Nu-l mai văzusem pe Vladimir Ilici din ziua cînd plecase pentru a doua oară în emigraţie, şi vă puteţi imagina cu cîtă nerăbdare aşteptam să-l revăd: cerusem să mă primească la Smolnîi pentru 10-15 minute.
Multe lucruri trebuia să-i spun în această convorbire de 15 minute; mi se furişase în suflet teama că timpul scurt rezervat acestei întîlniri va trece ca o clipă si nu voi reuşi să discut nimic important şi serios, îmi ieşeau din gură numai fraze lipsite de importanţă: întrebări despre sănătate etc. Numai ochii nu-şi pierdeau timpul degeaba, căutînd să citească pe chipul drag al lui Ilici povestea frămîntărilor trăite, a nopţilor nedormite, sentimentul marii răspunderi în faţa istoriei pentru că «a luat cerul cu asalt» şi entuziasmul lui revoluţionar.
— Ei, ce zici, Vladimir Ilici — l-am întrebat eu în glumă —, nu facem o partidă de şah aşa la iuţeală? Ca-n vremurile de demult.. .
Doamne, cum a mai izbucnit Ilici în hohote de rîs cînd a auzit această frază! În ochi începu să-i scînteieze obişnuita-i ironie, privind la omul acesta original care îi amintea de şah într-un moment atît de «oportun».
— Nu — îmi spuse el, în cele din urmă, pe un ton serios, potolindu-şi rîsul. — Acum nu e timp de şah. Probabil că niciodată nu voi mai avea prilejul să joc.
Dar să revin la perioada deportării noastre la Minusinsk.
Pe atunci, la ordinea zilei se punea problema luptei împotriva «economismului» făţiş şi neobrăzat, o varietate de producţie indigenă a oportunismului, o copie fidelă a bernsteinismului din străinătate. «Economiştii» de tipul celor grupaţi în jurul ziarului «Raboceaia Mîsl» (cunoscuţi în cercurile de partid sub denumirea de «tinerii») întrecuseră orice măsură. Ei afirmau că sînt ideologi veniţi să ia locul «bătrînilor», adică curentului în fruntea căruia se afla Vladimir Ilici. Lui Vladimir Ilici îi căzuse în mînă, prin intermediul surorii sale Anna Ilinicina, o schiţă a platformei «tinerilor»; autoarea acestei schiţe era faimoasa Kuskova (poate împreună cu Prokopovici). Faptul că Kuskova nu primise din partea prietenilor ei împuternicirea oficială de a scoate o astfel de platformă n-are nici o importanţă. Documentul căzut în mîinile lui Ilici exprima de minune, într-un mod clar, deşi destul de agramat din punct de vedere politic, «Credo»-ul «economiştilor», cum l-a denumit Anna Ilinicina.
Ilici a scris imediat deportaţilor social-democraţi din judeţul Minusinsk, fixînd ziua unei întruniri în satul Ermakovskoe, în vederea elaborării în colectiv a unui protest împotriva «simbolului de credinţă» al bernsteinienilor ruşi. S-au publicat multe amintiri în care autorii lor dau amănunte precise în legătură cu locul şi cu ziua întrunirii, precum şi cu componenţa «congresiştilor» care au semnat acest «Protest», aşa că nu voi mai insista asupra acestor lucruri.
Se apropia, în sfîrşit, ultima zi a deportării noastre.
Vladimir Ilici, plin de nerăbdare, vesel şi însufleţit, nu voia să piardă nici o zi, nici o oră cu pregătirile pentru drumul cel lung şi, în februarie 1900, după expirarea termenului de deportare, a pornit spre Rusia.
O dată cu el au plecat şi soţii Krjijanovski şi Starkov. Numai eu şi cu soţia mea, reţinuţi de boala fetiţei noastre, i-am condus, plini de amărăciune, pe tovarăşii care plecau şi am rămas singuri. Abia în vara aceluiaşi an am reuşit să ne întoarcem în Rusia europeană.
În drum spre Pskov, unde mă «aranjase» Ilici în funcţii de agent al viitoarei «Iskre», m-am dus de la Moscova la el, la Podolsk (era pe la mijlocul lunii iunie 1900), pentru a primi instrucţiuni precise în legătură cu îndeplinirea noilor obligaţii de partid ce-mi reveneau.
În următorii trei ani nu l-am mai văzut pe Ilici, ţineam legătura cu el numai prin scrisori, prin corespondenţele trimise la «Iskra» şi prin informaţiile concrete în legătură cu activitatea noastră de «agenţi» iskrişti.
Abia la începutul anului 1904 m-am întîlnit din nou cu Lenin. Pe atunci, fiindcă perspectiva de a petrece şase ani în fundul Iakuţiei îndepărtate nu mă ispitea cîtuşi de puţin, am evadat de la Minusinsk (unde fusesem trimis în prevenţie, pînă la pronunţarea sentinţei) şi am fugit la Geneva.
La Geneva nu cunoşteam decît adresa lui Plehanov şi de aceea, cînd am sosit în acest oraş, de la gară m-am dus direct la el. M-a primit cu amabilitate, m-a tratat cu o cafea cu frişcă, dar de îndată ce am început să discutăm m-a lovit, cum se zice, cu un par în cap.
— Ei, dragul meu, probabil nu ştii că după congres s-a produs între noi o încăierare atît de aprigă, încît amîndouă fracţiunile se vor mînca una pe alta, de nu vor mai rămîne din ele decît cozile.
Am văzut că ironia soartei făcuse să ajung nu la ai mei, nu la Lenin, ci în tabăra duşmanilor, căci şi Plehanov, cu toată declaraţia lui orgolioasă că el se situează în afara încăierării şi deşi îşi asumase, chipurile, sarcina ingrată de a-i despărţi pe «bătăuşii» furioşi, în realitate trecuse cu totul «de cealaltă parte a baricadei».
Cum sosea un tovarăş în străinătate, menşevicii începeau «să-i facă curte», «să-l ademenească». Dan şi Martov s-au dat peste cap să mă convingă că Lenin a fost cauza celor întîmplate la congres şi că din pricina lui partidul este ameninţat de sciziune. Ambii prieteni, întrecîndu-se în a mă «ameţi» cu povestiri despre întîmplările de la congres, se întrerupeau unul pe celălalt întocmai ca Bobcinski şi Dobcinski din nemuritoarea comedie a lui Gogol, şi căutau «să pună mîna» pe mine şi să mă facă să intru şi eu în corul menşevicilor.
Imediat după plecarea lor mi-a bătut în uşă un nou vizitator, P. A. Krasikov. A rîs cînd a auzit că decum am sosit am picat în braţele menşevicilor. Apoi a început să mă iniţieze în episoadele luptei care izbucnise.
— Dar ce să mai vorbim, să mergem chiar acum la Vladimir Ilici. El te va şlefui repede, adăugă în cele din urmă Piotr Ananici.
Şi iată-mă din nou în faţa lui Lenin. Pe chipul lui se citea oboseala, se vedea cît e de trudit.
Mi-a pus cîteva întrebări — cum o duc, unde se află acum familia mea etc.
În cele din urmă Krasikov îşi aduse aminte:
— Vladimir Ilici, dar eu ţi l-am adus pe omul ăsta ca să-i risipeşti toate îndoielile.
— De ce? — zîmbi Lenin. — Să se descurce singur. Procesele-verbale ale congresului sînt publicate. Să le citească cu atenţie şi să tragă concluzii.
Era un sfat înţelept.
Am intrat o dată pentru totdeauna în rîndurile bolşevicilor.
Lenin privea cu un zîmbet amar tabloul josnic al luptei anarhice, începute de menşevici încă în timpul congresului, împotriva partidului şi a hotărîrilor congresului său. Lenin a expus în apelul său «Către partid», scris la începutul lui februarie 1904, povestea deprimantă a tacticii de atacuri, neruşinată şi uzurpatoare a menşevicilor, tactică ce consta mai ales în veşnice ultimatum-uri puse de liderii menşevici în legătură cu cooptarea partizanilor lor în toate organele centrale ale partidului, ceea ce însemna negarea totală a voinţei clar exprimate a Congresului al II-lea.
În acest apel Vladimir Ilici scria:
«Ridicarea de către „Iskra“ a problemei cooptării în C. C. spulberă aceste speranţe (în atenuarea crizei din partid.— P. L.). Noi nu mai considerăm cu putinţă să începem din nou tocmeala în jurul posturilor, tocmeală care ne provoacă scîrbă. Am prefera chiar, în lipsă de altă ieşire, predarea tuturor baghetelor de dirijor în mîiniie minorităţii, dacă ea nu poate nicidecum să acţioneze în partid altfel decît în posturi înalte. Hotărîrea noastră de a face un astfel de pas se întăreşte pe măsură ce boala nouă, respingătoare a mişcării noastre ia forme cronice, pe măsură ce aceste ciorovăieli mărunte, care sînt cu atît mai insuportabile cu cît sînt mai mărunte, devin cronice».
«Dar — scrie Lenin — noi am vrea mai întîi să aflăm părerea cît mai precisă a partidului, am vrea să ţinem seamă şi de opinia publică din mediul revoluţionar, în special din Rusia»2). Şi tocmai de lucrul acesta căpeteniile menşevice se temeau mai mult decît de orice.
În mintea lui Lenin ideea convocării Congresului al III-lea al partidului se născuse încă la începutul anului 1904. De aceea îşi punea mari speranţe în sesiunea ordinară a Consiliului partidului, care urma să aibă loc la sfîrşitul lunii ianuarie 1904. Nu pentru că ar fi contat pe succes în elaborarea rezoluţiilor Consiliului, — el ştia prea bine că cei trei menşevici (Plehanov, Martov, Akselrod) se vor eschiva de la discutarea oricărei probleme, bătîndu-şi joc de cei doi bolşevici (Lenin şi Lengnik), astfel încît nici o propunere a bolşevicilor nu avea şanse să fie acceptată în Consiliu. De aceea Lenin a mers la sesiunea Consiliului ştiind dinainte că se expune la o seamă de batjocuri din partea sarcasticului şi chiţibuşarului Martov şi a lui Plehanov, care juca tot timpul rolul său preferat de Jupiter olimpianul. Pentru Lenin era important să-şi asigure material documentar în legătură cu cuvîntările rostite de liderii menşevici în cadrul Consiliului partidului, în interesul mobilizării opiniei publice din partid şi în vederea agitaţiei pentru un nou congres.
Pentru bolşevici era foarte important cine va fi secretar la şedinţele Consiliului. Lenin şi Lengnik au protestat categoric împotriva alegerii lui Blumenfeld ca secretar, deoarece acesta nu respecta îndeajuns condiţiile de conspirativitate şi era prea expansiv.
Ei au propus pentru rolul de secretar pe Bîcikov (eu emigrasem în străinătate cu un paşaport fals pe numele de Bîcikov şi am păstrat un timp acest pseudonim şi în străinătate).
Drept răspuns, Plehanov a consimţit ca Bîcikov să fie ales secretar «din partea voastră», adică din partea membrilor bolşevici ai Consiliului, iar în numele redacţiei a propus candidatura lui F. I. Gurvici (adică a lui Dan). Dar Lenin şi Lengnik l-au recuzat şi pe Dan. Motivul acestei recuzări era atitudinea inadmisibilă a lui Dan faţă de CC.; partea bolşevică intenţiona să ridice în Consiliu problema comportării lui Dan.
«... Apreciind importanţa Consiliului — îi scrie Lenin lui Plehanov în timpul tratativelor în legătură cu secretarii — ca instrument de unificare şi de împăciuire (şi nu de dezbinare şi disensiuni), noi am propus de la bun început un secretar care n-a luat de loc parte la disensiuni şi care n-a fost respins de cealaltă parte»3).
Cum se explică faptul că Lenin era atît de pretenţios în alegerea persoanei secretarului? Foarte simplu: Lenin îşi punea speranţe în procesele-verbale ce urmau să fie un document care să arate adevărul întregului partid, şi de aceea chestiunea persoanei sau a persoanelor care trebuiau să consemneze în procesele-verbale discuţiile ivite între părţi în cadrul Consiliului prezenta o mare importanţă. Pentru Plehanov, însă, ca şi pentru ceilalţi menşevici membri ai Consiliului, care erau ferm hotărîţi să nu permită publicarea proceselor-verbale ale Consiliului, această chestiune nu prezenta prea mare importanţă. Ei se gîndeau că în orice caz procesele-verbale vor merge la arhiva partidului, aşa că nu importă ce înşiră secretarii pe hîrtie.
Nu voi mai povesti despre şedinţele Consiliului (28—30 ianuarie 1904) la care, în calitate de secretar din partea bolşevicilor, a trebuit să consemnez în procesul-verbal dezbaterile. Cititorilor pe care-i interesează acest episod le recomand să citească procesele-verbale publicate în «Culegeri din Lenin», vol. X (pag. 181—277). Procesele-verbale reproduc cu o exactitate aproape stenografică discuţiile participanţilor la Consiliu, lucru de care mă pot mîndri. Dar nu-mi pot ierta niciodată că o dată am avut o atitudine de gură-cască, care l-a făcut pe Vladimir Ilici să se înfurie şi l-a necăjit grozav de mult. Lucrurile s-au întîmplat aşa:
Mi-am pus în ordine procesele-verbale, le-am pus de acord cu observaţiile secretarului menşevic şi apoi i-am dat lui Vladimir Ilici voluminosul caiet pentru a-l examina şi a-l semna.
Lenin a făcut unele adăugiri şi corectări în procesele-verbale în care erau consemnate cuvîntările lui şi a semnat. Lengnik şi-a pus şi el semnătura. Trebuia să mai semneze Plehanov, Martov şi Akselrod. Vladimir Ilici m-a sfătuit să fiu foarte prudent cînd voi avea de-a face cu această gaşcă şi să nu pierd din ochi preţiosul document.
Am pornit la Martov.
— Acestea, Iulii Osipovici, sînt procesele-verbale ale Consiliului... Le-am întocmit împreună cu N. N. (secretarul din partea menşevicilor), aşa că nu poate încăpea îndoială în privinţa obiectivităţii lor. Semnaţi, vă rog.
— Lasă-le la mine. Am să mă uit prin ele şi mîine ţi le înapoiez.
— Nu, Iulii Osipovici, vă rog foarte mult să le examinaţi acum. Vreau să scap o dată de această chestiune... Mai trebuie să merg şi la Plehanov să semneze.
— Lasă că le dau eu lui Plehanov şi lui Akselrod să le semneze, în definitiv ce inconvenient vezi în asta?...
— Da, dar vedeţi... procesele-verbale sînt într-un singur exemplar... să nu se piardă ceva. Eu, în calitate de secretar, răspund pentru acest document...
— Cum să se piardă?! Doar nu-s gură-cască să pierd documente utile. Ţi-am spus doar că ţi le înapoiez repede... Dacă vrei, îţi dau şi cuvîntul meu de onoare... Ce mai vrei?
Cuvîntul de onoare dat de Martov m-a făcut să-mi pierd terenul de sub picioare şi i-am lăsat preţiosul document.
Cu inima grea am plecat să-i raportez lui Lenin.
Cînd a aflat că i-am lăsat lui Martov «pînă mîine» procesele-verbale, Lenin s-a înfuriat aşa cum nu l-am văzut niciodată nici înainte şi nici după aceea şi m-a judecat cu asprime, mustrîndu-mă fără pic de cruţare.
— Dacă ai aşa un suflet de prunc nevinovat — îmi aruncă el în obraz — de ce te mai apuci de treburi politice serioase?
— Dar Martov mi-a dat cuvîntul său de onoare — căutai să mă justific eu timid, cu glasul scăzut, aproape plîngînd.
— Taci, te rog!... Sfîntă simplicitate!...
Crezi oare, cititorule, că Martov şi-a ţinut «cuvîntul de onoare»? Bineînţeles că nu. Nici n-a binevoit măcar să-mi dea explicaţii în această privinţă.
Aşa am învăţat să cunosc adevărata natură a menşevicilor şi mi-am dat seama cît valorează «cuvîntul lor de onoare».
În 1904 grupul bolşevicilor de la Geneva hotărîse să sărbătorească cu mult fast aniversarea Comunei din Paris. Aceasta era sărbătoarea noastră, care neoiskriştilor — menşevicilor — nu le spunea nimic; ce însemna pentru ei Comuna?! — o dată istorică insignifiantă, un episod mărunt, care a dovedit încă o dată lumii întregi că comunarzii nu trebuiau să pună mîna pe arme.
Pentru miting am ales o sală mare, care în ziua sărbătoririi era plină pînă la refuz. Grupul nostru mă însărcinase pe mine să prezidez şi să conduc mitingul; la deschiderea adunării trebuia să rostesc, conform programului stabilit, o cuvîntare despre revoluţia din 1848 în Germania. Eram un prost orator; am repetat şcolăreşte în faţa a două mii de oameni ideile lui Marx. Îmi amintesc doar că la un anumit pasaj al cuvîntării mele, Ilici şi-a aţintit deodată privirea asupra mea şi în ochi i-am citit un semn de întrebare. Probabil că spusesem ceva care zgîriase neplăcut urechea lui Ilici. Emoţionat şi descurajat am căutat să închei pe scurt cuvîntarea şi, după ce mi-am primit partea de aplauze anemice, m-am grăbit să-i dau cuvîntul lui Vladimir Ilici. Era foarte bine dispus şi se vedea că e bucuros să uite măcar pentru o oră intrigile de la Geneva, ciorovăielile din jurul cooptării, ieşirile isterice ale lui Martov, politicianismul josnic al lui Dan, turbarea lui Troţki, cel îndrăgostit de sine ca Narcis, profeţiile talmudiste ale lui Akselrod, să uite toate acestea şi să-şi închine gîndurile amintirii Comunei din Paris.
După miting, cînd mulţimea începuse să se împrăştie, am auzit eu însumi ce vorbeau unii menşevici de rînd despre cuvîntarea lui Lenin:
— Asta da — spuneau ei —, ăsta e un adevărat conducător ! Ei, de-am avea şi noi unul ca el!
După ce a scris broşura «Un pas înainte, doi paşi înapoi», Vladimir Ilici simţea o nevoie acută de odihnă şi a plecat imediat cu Nadejda Konstantinovna să cutreiere munţii cu rucsacurile în spinare.
Noi, bolşevicii de rînd, simţeam instinctiv că în întorsătura pe care o luase lupta dintre fracţiuni se cuvenea să răspundem menşevicilor cu aceleaşi lovituri de «box » prin care se caracterizau atacurile lor şi să-i lovim drept în obraz. Îşi permit să-şi bată joc de noi în paginile noii «Iskre»? Ei bine, vom da şi noi duşmanului peste bot cu glume răutăcioase, pamflete şi caricaturi!
«Iskra» îşi permite să trateze pe bolşevicii din străinătate ca pe nişte oameni care şi-au însuşit pe nedrept titlul de membru ai partidului? Atunci Leadov îi trimite o scrisoare deschisă lui Plehanov (de fapt scrisoarea aceasta a fost compusă de întregul nostru colectiv adunat într-o cafenea; ai fi jurat că e tabloul lui Repin care-i înfăţişează pe zaporojeni întocmind o scrisoare către sultanul turc) şi ursul întărîtat iese din bîrlog şi începe să ne «sperie» cu «răcnetele sale»: «Subsemnatul Gheorghi Valentinov Plehanov, nobil din Tambov... » Şi toată gaşca noastră îi ţine isonul: «Ura! pentru nobilul din Tambov. Faceţi loc nobilului din Tambov!»
Dar zeflemistul cel mai biciuitor şi mai de temut pentru menşevici era inepuizabilul pamfletar Galerka (Olminski), care în această perioadă a jucat în publicistica noastră un rol bine cunoscut tuturor celor ce studiază istoria partidului nostru.
Autorul acestor rînduri şi-a ales şi el un fel de specialitate în această campanie de luptă prin presă împotriva menşevicilor.
În suplimentul la nr. 67 al «Iskrei» din 1 iunie 1904 a apărut un articol al lui L.M. (Martov) intitulat «înainte sau înapoi?», avînd subtitlul: «în loc de panegiric». În acest articol Martov făcea «haz de necaz», vrînd să lase impresia că cartea lui Lenin «Un pas înainte, doi paşi înapoi» (a cărei apariţie neoiskriştii o aşteptau cu groază de nedescris) nu şi-ar fi atins scopul.
În tinereţea mea îndepărtată mă distram făcînd caricaturile profesorilor mei. Acum am pus din nou mîna pe pană. «Panegiricul» lui Martov, care voia să-l înmormînteze politiceşte pe Lenin, mi-a sugerat tabloul şoarecilor care-l înmormîntează pe motanul «spînzurat» de labe. După o jumătate de oră caricatura «Cum l-au înmormîntat şoarecii pe motan» era gata. A avut un succes cu totul nescontat. Ilici s-a tăvălit de rîs văzîndu-mi desenul şi mi-a cerut să dau caricatura la litografiat.
De atunci îi arătam întotdeauna mai întîi lui Vladimir Ilici caricaturile mele. El îmi dădea sfaturi şi aprobarea de a le edita din fondurile casieriei noastre. Lenin era, se pare, de acord cu metodele noastre de luptă împotriva menşevicilor (sarcasmele muşcătoare ale lui Galerka, caricaturile lui Olin-Lepeşinski etc), cerîndu-ne numai să nu depăşim limita atacurilor politice şi să nu ne coborîm la nivelul unor chicoteli filistine prilejuite de o trăsătură personală a vreunuia dintre adversari. Îmi amintesc, de pildă, că într-o zi privea zîmbind desenul meu cu şoareci, gata să meargă la litografiere, cînd deodată, devenind serios, îşi încruntă sprîncenele şi-mi spuse:
— Ce găseşti politic, tovarăşe Olin, în aluzia: «Ce-aş mai bea un picuţ de lapte acru»? Asta trebuie neapărat scoasă.
În partea a treia din seria de caricaturi «Cum l-au înmormîntat şoarecii pe motan» am pus în gura unui şoarece bătrîn, care avea chipul lui Akselrod şi care-şi dădea sufletul în ghearele motanului înviat, exclamaţia: «ce-aş mai bea un picuţ de lapte acru », făcînd aluzie la faptul că Pavel Borisovici Akselrod avea în Elveţia o iaurgerie din care-şi scotea existenţa. Lui Ilici această aluzie deplasată, lipsită de tact şi de sens politic, i-a făcut o impresie extrem de neplăcută. Ruşinat, m-am grăbit să-mi repar greşeala.
Îndeosebi îl detestam pe Troţki, autorul broşurii «Sarcinile noastre politice», în care acest renegat de ultimă oră ponegrea vechea «Iskră», caracterizînd-o drept un ziar democratic destinat intelectualităţii burgheze radicale, şi-l calomnia pe Lenin în fel şi chip. De aceea îmi făcea o deosebită plăcere ca în caricaturile mele politice să-l prezint pe Troţki, acest Balalaikin, acest Narcis îndrăgostit de propria-i persoană, cînd în chip de şoricel care joacă tontoroiul pe «hoitul» motanului gata să fie răstignit, cînd în chip de poliţist mărunt, aşteptînd cu receptorul la ureche porunca «mai marilor» (şefii circumscripţiei).
După apariţia «Paşilor», Lenin a convocat la Geneva o consfătuire a celor 22 de tovarăşi de idei, în vederea elaborării unei platforme a bolşevicilor, sub lozinca luptei pentru convocarea Congresului al III-lea.
Treburile bolşevicilor mergeau din ce în ce mai bine. Ei şi-au înfiinţat un organ şi un centru practic propriu (Biroul comitetelor majorităţii), unind în jurul lor toate elementele sănătoase ale partidului, şi au început pregătirile în vederea convocării Congresului al III-lea. În timpul acesta menşevicii se compromiteau din ce în ce mai mult, ajungînd pînă la un monstruos oportunism tactic.
Într-o zi de toamnă, prin noiembrie 1904, noi, bolşevicii din Geneva, am primit ordinul de a ne întruni la o anumită dată la cantina lui Olin (o cantină, pe care o foloseam în loc de club al partidului). La cantină era o mare înviorare. Tot grupul bolşevicilor din Geneva era în păr. Veni şi Lenin.
De mult nu-i mai văzusem faţa luminată de un zîmbet atît de radios. Îşi freca mîinile mulţumit, rîdea cu rîsul său obişnuit, iar ochii lui, ochii pe care-i cunoşteam, adevăraţii ochi ai lui Ilici, erau plini de umor şi de sarcasm. Chipul lui îţi sugera figura unui vînător fericit, care, după o pîndă îndelungată, vînase pasărea rară, prinzînd-o în sfîrşit în laţ.
Într-adevăr, de data aceasta el îi prinsese pe menşevici cu o minciună oportunistă cît se poate de evidentă. Redacţia «Iskrei» publicase o scrisoare adresată organizaţiilor de partid, numai «pentru membrii de partid», în care-şi expunea faimosul ei plan «de banchete» în legătură cu campania zemstvelor. Nu voi expune aici conţinutul acestei scrisori şi al răspunsului lui Lenin: «Campania zemstvelor şi planul „Iskrei“»4) Partidul a putut să se convingă, şi ulterior a avut din ce în ce mai multe posibilităţi să se convingă de faptul că menşevicii au adăugat divergenţelor cu bolşevicii în problemele organizatorice noi divergenţe în problemele tactice, lucru pe care Lenin l-a demascat imediat.
1). Şuşa — denumire prescurtată a satului Şuşenskoe. — Nota Red.
2). V. I. Lenin, Opere, vol. 7, E.S.P.L.P. 1954, pag. 177. — Nota Red.
3). V. I. Lenin, Opere, vol. 34, pag. 192. — Nota Red.
4). V. I. Lenin, Opere, vol. 7, E.S.P.L.P. 1954, pag. 473—494. — Nota Red.