Prima oară l-am întîlnit pe Lenin în 1894. Se organizase o întrunire ilegală într-o mică vilă la Lesnoi, lîngă Petersburg; în seara aceea atenţia generală era atrasă de un tînăr nu prea înalt, cu mişcări de o extremă vioiciune, sub a cărui frunte înaltă şi bombată străluceau nişte ochi inteligenţi şi pătrunzători. Tînărul intrase într-o controversă cu Struve, care arunca priviri piezişe şi dispreţuitoare insolentului oponent; acesta, însă, fără a se intimida cîtuşi de puţin, cu mîna vîrîtă între doi nasturi ai vestei, continua să-l critice cu convingere şi înflăcărare pe mult-eruditul «dascăl al tineretului». În încheierea controversei, tînărul zvîrli adversarului său următoarea replică: «Dacă ideile dv. vor evolua şi de acum înainte în această direcţie, nu m-ar mira de loc dacă v-aş întîlni cîndva de cealaltă parte a baricadei...»
Numele noului orator începu să circule din gură în gură: «E Ulianov, un tînăr avocat».
Am ascultat ca vrăjiţi expunerea făcută de Vladimir Ilici la întrunirea aceea ilegală. Eram uimiţi de cunoaşterea neobişnuit de profundă a doctrinei lui Marx, pe care o vădea, căci el nu cita în mod abstract tezele lui Marx, ci le aplica la condiţiile politice şi economice ale realităţii ruse din vremea aceea. Cuvintele lui răsunau pline de credinţă fierbinte în victoria clasei muncitoare. O puternică impresie a produs asupra mea şi asupra tovarăşilor mei calificarea «marxismului legal» drept un curent ostil sarcinilor revoluţionare.
La această întrunire, Lenin i-a propus lui Struve o discuţie în presă. Nu mult după aceea, Struve a scos o carte despre teoriile economice ale narodnicilor. Lenin a criticat această carte în referatul intitulat: «Reflectarea marxismului în literatura burgheză», pe care l-a citit într-un cerc restrîns de marxişti, tot în toamna anului 1894, şi care, ulterior, a servit ca bază importantei sale lucrări «Conţinutul economic al narodnicismului şi critica lui în cartea d-lui Struve», în care Vladimir Ilici a făcut o analiză profundă a «marxismului legal» şi a demascat esenţa lui burgheză.
Într-un răstimp scurt, Lenin şi-a cucerit dragostea şi respectul membrilor cercurilor marxiste muncitoreşti. El a fost iniţiatorul unei măsuri care a avut o foarte mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a mişcării muncitoreşti din Rusia, pentru crearea partidului marxist revoluţionar: cercurile marxiste răzleţite din Petersburg au fost unite în «Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare», care a devenit o şcoală de educaţie revoluţionară a proletariatului. Această uniune îmbina în întreaga sa activitate revendicările economice ale muncitorilor cu lupta politică împotriva absolutismului ţarist.
În noaptea de 9 decembrie 1895, Vladimir Ilici a fost arestat şi, după 14 luni de închisoare, trimis în deportare. Tot atunci am fost condamnaţi la deportare eu şi soţul meu.
La început am locuit în satul Kazacenskoe. Apoi eu, ca felceriţă, am fost mutată în satul Ermakovskoe, districtul Minusinsk. În drum am trecut prin Krasnoiarsk, şi am aflat că Vladimir Ilici se găseşte acolo, în trecere spre locul de deportare. Aş fi vrut foarte mult să-l văd, dar mă jenam să mă duc la el; deodată însă auzii o bătaie în uşă şi văzui intrînd în camera mea, plin de o energie clocotitoare, pe Vladimir Ilici. Auzind că am sosit, veni imediat la mine pentru a afla cum o duce colonia de deportaţi din Kazacenskoe. Mi-a pus o seamă de întrebări amănunţite în legătură cu sănătatea şi situaţia materială a fiecăruia în parte, a vrut să ştie care sînt raporturile dintre marxişti şi narodovolţi, s-a interesat dacă există vreo activitate publicistică.
Se purta cu mine, care eram pe cale de a deveni mamă, cu foarte multă atenţie şi delicateţe. «Ce-ai vrea să mănînci?» — m-a întrebat el, iar eu i-am răspuns în glumă: «Pruncul meu pofteşte homari». Eram convinsă că în deportare această cerinţă este tot atît de irealizabilă ca şi procurarea de fragi în timpul iernii. Dar Ilici şi-a luat şapca şi a plecat grăbit. A descoperit într-un magazin nişte homari sau crabi conservaţi şi mi i-a adus...
Lui Vladimir Ilici îi plăcea foarte mult natura. Împrejurimile Krasnoiarskului sînt unul din cele mai pitoreşti colţuri din lume. Brazi şi cedri seculari se înalţă maiestuos, formînd un zid compact pe malurile deluroase ale fluviului Enisei. Deasupra pădurilor se conturează lanţul munţilor Saian. De pe puntea vaporului care-l ducea de la Krasnoiarsk la Minusinsk, Ilici privea vîrfurile munţilor, extaziat în faţa minunatei privelişti pe care o oferă natura pe malurile fluviului Enisei.
În cabina mare de pe vapor, care avea zece locuri, paturile noastre erau alături. Fără să vreau, atenţia mi-a fost atrasă de faptul că Lenin întorcea extrem de repede paginile cărţii pe care o citea: nici nu apucam să citesc 5—6 rînduri, că alături Ilici întorcea o nouă pagină. Mi-am aruncat privirea pe cartea pe care o citea: era o carte străină.
— Vladimir Ilici, dumneata citeşti, sau numai răsfoieşti cartea?
— Fireşte că o citesc. Şi încă cu multă atenţie.
— Dar cum poţi citi atît de repede? Ilici zîmbi:
— Ai dreptate: citesc repede. Dar sînt nevoit: am extrem de mult de citit. Nu-mi pot permite să citesc încet.
În cîteva zile Ilici a citit în cabina vaporului mai multe cărţi decît ar fi putut citi altul într-un an.
Potrivit orariului de navigaţie, vaporul trebuia să meargă trei zile. Dar erau zile toride de iulie şi fluviul Enisei secase considerabil. Vaporul se oprea foarte des şi se abătuse de la orariul său. Încă de pe la jumătatea drumului majoritatea pasagerilor îşi terminaseră proviziile. Fiecare din noi îşi punea întrebarea: ce o să ne facem cu hrana? Salvatorul nostru a fost Vladimir Ilici. În timpul uneia din escalele forţate, el a dispărut în tufişurile de pe mal şi s-a întors după cîtva timp aducînd cu el pe vapor un grup de ţărani. Ţăranii ne aduseră lapte, pîine, unt şi ouă.
În timpul deportării, Lenin întreţinea legături strînse cu activiştii de partid rămaşi în libertate şi era la curent cu toate problemele care frămîntau partidul. O dată ne-a convocat pe noi, marxiştii aflaţi în deportare la Minusinsk, şi ne-a relatat că a primit o scrisoare în care i se comunica că a avut loc primul congres al partidului. Se vedea că acest eveniment îl bucură nespus de mult pe Vladimir Ilici. Pe un ton solemn ne-a subliniat că de acum înainte partidul social-democrat din Rusia a fost creat şi ne-a propus să intrăm cu toţii în partid. Toată lumea a răspuns cu entuziasm propunerii lui Lenin. Fiecare dintre noi încerca un sentiment de neobişnuită mîndrie, mîndria revoluţionarului care s-a arătat demn de dreptul de a purta măreţul titlu de membru de partid.
În timpul deportării sale în satul Şuşenskoe, Vladimir Ilici a avut o uriaşă activitate publicistică. Aici şi-a terminat el opera sa capitală «Dezvoltarea capitalismului în Rusia», a scris o seamă de articole, note, recenzii, a tradus o serie de cărţi cu teme social-economice din limbile engleză şi germană şi a întreţinut corespondenţă cu mai mulţi tovarăşi.
Deşi avea o activitate atît de fecundă şi de intensă, Lenin ştia să acorde creierului său dreptul legitim la recreaţie, ştia să aducă variaţie în viaţa monotonă de deportat. Se ducea la vînătoare, juca şah şi patina cu multă plăcere. De asemenea se interesa mult de literatură. Îi plăceau versurile, în special poezia clasică: Puşkin, Byron, Schiller, Shakespeare, dar citea cu plăcere şi poeţi mai puţin cunoscuţi ca Baratînski, Tiutcev. Membrii coloniei noastre de deportaţi au format un cor, la care Lenin participa cu multă însufleţire. Învăţam cu toţii împreună cîntece revoluţionare, şi ce flacără vie strălucea în ochii lui Ilici cînd, ridicînd pumnul, repeta de două ori finalul unui marş de luptă muncitoresc:
Şi înălţa-vom peste lume
Al muncii roşu steag!
În august 1899 a avut loc la locuinţa noastră, a soţilor Lepeşinski, din satul Ermakovskoe o consfătuire a social-democraţilor aflaţi în deportare la Minusinsk. Ne adunaserăm, la propunerea lui Vladimir Ilici, pentru a da o ripostă demnă «Credo»-ului Kuskovei şi al lui Prokopovici.
Primind din Petersburg manuscrisul «Credo»-ului, Lenin a fost foarte revoltat şi imediat a aşternut pe hîrtie un proiect de protest împotriva acestui document oportunist. S-a hotărît ca acest protest să fie un protest colectiv. Ilici spunea că apariţia «Credo»-ului este cît se poate de simptomatică şi că nu se poate să nu-i acorzi toată atenţia, că «economismul» este boala care ameninţă social-democraţia noastră în viitor, o boală împotriva căreia trebuie să luptăm cu hotărîre. După discuţii aprinse, «Protestul social-democraţilor din Rusia» a fost adoptat în unanimitate. El începea cu cuvintele: «Adunarea social-democraţilor dintr-o localitate (din Rusia), compusă din şaptesprezece persoane, a adoptat în unanimitate următoarea rezoluţie, hotărînd să fie publicată şi supusă discuţiei tuturor tovarăşilor»1).
La cîteva zile după consfătuire a murit unul dintre participanţi — A. A. Vaneev. A fost înmormîntat în satul Ermakovskoe. La mormîntul său, Vladimir Ilici a rostit o cuvîntare în care a pus în lumină glorioasa cale revoluţionară străbătută de tovarăşul nostru de luptă, unul dintre cei mai activi membri ai «Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare» din Petersburg, mort în deportare.
La 29 ianuarie 1900 a expirat termenul de deportare şi toţi deportaţii din districtul Minusinsk arestaţi o dată cu Vladimir Ilici, au început să se pregătească de drum. Tineretul nu prea îşi făcea multe griji şi numai Vladimir Ilici se gîndea la felul cum trebuie organizată călătoria. El mi-a scris, recomandîndu-mi ca, în primul rînd, să comand pentru micuţa mea Olea un cărucior acoperit cu rogojini şi un sac din blană de veveriţă şi să fac două mii de colţunaşi pentru ca cei care plecau să aibă ce mînca la popasuri. Înainte de plecare am pregătit colţunaşii, dar i-am uitat la Ermakovskoe. Nu-mi era gîndul la ei deoarece aveam mari necazuri cu fetiţa, care era bolnavă de dublă pneumonie. La Minusinsk, tovarăşii care urmau să plece din deportare împreună cu noi au fost foarte supăraţi cînd au aflat că am uitat colţunaşii. Ba chiar unii, înfuriaţi, au început să spună că pentru un revoluţionar un copil e o povară şi o piedică în muncă. Dar Ilici, ca totdeauna, plin de delicateţe faţă de tovarăşi, ne consola.
— E foarte bine — spunea el — că s-a născut Olea. Ea va deveni o revoluţionară...
Lenin manifesta multă grijă faţă de noi şi faţă de fetiţa noastră. S-a dus să caute un medic şi l-a adus la noi. Uneori venea şi în timpul nopţii să se intereseze de sănătatea Olei.
Vladimir Ilici ne-a împărtăşit planurile sale: încă mai demult îi venise ideea ca la întoarcerea din deportare să creeze un ziar social-democrat pe întreaga Rusie; în jurul acestui ziar trebuia să se organizeze întreaga activitate a social-democraţilor. Toţi am adoptat cu entuziasm ideea lui Lenin. Fiecare dintre noi îşi imagina perspectivele viitoarei activităţi revoluţionare axate pe ziarul căruia Lenin îi găsise şi un nume: «Iskra». Cînd vorbea de numele viitorului ziar, Lenin cita adesea cuvintele scrise de decembristul Odoevski în răspunsul lui în versuri la «Celor din Siberia» a lui Puşkin: «Din scînteie va izbucni flacăra!».
Din cauza bolii fetiţei, eu şi cu soţul meu am fost nevoiţi să mai rămînem două luni la Omsk. Aşteptam cu nerăbdare ştiri de la Ilici. El şi-a ţinut promisiunea: soţul meu, Panteleimon Nikolaevici, a primit o scrisoare prin care Vladimir Ilici îl invita ca în drum spre Pskov să treacă pe la Podolsk, în apropierea Moscovei, unde locuia în acel timp mama lui Vladimir Ilici împreună cu familia ei. Cînd s-a înapoiat din Siberia, Vladimir Ilici n-a pierdut nici un minut şi a început să activeze în vederea atingerii scopului fixat — unirea forţelor partidului din Rusia în jurul ziarului social-democrat pe întreaga Rusie proiectat de el. Se ducea ba la Petersburg, ba la Pskov, ba în alte oraşe, organizînd întrevederile necesare şi ducînd tratative.
Soţul meu mi-a povestit ce primire caldă i-au făcut la Podolsk Ilici şi întreaga familie Ulianov. Lenin i-a arătat tot ceea ce era demn de văzut în Podolsk şi prin împrejurimile oraşului, a jucat de multe ori şah cu el şi mai ales i-a dat indicaţii cît se poate de amănunţite în legătură cu funcţiile de partid pe care urma sa le îndeplinească la Pskov. Aceste funcţii erau următoarele: Panteleimon Nikolaevici devenea unul din agenţii «Iskrei», care trebuia să apară în străinătate. La Pskov el avea să lucreze ca statistician al zemstvei. Vladimir Ilici pregătise deja terenul în această privinţă, iar cei de la biroul de statistică ştiau de Lepeşinski şi îl aşteptau să sosească. Lucrînd ca statistician, soţul meu trebuia să deservească în mod conspirativ «Iskra», să trimită la ziar corespondenţe, materiale publicate şi manuscrise, să ducă corespondenţă cifrată cu redacţia, să primească din străinătate exemplare ale «Iskrei» şi literatură ilegală, pe care s-o păstreze şi s-o difuzeze.
În iulie 1900 Lenin plecă în străinătate. Curînd după aceea a început să apară «Iskra», care era strîns legată de centrele de iskrişti organizate de Ilici în Rusia înainte de a pleca. Între aceste centre era şi grupul nostru, al iskriştilor din Pskov.
M-am întîlnit din nou cu Ilici în 1903, la Geneva. Aici organizasem o cantină, care devenise punctul de întrunire al emigranţilor bolşevici. Vladimir Ilici ţinea acolo lecţii în faţa grupurilor de bolşevici care urmau să plece să ducă muncă de partid în Rusia. Era o şcoală de partid în care, sub conducerea lui Lenin, se studia programul partidului. Timp de trei ani, cît a fiinţat această şcoală, am avut deseori prilejul să particip la lecţiile ţinute de Lenin şi eram întotdeauna entuziasmată de remarcabilul său talent pedagogic. El ştia, ca nimeni altul, să-i activizeze pe elevii săi, să le trezească interesul pentru lecţii, să dea discuţiilor un caracter viu şi pasionant. Dacă în disputele cu adversarii săi politici Lenin era necruţător, în şcoala de partid el asculta cu un calm şi o răbdare excepţională raţionamentele participanţilor. Uneori cei care luau cuvîntul enunţau teze greşite şi atunci Ilici le explica cu tact în ce anume constau confuziile lor.
Auditoriul de la şcoala de partid bolşevică din Geneva era extrem de pestriţ în ceea ce priveşte componenţa şi nivelul de dezvoltare al cursanţilor. Alături de intelectuali cu o bună pregătire teoretică erau şi muncitori veniţi din producţie. Şi totuşi, cu toată componenţa neomogenă a şcolii, Lenin ştia să ţină lecţiile în aşa fel, încît să-i captiveze pe toţi participanţii şi să-i facă să simtă importanţa învăţămîntului de partid. Pentru a trezi un interes egal din partea unor cursanţi cu pregătire inegală, Lenin folosea o metodă pedagogică proprie. Era mai exigent faţă de cursanţii-intelectuali, luptînd împotriva frazeologiei lor intelectualiste încîlcite, şi în acelaşi timp prindea din zbor orice idee sănătoasă, dictată de instinctul proletar al muncitorului, exprimînd-o apoi într-o formă clară şi închegată.
Pentru mine personal, şcoala lui Lenin a avut o deosebită importanţă. Studiam ştiinţele naturii la universitatea din Lausanne, iar pe atunci, ca şi acum de altfel, în universităţile din ţările capitaliste teoriile idealiste aveau o largă circulaţie în predarea ştiinţelor naturii. În lecţiile pe care ni le ţinea, Lenin făcea deseori incursiuni în diferite domenii ale filozofiei şi ale ştiinţelor naturii. Studiul filozofiei marxiste a făcut din mine o adeptă entuziastă a concepţiei materialiste în ştiinţele naturii.
În timpul acela în Rusia aveau loc evenimente revoluţionare. Era anul 1905. În cercurile emigranţilor din Geneva se discuta cu însufleţire situaţia din Rusia. Cineva lansase ideea organizării unui mare miting, la care să se întrunească toate fracţiunile social-democraţiei ruse. De la început Lenin a privit cu scepticism ideea unui miting comun.
— Mă tem de greci, chiar şi atunci cînd aduc daruri — cită el cuvintele unui dicton latin.
Totuşi, Ilici şi-a dat consimţămîntul pentru organizarea unui miting comun, dar a cerut să se pună condiţii precise: să prezideze o persoană îndeajuns de imparţială faţă de participanţii la miting; din partea fiecărui grup — al bolşevicilor, menşevicilor, bundului, social-democraţilor letoni şi polonezi — să ia cuvîntul cîte un singur vorbitor, interzicîndu-se tuturor polemica fracţionistă pe faţă sau pe ascuns. Menşevicii au acceptat toate condiţiile noastre.
La miting s-a adunat lume multă. A venit şi Ilici, care s-a aşezat modest undeva, în rîndurile din fund, împreună cu cîţiva tovarăşi bolşevici. Prezida Vera Zasulici. Primul care a luat cuvîntul a fost Martov. A vorbit fad, searbăd, plicticos, dar a respectat condiţiile înţelegerii: n-a avut nici o ieşire polemică împotriva bolşevicilor. Apoi i s-a dat cuvîntul reprezentantului fracţiunii bolşevice Voinov (Anatolii Vasilievici Lunacearski). Înainte de miting Lenin îl instruise o jumătate de oră în legătură cu conţinutul şi forma cuvîntării. Vorbitorul nostru n-a făcut nici el polemică fracţionistă, ci a vorbit pe tema revoluţiei în general. A fost o cuvîntare foarte frumoasă, bogată în imagini şi pătrunsă de patos revoluţionar. Vorbitorul bolşevic a avut un succes deosebit de răsunător. Şi menşevicii, înfuriaţi, au încălcat imediat înţelegerea, lucru pe care Lenin îl prevăzuse.
Dan, vorbind în şoaptă cu Zasulici, obţinu cuvîntul. În pofida înţelegerii, el, al doilea vorbitor menşevic, rosti o cuvîntare înţesată pînă la refuz cu atacuri împotriva bolşevicilor, în care critica cele spuse de Voinov.
Ilici a fost primul care s-a ridicat şi ne-a spus în şoaptă:
— Să mergem, tovarăşi. Nu mai avem ce căuta aici...
În Rusia lupta revoluţionară luă repede amploare. Ilici lucra zi şi noapte într-o încordare extremă. Scrisorile, telegramele, indicaţiile lui, articolele pe care le-a publicat în organul bolşevic «Vpered» şi apoi în «Proletarii» au servit drept program de luptă al proletariatului revoluţionar. La începutul lunii aprilie 1905, Lenin a plecat la Londra, unde a condus lucrările Congresului al III-lea al partidului. În rezoluţiile sale, congresul a elaborat linia tacticii bolşevicilor în revoluţie. Tactica leninistă, adoptată de Congresul al III-lea era următoarea: deşi revoluţia din Rusia are un caracter burghezo-democratic, cel care este cel mai interesat în victoria ei e proletariatul, care trebuie să stea în fruntea revoluţiei, intrînd în alianţă cu ţărănimea şi izolînd burghezia liberală. Fundamentării acestei tactici bolşevice şi criticii tacticii oportuniste a menşevicilor Lenin le-a consacrat istorica sa lucrare «Două tactici ale social-democraţiei ruse în revoluţia democratică».
Valurile revoluţiei deveneau tot mai puternice. Lenin se zbătea să ajungă în Rusia. La începutul lunii noiembrie 1905 el a sosit la Petersburg şi a participat cît se poate de activ la pregătirea acţiunilor revoluţionare. În decembrie străzile Moscovei erau acoperite de baricade. Insurecţii revoluţionare au izbucnit şi în alte oraşe, dar guvernul ţarist a reuşit să le înăbuşe. Revoluţia din 1905 a fost înfrîntă, dar ea a constituit repetiţia generală a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Cînd Plehanov a făcut partidului imputarea: «Nu trebuia să se pună mîna pe arme», marele revoluţionar Lenin a răspuns: «Dimpotrivă, trebuia să se pună mîna pe arme într-un mod mai hotărît, mai energic şi mai ofensiv... »
L-am întîlnit din nou pe Vladimir Ilici abia după Marele Octombrie. Lucram împreună cu Panteleimon Nikolaevici la Comisariatul poporului pentru învăţămîntul public. În 1918 Panteleimon Nikolaevici i-a propus lui Vladimir Ilici să ne trimită în Bielorusia, în satul lui natal, Litvinovici, pentru a face o experienţă cu unirea ţăranilor într-o comună agricolă. Vladimir Ilici a fost foarte încîntat de această propunere şi a acceptat imediat, spunînd că unirea ţăranilor în mari gospodării colective constituie una din cele mai importante sarcini ale noastre. Am plecat la Litvinovici, unde am pornit să înfiinţăm comuna, dar în condiţiile cruntului război civil n-am reuşit să ne ducem planurile la îndeplinire.
În 1919 Lenin l-a trimis pe Panteleimon Nikolaevici la Taşkent, în munca de locţiitor al comisarului poporului pentru învăţămînt al Turchestanului. După întîlnirea cu Vladimir Ilici la care s-a hotărît această plecare, Panteleimon Nikolaevici s-a întors acasă emoţionat şi radiind de fericire.
— De ce eşti aşa vesel? — îl întreb eu.
— A apărat teatrele!
— Ce teatre?
— Şi Teatrul Mare, şi Teatrul Mic.
— Cine le-a apărat?
— Ilici.
Şi soţul meu a început să-mi povestească întîmplările din seara aceea. Din anumite motive Anatolii Vasilievici Lunacearski nu putuse participa la şedinţa Marelui Consiliu al Comisarilor Poporului, şi l-a trimis în locul său pe Panteleimon Nikolaevici, în calitate de membru în colegiul Comisariatului poporului pentru învăţămînt. S-au discutat diverse probleme, printre care şi cea a încălzirii teatrelor de stat, problemă care fusese trimisă spre rezolvare de Micul Consiliu al Comisarilor Poporului, întrucît acolo provocase divergenţe. Raportor era Galkin, preşedintele Micului Consiliu al Comisarilor Poporului. El susţinea că în etapa de faţă, pentru republica muncitorească-ţărănească Teatrul Mare şi Teatrul Mic sînt inutile, deoarece repertoriul lor este compus din aceleaşi piese şi opere vechi «burgheze» ca «Traviata», «Carmen», «Evghenii Oneghin» şi că nu face să aruncăm combustibil preţios în sobele hulpave ale teatrelor din Moscova.
Vladimir Ilici a pus chestiunea la vot, aruncînd în prealabil, aşa, în treacăt, cîteva cuvinte:
— Eu cred — spuse Ilici privind spre cei din jur cu ochii lui în care scînteia ironia — că Galkin priveşte oarecum naiv rolul şi importanţa teatrului.
Şi Vladimir Ilici a propus ca cei care sînt de acord cu Galkin, să ridice mîna.
Nu s-a ridicat nici o mînă. Teatrele, care constituiau mîndria culturii naţionale ruse, au continuat să funcţioneze.
Generaţii întregi de oameni sovietici au fost crescute şi educate în spiritul ideilor atotbiruitoare ale lui Lenin. Lenin trăieşte în minţile şi inimile oamenilor muncii din ţara noastră şi din întreaga lume. Numele lui sună ca o chemare înflăcărată la luptă pentru o viaţă liberă şi fericită, pentru comunism.
1). V. I. Lenin, Opere, vol. 4, Editura pentru literatură politică, 1953, pag. 153. — Nota Red.