În preajma anului nou 1893, jandarmeria a întreprins o vastă incursiune împotriva diferitelor organizaţii ilegale din Kazan, ridicînd peste cincizeci de persoane (trădarea studentului Ostreanin). Printre cei arestaţi mă aflam şi eu. După ce m-au ţinut vreo două luni în închisoare, jandarmii au eliberat pe cei mai mulţi dintre arestaţi, «pînă la pronunţarea sentinţei», sub supravegherea secretă a poliţiei; celor eliberaţi în felul acesta li s-a cerut să părăsească în termen de trei zile Kazanul. Mie personal mi s-a propus «să aleg în mod liber» şi să indic localitatea în care intenţionez să mă stabilesc pînă la pronunţarea sentinţei, specificîndu-mi-se totodată «cu amabilitate» oraşele în care nu am voie să plec. Lista localităţilor interzise era destul de lungă. Este suficient să spun că ea cuprindea, bineînţeles, în afară de cele două capitale, toate oraşele universitare, toate centrele industriale şi o serie de oraşe «suspecte» din punctul de vedere al jandarmeriei, ca: Saratov, Nijni, Tver, Tiflis etc. Luînd cunoştinţă de o astfel de «libertate» a alegerii, am încercat să protestez, dar mi s-a răspuns cu un zîmbet imperturbabil că, în acest caz, pot continua să stau la închisoare. Neavînd încotro, a trebuit «să aleg». În cele din urmă am optat pentru Samara, deşi nu aveam, pe vremea aceea nici cea mai mică idee despre viaţa de toate zilele a acestui oraş.
Pregătirile de drum nu mi-au luat prea mult timp. Am folosit zilele pe care le aveam la dispoziţie pentru a alerga pe la diferite cunoştinţe ca să aflu cîte ceva despre Samara şi să capăt niscai legături şi adrese, ca să nu mă simt ca un adevărat Robinson în acest oraş nou pentru mine. Ce-i drept, informaţiile nu mi-au folosit la nimic; mai bine zis, n-am primit nici un fel de informaţii despre Samara, afară de faptul că este un oraş capitală de gubernie cu toate instituţiile atribuite lui ca atare, dar că nu este totuşi un fund de provincie ca Simbirskul etc. Toate aceste amănunte îmi erau şi aşa destul de cunoscute. În ceea ce priveşte legăturile şi cunoştinţele, mi s-au dat două, trei adrese, fiind însă prevenit că este îndoielnic să găsesc ceva interesant la aceste adrese.
Între altele, mi s-a dat adresa bătrînului doctor Portugalov, care stătea cu familia la Samara, adresa unui oarecare Dolgov, tot un bătrîn, fost narodovoleţ, care fusese implicat, nu mai ţin minte exact în ce proces, mi se pare că în procesul Dolguşin.
Înarmat cu informaţii atît de «bogate» şi avînd asupra-mi «permisul de liberă trecere» ce mi se eliberase, am pornit cu sania peste Volga, spre staţia Ruzaevka, mi se pare, iar de acolo am luat trenul spre Samara.
În capul meu roiau gînduri nu tocmai vesele: «Ce fel de oraş o mai fi şi ăsta în care mă duc? Voi izbuti eu să găsesc acolo cărţile de care am nevoie? Cu cine am să leg cunoştinţă?» Aceste întrebări şi altele de acelaşi fel m-au urmărit fără încetare aproape pe tot parcursul. Chiar şi faptul că, auzind ce «alegere» făcusem, jandarmul a exclamat foarte aprobativ: «A, foarte bine!» îmi arăta că ei considerau acest oraş cît se poate de «sigur» şi, prin urmare... Dar fie ce-o fi, se putea întîmpla şi mai rău...
Iată-mă, în sfîrşit, în această misterioasă Samară.
După ce mi-am găsit la repezeală o cameră, am început chiar de a doua zi să leg cunoştinţe după adresele care mi se dăduseră.
Am petrecut cîteva ore la familia Portugalov. Mi s-a făcut o primire destul de cordială, s-a băut ceai etc., aşa cum se obişnuieşte în asemenea împrejurări. Era de faţă aproape toată familia. O familie cultă, bine crescută, foarte moderat liberală. Totul era curat şi ordonat: în salon, pereţii erau împodobiţi cu o serie de portrete ale scriitorilor clasici progresişti ruşi, purtînd inscripţia «Sarea pămîntului rusesc». Totuşi, bătrînul m-a asigurat că, în ciuda acestei moderaţii, jandarmeria locală îl sîcîie şi acum cu supravegherea ei şi are o atitudine foarte suspicioasă faţă de toată familia lui.
Am vorbit despre toate în general şi despre nimic în special. Conversaţia a fost destul de plictisitoare, cu excepţia celor relatate de doctor cu privire la sistemul de canalizare a Parisului şi la cîmpurile irigate din afara, oraşului, pe care, în timpul şederii sale la Paris, le vizitase, în calitate de medic sanitar, cu o autorizaţie specială din partea primarului. El a povestit toate acestea cu vioiciune şi destul de amănunţit, şi eu l-am ascultat cu mult interes.
A doua zi m-am dus la Dolgov. Bunul bătrîn, care văzuse multe în viaţa lui, trăia singur; m-a primit cu multă simpatie şi cordialitate. După ce i-am dat toate informaţiile despre mine, necesare în asemenea împrejurări, şi i-am comunicat ultimele noutăţi din Kazan, am început să ascult povestirile lui despre vremurile de altădată şi despre viaţa la Samara. În timpul conversaţiei noastre şi-a făcut apariţia, pe neobservate, tradiţionalul ceai (servea o femeie).
La un moment dat a bătut cineva în uşă; a intrat un tînăr de vreo 22-23 de ani, cam mic de stat, dar foarte bine legat şi vînjos, cu părul blond, de o nuanţă vădit roşcată,— mai ales mustăţile şi barba. Înaintea mea se afla un om cu o figură extraordinar de inteligentă şi nespus de simpatică, un om care de îndată îţi cîştiga simpatia. Era Ulianov Vladimir Ilici.
Gazda n-a făcut prezentările, ci ne-a invitat doar să facem cunoştinţă. Am dat mîna şi, aşa cum se întîmplă adeseori cînd faci cunoştinţă cu cineva, ne-am bombănit neinteligibil numele. Conversaţia a fost reluată, de astă dată cu participarea noului venit. Vorbea mai mult gazda, iar noi dădeam replici şi ne priveam destul de des unul pe altul. Conversaţia se învîrtea în jurul unor lucruri puţin interesante, îndeobşte cunoscute. Dar iată că Dolgov, cu un aer destul de serios, între altele, a adus vorba despre faptul că în ultimul număr, mi se pare, al revistei «Vestnik Evropî» a fost publicat un articol foarte judicios cu privire la necesitatea desfiinţării pedepsei corporale (a bătăii cu vergi) în general, şi în special faţă de ţărănime. Noi am zîmbit fără să vrem. Observînd aceasta, gazda s-a grăbit să ne certe cu blîndeţe. «Da, da, desigur, pentru voi, marxiştii, asta nu mai prezintă nici un interes, mai ales dacă-i vorba de ţăran; voi vă gîndiţi numai la muncitori». Am izbucnit în rîs amîndoi. După ce am mai stat puţin de vorbă, ne-am luat rămas bun de la Dolgov şi am ieşit împreună.
Pe drum, între noi s-a înfiripat treptat o discuţie interesantă, ceea ce ne-a dat posibilitatea să ne cunoaştem mai de aproape; eu am povestit tot ce am putut despre viaţa din Kazan şi, la rîndul meu, am ascultat cu mult interes tot ceea ce Vladimir Ilici a reuşit să-mi împărtăşească despre Samara în această primă seară cînd ne-am cunoscut. Conversaţia noastră a trecut apoi, fireşte, la tema narodnicilor şi marxiştilor, şi amîndoi ne-am antrenat pînă într-atîta, că n-am observat cum am ajuns la uşa locuinţei lui, şi, întrucît asta s-a întîmplat în punctul cel mai interesant al discuţiei noastre, Vladimir Ilici mi-a spus că mă va conduce «niţel» înapoi. Ajungînd pe neobservate la locuinţa mea, la rîndul meu i-am propus acelaşi lucru, şi... în felul acesta, conducîndu-ne unul pe celalalt «încă niţel», am mai făcut drumul de patru ori! În cele din urmă, ne-am dat seama că, oricum, tot nu vom putea epuiza subiectul şi undeva, la jumătatea drumului, strîngîndu-ne mîinile cu putere, ne-am despărţit, îndreptîndu-ne spre casele noastre, după ce ne-am înţeles că a doua zi, seara, el mă va duce să fac cunoştinţă cu anumiţi oameni, şi în primul rînd cu prietenul său apropiat A. V. Popov (A. P. Sklearenko).
Aşa l-am cunoscut pe Vladimir Ilici. Întors acasă, vreme îndelungată nu-mi venea să mă culc; măsuram odaia dintr-un colţ înaltul, îmi simţeam sufletul inundat de bucurie şi reconstituiam în minte, pînă în cele mai mici amănunte, toată convorbirea noastră. A produs atunci într-adevăr asupra mea o impresie extraordinară. În acest om de 23 de ani se îmbinau în mod minunat simplitatea, delicateţea, dragostea de viaţă şi înflăcărarea, pe de o parte, cu seriozitatea, profunzimea cunoştinţelor, o impecabilă consecvenţă logică, claritate şi precizie în raţionamente şi definiţii, pe de altă parte. Samara a încetat de îndată să mi se pară un fund de provincie, şi chiar de la această primă întîlnire m-am bucurat de alegerea pe care o făcusem.
A doua zi seara, aşa cum ne înţelesesem, m-am dus la Vladimir Ilici. Pe vremea aceea, la Samara, toată familia Ulianov locuia împreună, în casa negustorului Rîtikov, în strada Pocitovaia, colţ cu Sokolnicia, şi era compusă, în afară de Vladimir Ilici, din mama lui — Maria Aleksandrovna, surorile lui — Anna Ilinicina, cu bărbatul ei M. T. Elizarov, şi Maria Ilinicina, şi fratele lui, Dmitri Ilici, care pe atunci era încă elev de liceu. Vladimir Ilici m-a prezentat îndată întregii familii; apoi, după ce am stat puţin, am plecat cu el la Sklearenko. Acesta locuia în aceeaşi parte a oraşului ca şi Vladimir Ilici, dar şi mai aproape de periferie, şi ocupa un mic apartament compus din două odăiţe. De altfel, el socotea că acest apartament e foarte convenabil din punct de vedere conspirativ; nu mai ţin minte în ce anume consta, propriu-zis, acest avantaj. El stătea împreuna cu prietena şi tovarăşa sa de viaţă Lebedeva, auditoare la şcoala de felceri din localitate, o femeie foarte inteligentă, dar extrem de sfioasă, tăcută şi care, pur şi simplu, îşi venera prietenul. Aş vrea să spun acum cîteva cuvinte special despre Sklearenko. El n-avea un singur nume şi un singur pronume, ci mai multe; cel mai popular printre prietenii lui era numele lui cel adevărat: Popov Aleksei Vasilievici; alt nume, ca să zicem aşa, mai oficial, era Sklearenko Aleksei Pavlovici; în afară de aceasta, el mai purta şi numele de Balbuţinovski. Şi toate acestea nu se datorau cîtuşi de puţin unor consideraţii de ordin conspirativ, ci faptului că avea nefericirea — pentru vremea aceea — de a fi «copil nelegitim».
Iată-ne, aşadar, la A. P. Sklearenko, care, probabil, fusese prevenit despre vizita pe care urma să i-o facem. Era un tînăr cam de aceeaşi vîrstă cu Ulianov, înalt de stat, chipeş, mlădios, cu o faţă frumoasă, inteligentă şi expresivă. Foarte simpatic, sociabil şi spiritual, el se bucura de o mare influenţă şi popularitate în rîndurile tineretului studios, şi nu numai în rîndurile intelectualilor; muncitorii (mai ales feroviarii), printre care avea cunoştinţe destul de vaste pentru vremea aceea, ţineau şi ei foarte mult la el, în primul rînd pentru că ştia să se apropie de ei simplu şi prieteneşte, fără să-i linguşească, fără să fie concesiv etc.
Pe vremea cînd l-am cunoscut, Sklearenko era un marxist deja format, îşi făcuse stagiul la «Krestî» (închisoare cu regim celular din Petersburg), unde învăţase meseria de ţesător. În opoziţie cu Vladimir Ilici, el nu se distingea prin asiduitate, prin tendinţa spre îndeletniciri teoretice, care cer perseverenţă şi răbdare, singurătate şi stăruinţă. El era mai ales un practician, cu puternică înclinaţie spre propagandă şi agitaţie; simţea întotdeauna nevoia să se afle în societate, în faţa unui auditoriu care să-şi plece urechea cu atenţie şi interes la cuvintele lui şi în care el să-şi simtă rolul conducător.
Întîlnirea mea cu Sklearenko ne-a făcut amîndurora o mare bucurie şi, după ce ne-am strîns mîinile prieteneşte, ne-am simţit din capul locului ca două cunoştinţe vechi. Vladimir Ilici, după ce a stat cu noi cîtva timp şi a vorbit despre ultimele articole de orientare narodnicistă, apărute în diferite reviste, ne-a lăsat singuri. Aleksei Pavlovici a început să-mi vorbească foarte interesant şi amănunţit despre oamenii din Samara, despre cercurile organizate de el, despre lupta dusă de el împreună cu Vladimir Ilici împotriva narodnicilor din localitate, mi-a povestit ce păreri năstruşnice şi ridicole despre marxişti în general, şi despre cei ruşi în special, a auzit el destul de des la Samara din gura unor narodnici, în aparenţă oameni foarte onorabili şi, pe deasupra, trecuţi prin ciur şi prin dîrmon. Mi s-a plîns că e lipsă de literatură ilegală. Curînd însă m-am convins că această plîngere era întrucîtva neîndreptăţită: se aflau acolo o serie de lucrări pe care nu le văzusem la Kazan. Ce-i drept, multe din ele erau numai în limba germană, ca, de pildă, «Mizeria filozofiei» de Marx, ediţia a 2-a, «Manifestul Comunist»; «Anti-Dühring» şi «Situaţia clasei muncitoare din Anglia» de Engels, destul de multe numere ale revistei «Die Neue Zeit», stenograme ale şedinţelor Reichstagului german etc., cărţi de care se servea Vladimir Ilici şi de care, din cîte ştiu, puteau să se servească şi alte persoane, fireşte, foarte apropiate lui. Pînă şi publicaţiile din Geneva ale grupului «Eliberarea muncii» erau ceva mai numeroase decît la Kazan. Apoi, după cum am constatat, exista la Samara o bibliotecă semilegală foarte bogată şi interesantă prin componenţa ei, alcătuită din cărţi şi reviste care la timpul lor apăruseră în condiţii de deplină legalitate, dar care ulterior au fost scoase din circulaţie.
Stînd de vorbă, nu ne-am dat seama cum trece timpul. Era foarte tîrziu cînd, ridicîndu-mă să plec, i-am întins mîna lui Sklearenko. Fără să-i dea drumul, el a căutat să mă convingă că e încă foarte devreme, fiindcă «pînă la revărsatul zorilor mai e mult»!
Încă de la început, vizitîndu-i deseori atît pe Vladimir Ilici cît şi pe Aleksei Vasilievici Popov (îmi voi permite să-i spun de acum încolo lui A. P. Sklearenko pe acest nume, deoarece pe vremea aceea îi spuneam cu toţii aşa) — mai ales pe Popov —, m-am apropiat mult de amîndoi. În scurt timp cei din acest oraş nici nu ne spuneau altfel decît «cei trei», adăugînd acestor cuvinte un epitet sau altul, în funcţie de poziţia «ideologică» faţă de noi a celui care vorbea. Grupul nostru de trei — sau « cercul», cum ne spuneau unii — era într-adevăr bine sudat şi apăream şi «ne produceam» întotdeauna împreună. Spun «ne produceam» în sensul că, dacă unul sau doi dintre noi se ducea undeva, curînd apărea şi al doilea sau al treilea. De altfel, de la începutul verii, «cei trei» eram eu şi Popov, pentru că familia Ulianov — şi, împreună cu ea, şi Vladimir Ilici — se mutase pe timpul verii la mica ei proprietate de la ţară, Alakaevka, unde el şi-a continuat cu aceeaşi asiduitate ocupaţiile şi unde eu şi Popov l-am vizitat de cîteva ori pe el şi întreaga lui familie.
Pe vremea cînd l-am cunoscut eu, Vladimir Ilici era avocat stagiar. Fiind eliminat din Universitatea din Kazan ca unul dintre participanţii cei mai activi la «dezordinile» studenţeşti din decembrie 1887, el s-a pregătit în particular şi, în 1891, a dat examenul de stat la universitate. În acest scop făcuse o călătorie de la Samara la Petersburg. Deşi era, precum am spus, avocat stagiar, Vladimir Ilici n-a prea practicat avocatura la Samara: nu spre avocatură se simţea el atras, ci spre activitatea revoluţionară, spre activitatea în domeniul teoriei şi practicii marxismului revoluţionar. Hotărîndu-se să se stabilească din toamna aceluiaşi an, 1893, la Petersburg, el consacra la Samara mult timp, în afara preocupărilor pur teoretice, îndeletnicirilor literare, întocmirii de conspecte de articole, de referate etc. Precum se ştie, pe vremea aceea marxiştii ruşi erau cu totul lipsiţi de orice posibilitate de a-şi propaga sau de a-şi apăra concepţiile teoretice fie şi în presa legală, posibilitate de care se foloseau în foarte largă măsură diferiţi publicişti «economişti» etc., din lagărul narodnicist, ca N. K. Mihailovski, V. V. (V. Voronţov), Nikolai—on, Krivenko etc. etc. în revista lor «Russkoe Bogatstvo», pe care n-o stînjenea nimeni. Cît de sălbatică a fost în acea vreme cenzura dezlănţuită împotriva literaturii marxiste se poate judeca după următoarele fapte. În preajma anului 1890 a fost suprimată revista juridică de specialitate «Iuridiceskii Vestnik» — o publicaţie cu totul inocentă — numai din cauza unui articol al lui P. Skvorţov, în care acesta făcea o analiză cifrică seacă a economiei noastre şi în care, se pare, într-un loc era pomenit numele lui Marx. În presă nu era permisă întrebuinţarea cuvintelor «marxiştii ruşi» sau «adepţii ruşi ai lui Marx», ci trebuia să se spună «discipolii ruşi care» etc. Sau, de pildă, era interzis să se pomenească în presă numele lui N. G. Cernîşevski, în loc de care se spunea: autorul «Studiilor asupra perioadei gogoliene din literatura rusă», şi aşa mai departe.
Lucrările lui Vladimir Ilici aveau, pe de o parte, un caracter economic, ca, bunăoară: o amănunţită analiză critică a cărţii «Gospodăria ţărănească din sudul Rusiei» a unui oarecare Postnikov; analiza unor articole ale lui V.V. apărute sub titlul «Destinele capitalismului în Rusia»; o analiză a articolului în manuscris al lui N. E. Fedoseev despre cauzele economice ale desfiinţării iobăgiei în Rusia etc.; pe de altă parte, ele aveau caracter politic, ca, de pildă, schiţa iniţială a lucrării lui de mai tîrziu «Ce sînt „prietenii poporului“ şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor?» şi schiţele altor cîtorva lucrări, ale căror titluri nu mi le mai amintesc astăzi1).
În general trebuie să spun că pe vremea aceea, adică în iarna şi primăvara anului 1893, fiind aproape în întregime absorbit de îndeletnicirile sale, Vladimir Ilici apărea relativ rar în public, mai ales în rîndurile tineretului intelectual, iar curînd după înapoierea de la Alakaevka a părăsit definitiv Samara pentru a se dedica în întregime, la Petersburg, muncii revoluţionare ilegale, participînd în modul cel mai activ la cele mai variate domenii ale ei. Pe vremea aceea, nouă, celor trei, unii ne mai spuneau «cercul», iar acum, mai ales după moartea lui Vladimir Ilici, se mai vorbeşte nu rareori despre «cercul de la Samara», avîndu-se în vedere tocmai acest grup de trei; în realitate, cel puţin în sensul obişnuit, organizatoric, noi nu reprezentam nici un fel de cerc; acest «cerc» nu organiza adunări regulate propriu zise, şi nici Vladimir Ilici, nici altcineva dintre noi nu ţinea în cadrul lui prelegeri sistematice. Era pur şi simplu un mic grup de tovarăşi de idei, strîns apropiaţi unii de alţii, strîns uniţi între ei, în mijlocul oceanului de intelectuali cu cele mai diverse concepţii care ne înconjura. În rîndurile acestor intelectuali se aflau, pe de o parte, reprezentanţii unui curent care-şi trăise traiul, ca foştii narodovolţi şi narodnici — generaţie mai veche, cuprinzînd uneori oameni de o vîrstă destul de respectabilă; pe de altă parte, oameni din tînăra generaţie — elevi şi studenţi, precum şi tineri eliminaţi din diferite instituţii de învăţămînt (universităţi etc), şovăitori, cu o poziţie încă nedefinită, care în multe privinţe împărtăşeau concepţiile marxiştilor, dar care totodată nu se despărţiseră definitiv nici de «sentimentele» narodniciste, nici de părerile greşite că marxiştii «nu ţin de loc la ţărani», «vor să-i exproprieze pe ţărani», «se bucură de ruinarea satelor» şi alte asemenea absurdităţi, care sub o formă sau alta erau atribuite cu toată seriozitatea şi cu multă dărnicie marxiştilor de către adversarii lor din tabăra narodnicilor şi a acoliţilor lor. Nu rareori aveai prilejul să auzi din gura reprezentanţilor acestui tineret întrebarea plină de amărăciune adresată marxiştilor: «Voi sînteţi, fără indoială, mai învăţaţi şi mai inteligenţi decît ei, dar de ce vreţi neapărat să-i ruinaţi pe ţărani, să-i transformaţi cu orice preţ în proletari?». Îmi aduc aminte cum Popov, pregătind cîndva un referat despre situaţia economică a ţăranilor din gubernia Samara, făcea nişte calcule după culegerile de statistici ale zemstvelor şi după alte izvoare. Unul dintre cunoscuţii săi plini de dragoste pentru popor dă peste el şi, aflînd că tocmai calculează numărul ţăranilor fără cai, clătină din cap dojenindu-l: «Şi nu ţi-e milă de ei?! Stai şi constaţi cu nepăsare asemenea fenomene?!»...
Aşa cum am mai spus, n-am ţinut în «cercul» nostru nici un fel de prelegeri sistematice, dar izbuteam totuşi să ne adunăm foarte adeseori cîteşitrei la Vladimir Ilici sau — ceea ce se întîmpla mai des — la Popov, sau pur şi simplu să plecăm undeva afară din oraş, de pildă la stabilimentul de terapie cu kumîs2) din Annaevka, sau direct pe malul Volgii, spre debarcadere, unde, în camera destul de curată şi confortabilă a unei berării modeste din port, puteam să stăm la o halbă de bere de Jiguli, un mijloc de a ne sustrage atenţiei străinilor, şi să discutăm chestiunile ce ne interesau.
Popov avea un uimitor talent de a găsi repede şi fără greş o berărie curăţică şi liniştită, cu minunată bere de Jiguli, fapt pentru care a primit curînd după aceea, de la Vladimir Ilici, titlul de onoare de «doctor de berărie». Am adoptat pe loc, «în unanimitate» şi «fără discuţii» această poreclă, şi ea s-a prins într-un mod atît de temeinic, încît în cercul nostru nici nu-i mai spuneam altfel simpaticului nostru Aleksei Vasilievici. Şi după aproape 30 de ani, stînd de vorbă cu Vladimir Ilici în cabinetul lui de la Kremlin — aceasta a fost, din păcate, ultima mea întrevedere şi convorbire cu el[1] —, după primele cuvinte de salut, l-am auzit spunînd: «Dar doctorul de berărie nu mai e printre noi!»... Aceste cuvinte au fost rostite de el cu un zîmbet trist!...
Dar să reiau firul povestirii mele. Ne adunam, cum am spus, în diferite locuri, unde se nimerea. De altfel, dacă urma să citim un referat sau să facem analiza unei opere literare sau a unor însemnări, treaba asta o făceam de obicei acasă la Popov; se mai întîmpla de asemenea ca, în prealabil, fiecare din noi să-şi ia acasă o lucrare sau alta, şi după aceea să ne adunăm pentru discutarea ei. Problemele care ne interesau şi subiectele discuţiilor noastre erau din cele mai variate: dezvoltarea economiei noastre în general, situaţia marii industrii şi a agriculturii, clasa muncitoare de la noi şi din ţările Europei apusene, teoria luptei de clasă, filozofia istoriei lui Marx şi Engels, istoria mişcării revoluţionare de la noi şi din Apus etc. Trebuie spus că, deşi în fond eram cu totul de acord în toate aceste probleme, uneori ne aflam în divergenţă în ceea ce priveşte înţelegerea unor particularităţi, ceea ce dădea naştere cîteodată la controverse înverşunate, pînă cînd printr-o analiză minuţioasă a temei izbuteam să ajungem la o deplină unitate de vederi. În asemenea cazuri avea, desigur, aproape întotdeauna dreptate Vladimir Ilici. Acum nu-mi mai amintesc de loc în care anume probleme se iscau controverse între noi şi care anume poziţie o apăra fiecare; ţin minte numai că erau probleme referitoare la ţărănimea de dinainte de prăbuşirea iobăgiei şi de după desfiinţarea ei, la caracterul şi aprecierea mişcărilor ţărăneşti etc.
A trecut şi vara anului 1893; Vladimir Ilici a plecat la Petersburg, iar restul familiei Ulianov se pregătea să se mute la Moscova. Am rămas numai eu cu Popov.
La sfîrşitul lui iunie 1894 mi-a venit şi mie rîndul să părăsesc Samara: prin sentinţa în procesul de la Kazan am fost condamnat la 10 luni detenţiune la «Krestî» şi 3 ani domiciliu forţat. La 24 iunie 1894, la direcţia poliţiei din Samara, mie şi încă unui tovarăş — defunctul M.M. Korniliev — ni s-a comunicat sentinţa, după care am fost imediat arestaţi şi duşi la închisoarea din localitate, iar peste o săptămînă, trimişi sub escortă la Petersburg.
În ziua plecării, în timp ce lotul de deţinuţi se înşira în curtea închisorii, am izbutit să schimb, printre gratii, cîteva cuvinte de rămas bun cu Popov, şi în timp ce lotul se apropia de poartă, el, stînd undeva la etajul al doilea, la fereastra celulei, a continuat să-şi fluture batista şi să-mi trimită urări. Peste cîteva luni a fost dată şi sentinţa împotriva lui şi a fost şi el trimis în deportare, în îndepărtatul ţinut Kem din guberina Arhanghelsk.
Grupul nostru de trei se destrămase, şi în felul acesta a luat sfîrşit existenţa «cercului de la Samara».
Închisoarea «Krestî» se compunea din două corpuri de clădiri, fiecare în formă de cruce, şi purta denumirea oficială de «închisoarea cu regim celular din Petersburg», fiind prin organizarea ei interioară şi prin regimul de detenţiune stabilit un penitenciar nou, «model». Acolo nu erau întemniţaţi decît cei ce ispăşeau, în baza unei sentinţe, o condamnare pe un anumit termen. Exista un regim de muncă silnică, fiecare fiind obligat să îndeplinească o anumită normă de lucru. Această muncă era plătită, însă destul de prost. Dar şi din această plată vistieria statului îşi oprea, pe cît se pare, 60%, iar din restul banilor deţinutul avea voie să cheltuiască în timpul şederii sale în închisoare numai jumătate, cealaltă jumătate fiindu-i pusă de o parte «pentru ieşire». Muncile erau destul de variate: tîmplărie, cizmărie, croitorie, ţesătorie, torcătorie, confecţionare de cutii pentru ţigări şi altele; ca pedeapsă ţi se dădea să destrami cînepă (bucăţi de funii vechi). Ziua de lucru începea de la 7 dimineaţa şi ţinea pînă la 6 şi jumătate seara, cu o pauză de 1 oră şi jumătate pentru masă şi odihnă. Plimbarea si pauzele întîmplătoare intrau în orele de lucru. Dar norma trebuia neapărat împlinită în termenul stabilit, altfel se aplicau diferite «măsuri» represive; dacă însă deţinutul îşi termina norma de lucru înainte de termen, el nu era de loc scutit de muncă pentru restul zilei de lucru, ci trebuia să-şi continue munca, începînd o «porţie» nouă. Pe lîngă toate acestea, deţinuţii politici erau ţinuţi în cea mai strictă izolare. Între celulele lor erau intercalate cîteva celule cu deţinuţi de drept comun, apoi iar venea un deţinut politic, după aceea cîţiva deţinuţi de drept comun, şi aşa mai departe.
Tot aşa erau intercalaţi deţinuţii politici printre cei de drept comun şi în timpul plimbării în cerc în curtea închisorii. În timpul plimbării nu le era permis să vorbească unii cu alţii, sau să facă vreo mişcare, cu mîna sau cu piciorul, în vreo parte[2], nici să întoarcă capul înapoi: trebuia să mergi în tăcere, la o distanţă de doi paşi de vecinul tău, privindu-l în spate pe cel din faţa ta. Din clipa cînd intrai în închisoare, nu mai aveai nici nume, nici pronume, ci un număr care ţi se cosea la mînecă, şi atît. Ni se permitea să primim din afară doar cărţi (noi şi netăiate). O dată pe lună aveam voie să primim o scrisoare şi, mi se pare, la acelaşi interval să primim rude la vorbitor, dar «pe cele mai apropiate». În ceea ce mă priveşte, dat fiind că personal nu aveam asemenea rude, nu mă gîndeam, cum e şi firesc, la nici un fel de vizite.
Dar iată că într-o zi ploioasă, aşa cum sînt zilele de toamnă la Petersburg, sînt chemat de la plimbare «acasă». «Ce s-a întîmplat?» — «La vorbitor!» — «La vorbitor?!» cu cine ? — «Cu logodnica». Hm ... nu-i cumva vreo greşeală, mă gîndesc eu, şi cine să fie «logodnica» asta a mea?... Ei, bine, mă duc totuşi. Sînt condus spre nişte «dulăpioare» — cuşti cu plasă, gratii şi barieră; semiîntuneric, larmă de voci, gălăgie, pe unii îi aduc, pe alţii îi duc, iar de partea cealaltă, prin acest baraj, la o distanţă de doi paşi, se întrezăresc chipurile celor aflaţi în libertate. Merg şi mă gîndesc: «Cum să fac să-mi recunosc ,,logodnica" şi să nu nimeresc într-o cuşcă cu „logodnica altuia“» ... Dar în clipa aceasta mă scoate din încurcătură omul care mă escorta: printr-o exclamaţie din spate mă face să mă întorc puţin înapoi: «Poftim! Uite-ţi logodnica!», şi în felul acesta face «prezentările». Căutînd să păstrăm un ton şi o comportare corespunzătoare situaţiei, facem într-adevăr cunoştinţă. Aflu că vizitatoarea mea este o studentă a Institutului superior de fete — Olga Ivanovna Ceacina, pe care o descoperise Vladimir Ilici şi o adaptase repede la rolul de «logodnică». Recent am aflat că astăzi ea nu mai este în viaţă.
Abia apucase ea să-mi comunice, printre întrebări şi răspunsuri, unele crîmpeie de noutăţi, că întrevederea noastră s-a şi terminat. Nu-i nevoie să spun cîte salutări i-am trimis aceluia care pusese la cale o întrevedere atît de neobişnuită. Nu-mi mai aduc aminte dacă cu prilejul acestei întrevederi sau al celei următoare ea mi-a predat, din însărcinarea lui Vladimir Ilici, cartea lui Struve «Însemnări critice», care tocmai apăruse şi care a produs la timpul său o oarecare senzaţie, provocînd discuţii pasionate prin întreg cuprinsul ei, şi în special prin fraza de încheiere: «Să ne recunoaştem, aşadar, lipsa noastră de cultură şi să învăţăm de la capitalism!» După cartea lui Struve, chiar la începutul primăverii anului 1895, a apărut lucrarea lui Beltov3): «Cu privire la problema dezvoltării concepţiei moniste asupra istoriei». La vorbitor, O. I. Ceacina, după ce m-a informat despre apariţia acestei cărţi şi despre faptul că a şi lăsat-o pentru mine la administraţia închisorii, a putut să mă facă să înţeleg, prin unele aluzii, cine se ascunde sub acest nevinovat nume de «Beltov».
Această strălucită lucrare polemică parcă opărise cu apă clocotită pe toţi narodnicii, care triumfau în cîmpul liber al presei legale, în frunte cu N. K. Mihailovski, «stăpînul gîndurilor» lor. Asupra mea, care eram cu totul rupt de adevărata viaţă din libertate, în special de viaţa capitalei, acest «Beltov» a produs impresia unei bombe explodate pe neaşteptate în liniştea deplină a închisorii. Nu pot trece sub tăcere starea de agitaţie care m-a cuprins cu prilejul primirii acestei cărţi. După întrevederea de la vorbitor, mă înapoiez în celulă. Curînd după aceea mi se arată prin ferestruică cartea ce mi-a venit, pentru a fi luată imediat înapoi (abia după aceea trebuia «să solicit» să-mi fie predată, aşa era procedura). Rog să vina la mine vreun «şef». Îşi face apariţia directorul-adjunct al închisorii. Pe un ton calm, de om plictisit, îi spun că a sosit o carte pe numele meu, ca vreau să-mi fie dată s-o citesc. — «Ce fel de carte ?». Îi spun titlul. — Cum ,,concepţiei comuniste"?! Nu pot, nu pot» .— «Ba nu! — moniste». — «Dar ce înseamnă asta?» — «În antichitate erau nişte filozofi cu asemenea concepţie ...» — «Aha — mă întrerupe directorul-adjunct —, bine, am să mă uit prin ea, şi dacă n-are nimic politic, am să ţi-o trimit». N-au trecut nici 20 de minute, şi prin ferestruică mi se întinde iarăşi cartea: «Ţine-o!». O carte curată, nouă-nouţă şi netăiată, cu o jumătate de duzină de ştampile: «Văzut. S.P.B.O.T.»4) Iată ce înseamnă «filozofie», şi încă «antică»! ...
După aceea am mai primit cîteva noutăţi literare. În felul acesta, prin grija ce mi-o purta Vladimir Ilici, eram oarecum la curent măcar cu literatura legală nou apărută.
Între timp se apropia ziua cînd trebuia să ies din închisoare. Se ştia că, în ziua ieşirii, poliţia secretă, în ale cărei mîini închisoarea preda direct pe deţinutul politic pus în libertate, îi acorda acestuia posibilitatea, dacă îşî exprima această dorinţă, să petreacă cîteva ore în Petersburg. Se înţelege că am hotărît să profit de această posibilitate pentru a-l vedea pe Vladimir Ilici. La una din întrevederile noastre la vorbitor, O. I. Ceacina mi-a spus ca, după eliberarea mea din «Krestî», să mă duc direct de la poliţia secretă, la ea acasă, de rest urmînd să se ocupe dînsa.
Iată că a venit, în sfîrşit, şi ziua de 24 aprilie 1895 — sorocul eliberării mle. Dimineaţa, la orele 10, sînt dus la administraţie. După o foame de tutun de zece luni, îmi aprind cu lăcomie prima ţigară. Escortat de un agent al poliţiei secrete, care nu ştiu de ce se împopoţonase cu un joben, plec in strada Gorohovaia. Formalităţile s-au terminat, comedia cu «alegerea» domiciliului a luat sfîrşit; am fost nevoit «să aleg» oraşul Penza.
Mă duc numaidecît pe Vasilievski Ostrov, la Ceacina. În odăiţa ei curăţică de studentă, ea pregăteşte ceaiul. Ne salutăm plini de voie bună, şi O.I. Ceacina, după ce-mi dă unele «instrucţiuni» în legătură cu gustarea, mă părăseşte şi dă fuga să-l anunţe pe Vladimir Ilici. Se întoarce şi, curînd după ea, vine şi Vladimir Ilici5). Ne revedem bucuroşi. De emoţie şi din cauza îndelungatei mele tăceri aproape absolute, mă cam bîlbîi. Discuţia sare tot timpul de la un subiect la altul şi este mereu întreruptă de glume şi rîsete. Am vrea să vorbim mai mult despre muncă, despre starea de lucruri, dar nu prea reuşim; cele cîteva ore trec pe nesimţite. Atunci lui Vladimir Ilici îi vine o idee: va merge împreună cu mine la Moscova, eu voi rămîne la ei în mod ilegal 24 de ore, iar după aceea voi pleca spre Penza «mea», el urmînd să se înapoieze la Petersburg; spune că tot avea el de gînd să plece pentru nişte treburi la Moscova şi, cu acest prilej, să-i vadă pe ai lui. Prin urmare, vom face drumul împreună şi vom fi împreună încă o zi întreagă, la Moscova. Eu, bineînţeles, salut cu entuziasm planul lui strălucit. El crede că tovarăşii vor accepta plecarea lui. Dar pentru asta trebuie să se întîlnească cu cîţiva dintre ei şi să termine neapărat unele treburi pînă la plecarea trenului. Bine, s-a hotărît. Toată problema este numai dacă el va izbuti să vadă pe tovarăşii cu care are treabă. În orice caz, va veni şi-mi va comunica rezultatul definitiv.
Trebuie să spun că, după cum îmi comunicase Vladimir Ilici, tocmai atunci se pregătea pentru tipar sau poate că se şi tipărea — nu ţin bine minte — vestita culegere «Materiale cu privire la caracterizarea dezvoltării noastre economice», care ulterior, curînd după tipărirea ei, a fost arsă de cenzură din cauza articolului lui Vladimir Ilici — K. Tulin: «Conţinutul economic al narodnicismului şi critica lui în cartea d-lui Struve», articol care ocupa, atît din punct de vedere al conţinutului cît şi din acela al spaţiului, locul central în cuprinsul cărţii.
Vladimir Ilici se întoarce abia seara şi-mi spune că a reuşit să aranjeze totul şi că poate să meargă cu mine. Trenul pleacă la ora cutare; ne controlăm ceasornicele. Din motive de conspiraţie ne înţelegem că fiecare din noi va pleca singur la gară şi nici acolo nu ne vom apropia unul de altul, ci ne vom urca în tren la întîmplare; pe urmă, după cîteva staţii, el mă va găsi pe mine şi va trece în vagonul meu. Pentru orice eventualitate, mă sfătuieşte să plec la gară ceva mai devreme, pentru ca, în caz că podul palatului va fi ridicat şi va trebui să trec podul Nikolaievski, să nu întîrzii prea mult. Aşadar, la revedere, în tren.
Ceva mai tîrziu, urmînd sfatul lui Vladimir Ilici, după ce mi-am luat rămas bun de la simpatica mea gazdă, «logodnica» mea Ceacina, cu care de atunci n-am mai avut prilejul să mă întîlnesc, am plecat spre gară ... Mi-am scos bilet, m-am urcat în tren şi am plecat. Au trecut 2—3 staţii. Aştept să apară Vladimir Ilici. Dar el nu vine. Au mai trecut cîteva staţii, s-a făcut noapte, şi el tot nu mai vine! Ei, o fi adormit omul, mă gîndesc eu: a obosit după alergătura de peste zi. A doua zi dimineaţa şi în tot cursul zilei — acelaşi lucru: n-a venit! E limpede că s-a întîmplat ceva, dar ce anume nu pot înţelege. Nu cumva l-or fi ridicat sau i s-o fi întîmplat altceva în genul ăsta? Îmi trec prin cap gînduri dintre cele mai alarmante ... Dar iată şi Moscova, am sosit. La coborîrea din vagon caut cu privirea, printre călătorii veniţi cu acelaşi tren, o figură cunoscută, dar el nu este! Lumea se împrăştie repede, gara rămîne pentru un timp pustie, încotro s-o iau? N-am nici o adresă ... Eram atît de sigur că vom merge împreună, încît n-am luat nici măcar adresa familiei Ulianov. Mă aşez, pierdut, pe peron şi mă gîndesc: «Dacă vreau să plec mai departe, trebuie să trec imediat la altă gară. Dar dacă lucrurile se vor lămuri de îndată? Pentru asta ar trebui să mai rămîn, dar noaptea mă vor da afară din gară şi nici la hotel nu pot să trag, cu actele mele de proscris — «permisul de liberă trecere» ...
Deodată se aude clopotul pe peron. Alerg într-acolo şi întreb: «Ce este?» — «Vine un tren, a plecat din ultima staţie». — «Care tren, de unde ?!» — «De la Petersburg, nr. cutare bis» ... Aflu că la 15 minute după trenul cu care am venit eu, pleacă în fiecare zi un tren suplimentar (bis) cu acelaşi număr. Aflu totodată că acest tren a fost pus în circulaţie doar de cîteva zile. Hm, interesant! În minte mi s-a ivit o licărire de speranţă: poate că Vladimir Ilici vine tocmai cu trenul ăsta? Să mai aştept şi să scap trenul de Penza, riscînd să rămîn, pînă la urmă, în stradă, fără adăpost peste noapte? Hai să risc!...
Văd de departe trenul care goneşte cu toată viteza, apropiindu-se din ce în ce mai mult. În cele din urmă, intră cu zgomot în gară şi se opreşte. La toate ferestrele se văd capetele călătorilor. Iată-l şi pe Vladimir Ilici!... Ce-o fi păţit? Şi mă mai ameninţă cu pumnul!... În zarva generală îi răspund cu acelaşi gest... Fără să ne apropiem unul de altul şi fără să ne salutăm, ieşim pe neobservate din gară şi luăm o birjă. În timp ce ne aşezăm, ne înghiontim pe tăcute în coaste şi, în cele din urmă, după ce izbucnim în hohote de rîs, trecem de la gesturi la cuvinte. Lucrurile se lămuresc repede: amîndoi avem dreptate: eu am plecat cu trenul obişnuit, iar el a întîrziat puţin, fără să-şi dea însă seama; văzînd lume înghesuindu-se la casă să-şi scoată bilete pentru Moscova, îşi scoate şi el foarte liniştit bilet, se urcă în tren şi pleacă, fiind convins că mergem cu acelaşi tren!... Mi-a povestit înciudat cum în cursul nopţii, iar după aceea şi ziua, de cîteva ori, în timpul opririi trenului în staţii, a încercat să mă găsească, dar fără rezultat... Da, într-adevăr, era greu să mă găsească în trenul acela!...
Dar totul e bine cînd sfîrşeşte cu bine; ne-am despăgubit la Moscova. Toată seara aceea şi o parte din ziua următoare am fost nedespărţiţi. Din povestirile lui Vladimir Ilici am aflat atunci multe lucruri, extrem de interesante pentru mine, despre viaţa şi munca cercurilor din Petersburg, şi în special despre activitatea publicistică ilegală a lui Vladimir Ilici. Din spusele lui am putut trage concluzia că, pe vremea aceea, la Petersburg munca propagandistică — şi, în parte, şi cea agitatorică — era organizată destul de temeinic şi pe o bază largă, în special în rîndurile muncitorilor de la uzinele mari; el mi-a vorbit mult şi despre «Materialele» (culegerea) ce se pregăteau pentru tipar, şi despre polemica lui cu Struve, despre poziţia sa faţă de acesta. În faţa mea a început să se contureze destul de clar rolul activ şi conducător al lui Vladimir Ilici în toate aceste munci, deşi el personal nu-l sublinia cîtuşi de puţin... Timpul trecea însă, şi a doua zi seara, după ce m-am despărţit cu căldură de Vladimir Ilici şi de-ai casei, am plecat spre Penza.
Penza, după cum mă şi aşteptam, nu mi-a plăcut din capul locului; chiar şi pentru vremea aceea ea semăna pînă într-atîta a orăşel de provincie, încît şi Samara, de pildă, părea, în comparaţie cu ea, aproape un centru important...
Gîndul că trebuie să fug undeva din Penza mi-a încolţit în minte curînd după sosirea mea acolo. Dar unde? — Aceasta era întrebarea. Pe vremea aceea nu mi-a venit în gînd să trec în ilegalitate; de fapt aşa ceva nici nu se practica pe atunci. Îmi înşir în minte oraşele care nu se află sub interdicţie poliţienească, şi nu găsesc nimic îmbucurător. Cel mai bine ar fi, desigur, să plec în sud. Dar la Harkov, Rostov, Odesa, Kiev, de pildă... nici nu mă pot gîndi! În cele din urmă, îmi vine în minte Ekaterinoslav. Mă informez. Nu aflu nimic precis: nimeni n-a fost pe acolo, nimeni n-are absolut nici un fel de legături cu acest oraş, şi nu ştie ce reprezintă el; există acolo nişte uzine, nu ştiu sigur dacă chiar în oraş sau prin apropiere. Ei bine, ceva tot o fi pe acolo; pe de altă parte, el nu figurează pe lista oraşelor interzise. M-am hotărît. Trebuie să fac demersuri pentru a mi se permite să mă mut la Ekaterinoslav. Trimit respectiva cerere la Ministerul Afacerilor Interne...
Peste vreo trei săptămîni sînt chemat la direcţia poliţiei, unde mi se face cunoscut că «nu există piedici» din partea etc. pentru strămutarea lui cutare cu domiciliul la Ekaterinoslav.
Aşadar, pot să plec la Ekaterinoslav... Fireşte că s-a pus din nou problema unor legături şi adrese la Ekaterinoslav. Trebuie să spun că aproximativ în aceeaşi perioadă (acum nu-mi mai amintesc precis cînd anume) s-a produs un alt eveniment, foarte plăcut pentru mine. În drum de la Moscova spre o localitate din regiunea Volgii — spre Samara, mi se pare — a trecut pe la mine defunctul M.T. Elizarov, soţul Annei Ilinicina Ulianova; el mi-a adus în dar, din partea lui Vladimir Ilici, culegerea a cărei apariţie era aşteptată cu atîta nerăbdare de toţi cei ce aveau cunoştinţă de ea. Dar bucuria a fost numaidecît întunecată de faptul că, încă înainte de a fi pusă în vînzare şi chiar înainte de ieşirea ei dintre zidurile tipografiei, culegerea nou născută a fost confiscată în întregime din cauza articolului lui K. Tulin, menţionat de mine mai sus. N-au putut fi salvate decît vreo sută de exemplare, care, după cît mi s-a spus, au fost «sustrase» din tipografie de către P. B. Struve. După cum se ştie, tot tirajul a fost ars, şi în felul acesta cartea a devenit o raritate bibliografică încă din clipa apariţiei sale. În parte ca urmare a primirii acestei cărţi şi, mai cu seamă, fiind în căutarea unor informaţii concrete despre Ekaterinoslav, am hotărît să plec pe ascuns la Moscova, la familia Ulianov, şi să-l văd acolo pe Vladimir Ilici, care, după cum ştiam dintr-o scrisoare a lui, se afla pe atunci din nou la Moscova.
Vladimir Ilici a primit cu foarte multă căldură hotărîrea mea de a mă muta la Ekaterinoslav şi mi-a spus că, potrivit informaţiilor deţinute de el, nu demult au avut loc acolo mari căderi şi că, înainte de aceasta, a existat acolo o organizaţie social-democrată care a dus cu destul succes munca în rîndurile muncitorilor de la uzinele din localitate, foarte mari prin proporţiile lor. El mi-a spus numele cîtorva tovarăşi care lucraseră acolo înainte de cădere; mi-aduc aminte că a rostit numele lui Vinokurov, al lui Mandelştam şi, mi se pare, al lui Leiteizen. Dar nu ştia cum se prezintă lucrurile acum, după căderi, cine mai este «în viaţă» şi cine nu. Acestea erau informaţiile pe care le-am căpătat la Moscova... în aceeaşi zi el a reuşit să procure pentru mine o scrisoare către un funcţionar cu muncă de răspundere din direcţia căii ferate Ekaterinoslav, — asta pentru a mi se da o posibilitate de cîştig, ceea ce era cît se poate de esenţial pentru mine care mă aflam sub supravegherea poliţiei şi plecam într-un oraş cu totul necunoscut.
Aceasta a fost ultima mea întîlnire cu Vladimir Ilici înainte de arestarea şi deportarea lui în Siberia.
[1]. La 13 ianuarie 1922. — I. L.
[2]. Aceasta pentru ca deţinuţii politici să nu comunice între ei după codul puşcăriaşilor. Pentru acelaşi motiv, la «Taganka» din Moscova, de pildă, ni se interzisese într-un timp să avem oglinzi dacă celulele noastre aveau fereastra spre soare. — I. L.
1). Amintirile au fost scrise în 1928. — Nota Red.
2). Kumîs — băutură preparată din lapte de iapă fermentat; posedă proprietăţi curative. — Nota Trad.
3). Pseudonimul lui G. V. Plehanov. — Nota Red.
4). S.P.B.O.T. — Închisoarea cu regim celular din Petersburg. — Nota Trad.
5). Autorul se înşală: întîlnirea lui cu V.I. Lenin a avut loc, probabil, mai înainte, pentru că la 25 aprilie 1895 V. I. Lenin era plecat în străinătate. — Nota Red.