Despre Vladimir Ilici am auzit pentru prima oară în toamna anului 1893, cînd, venind la Samara, am făcut cunoştinţă cu Isaak Hristoforovici Lalaianţ şi Aleksei Pavlovici Sklearenko, prietenii lui. Vreme destul de îndelungată nici n-am ştiut că acest marxist deosebit de talentat şi remarcabil despre care vorbeau ei tot timpul era Vladimir Ilici Ulianov. Pentru ei, el era «Ilici» sau «Bătrînul». Pe vremea aceea Vladimir Ilici nu mai era în Samara — plecase la Petersburg —, dar de la el veneau adeseori scrisori, întotdeauna pe cîteva pagini acoperite cu un scris foarte mărunt şi al căror conţinut îl alcătuia, în proporţie de trei sferturi, expunerea unor probleme teoretice. Ele constituiau un fel de continuare a studiului pe care îl începuseră împreună Lalaianţ, Sklearenko şi Vladimir Ilici pe vremea cînd acesta era încă la Samara. Îmi amintesc cum într-o seară, destul de tîrziu, a venit la mine Lalaianţ, foarte radios, şi mi-a arătat o telegramă de la Ilici care conţinea doar patru cuvinte: «Sînt de partea ta». După cum am aflat atunci, între Sklearenko şi Lalaianţ se ivise divergenţă într-o problemă importantă, şi atunci ei s-au adresat lui Ilici cu rugămintea să le comunice neîntîrziat părerea lui, iar acesta le-a răspuns printr-o telegramă. Lalaianţ căuta să mă facă să înţeleg cît de important este faptul că Ilici este de partea lui. «Nici nu-ţi poţi închipui ce om este» — spunea el.
În toamna anului 1895, cînd Lalaianţ şi cu mine locuiam la Penza, a venit o scrisoare de la Vladimir Ilici prin care acesta ne anunţa că se întorsese dintr-o lungă călătorie (din străinătate). Lalaianţ a plecat atunci la Moscova, iar apoi, urmînd sfatul lui Vladimir Ilici, am părăsit amîndoi foarte curînd Penza şi am plecat să lucrăm la Ekaterinoslav. Îmi amintesc că, întorcîndu-se la Penza, Lalaianţ a adus un dar pe care i-l făcuse Vladimir Ilici: vreo zece broşuri din cele mai noi, apărute în străinătate (aduse, probabil, în celebrul geamantan cu fund dublu în care Vladimir Ilici transporta literatură), şi un exemplar din culegerea «Materiale în legătură cu caracterizarea dezvoltării noastre economice», în care era şi un articol al lui Vladimir Ilici, publicat sub pseudonimul Tulin, — culegere care fusese arsă de cenzură. Culegerea i-a fost restituită lui Vladimir Ilici, iar broşurile le-am luat cu noi la Ekaterinoslav, unde ne-au fost de mare folos.
După aceea corespondenţa cu Vladimir Ilici s-a întrerupt pentru multă vreme, deoarece în luna decembrie a aceluiaşi an el a fost arestat, şi abia în 1898 am început să primim din nou scrisori de la el, trimise din satul Şuşenskoe, unde era deportat. Pe atunci Vladimir Ilici ne scria destul de des la Voronej, unde ne stabilisem temporar după căderea parţială a organizaţiei de partid din Ekaterinoslav în legătură cu primul Congres al P.M.S.D.R. Scrisorile lui insuflau un optimism neobişnuit; întotdeauna găseam în ele cîte ceva absolut nou pentru noi — fie noutăţi din literatura marxistă, fie veşti în legătură cu tovarăşii, fie o expunere a lucrărilor sau a planurilor lui. Din păcate, toate aceste scrisori au fost arse, căci pe vremea aceea nu era chip să le păstrezi. Dînd urmare unei rugăminţi a lui Vladimir Ilici, i-am trimis din Voronej nişte voluminoase culegeri de statistici ale zemstvelor cu privire la gubernia Voronej, precum şi alte materiale statistice de care avea nevoie.
La sfîrşitul anului 1898 ne-am întors din nou la Ekaterinoslav, unde eu am făcut cunoştinţă cu Ivan Vasilievici Babuşkin, care ne-a povestit multe despre Petersburg, despre munca lui, precum şi despre întîlnirile cu Vladimir Ilici. Aveam în faţa mea pe unul din cei mai de seamă muncitori, un social-democrat convins, care spunea că este discipolul lui Vladimir Ilici. Cuvintele lui şi zîmbetul care-i lumina faţa ori de cîte ori venea vorba despre Vladimir Ilici lăsau să se vadă ce încredere neţărmurită are el în învăţătorul său. Aceste povestiri au făcut ca în mintea mea personalitatea lui Vladimir Ilici să capete contururi noi.
La începutul anului 1900 am primit o scrisorică de la Vladimir Ilici în care ne vestea că în curînd îi expiră termenul de deportare şi că va veni în centrul Rusiei. În luna februarie a aceluiaşi an, Lalaianţ a fost însărcinat de redacţia «Iujnîi Rabocii», care pe atunci încerca să ia iniţiativa convocării Congresului al II-lea al P.M.S.D.R., să meargă să vorbească cu Vladimir Ilici. Întors de la această întîlnire, care a avut loc, dacă nu mă înşel, la Moscova, Lalaianţ a spus că Vladimir Ilici nu va participa la această acţiune, deoarece el are alte planuri, şi anume să organizeze publicarea unui ziar social-democrat pentru întreaga Rusie, care să apară în străinătate, unde de altfel intenţiona să plece în curînd..
În aprilie 1900, o dată cu căderea întregului comitet de partid din Ekaterinoslav, am fost şi noi arestaţi. Relaţiile cu Vladimir Ilici au fost reluate abia în 1902, cînd am primit din partea lui o scurtă scrisoare de salut cu prilejul venirii noastre în străinătate.
La sfîrşitul toamnei anului 1902, Vladimir Ilici a venit la Geneva, unde a prezentat un referat. Atunci l-am auzit vorbind pentru prima oară şi tot atunci l-am cunoscut personal. Chiar în ziua în care avea să se ţină referatul, spre seară, a bătut cineva la uşă şi în cameră a intrat un necunoscut. La început am crezut că este vreunul dintre tovarăşii din Rusia, dar el s-a recomandat imediat, zîmbind prietenos: «Ulianov», iar cînd şi-a scos şapca, i-am văzut fruntea pleşuvă, despre care aflasem, fireşte, din cele povestite de tovarăşi. Luată pe neaşteptate, m-am cam fîstîcit, dar numai pentru cîteva clipe, fiindcă imediat s-a închegat o conversaţie destul de însufleţită, iar puţin după aceea a venit şi Lalaianţ. Ei au început să glumească, să-şi depene amintirile. Vladimir Ilici era foarte bine dispus, rîsul lui vesel ne molipsea pe toţi. Eu stăteam deoparte şi priveam cu coada ochiului: iată-l pe «Ilici», pe «Bătrînul», pe care dorisem atît de mult să-l văd cu ochii mei; dar ce sobrietate uimitoare şi cît de uşor e să stai de vorbă cu el! Fără să vreau l-am comparat cu G. V. Plehanov, care era întotdeauna foarte atent şi corect cu toţi tovarăşii, dar care păstra distanţă între el — conducătorul — şi noi — simplii activişti. Cu totul altfel era Vladimir Ilici. Pe nesimţite a trecut o oră şi jumătate sau chiar două. Vladimir Ilici şi-a luat rămas bun, spunînd că pînă seara trebuie să pună la punct cîte ceva în referatul său.
Nu-mi amintesc titlul referatului, deşi grupul nostru iskrist din Geneva îi făcuse o publicitate destul de largă, lipind afişe în tot oraşul; era vorba în el despre partidul socialiştilor-revoluţionari. Am sosit mai devreme şi, cu toate acestea, sala, destul de încăpătoare, era ticsită de lume. Părea că se adunase acolo întreaga colonie rusă din Geneva, pînă la ultimul om: două treimi din asistenţă o alcătuiau socialiştii-revoluţionari, în frunte cu Viktor Cernov, A.R. Goţ, Minor, Ekaterina Breşkovskaia şi grupul lor de simpatizanţi din rîndurile studenţimii; erau de faţă întregul grup de la «Rabocee Delo», împreună cu A. S. Martînov şi V. P. Akimov-Mahnoveţ, «bundiştii» şi grupul, relativ puţin numeros, al «iskriştilor», printre care G.V. Plehanov şi V. I. Lenin. Cînd Vladimir Ilici a început să vorbească, m-am gîndit o clipă că vădeşte mai puţină măiestrie oratorică decît mă aşteptam. Cu cîteva zile mai înainte ascultasem un referat al lui G. V. Plehanov şi aveam încă vie în minte impresia pe care mi-o lăsase modul strălucitor, inteligent şi pur şi simplu artistic al expunerii lui. Dar impresia produsă asupra mea de începutul referatului lui Vladimir Ilici n-a durat decît cîteva minute, adică exact atît cît i-a trebuit acestuia ca să cucerească întreaga sală, care-l asculta cu atenţia încordată. Vorbea cît se poate de simplu, dar îşi dezvolta ideea cu o deosebită vigoare, claritate şi logică, de parcă ar fi bătut cuie cu lovituri rapide şi precise de ciocan, iar gestul lui caracteristic: pumnul strîns, care cădea de sus în jos, se potrivea de minune aici. Mi s-a întipărit în minte un fragment în care Vladimir Ilici, după ce au luat cuvîntul socialiştii-revoluţionari, a arătat cu multă însufleţire că în zadar pretind ei că se trag din adevăraţii mari revoluţionari narodovolţi A. I. Jeleabov, A. D. Mihailov, S. L. Perovskaia şi alţii, cu care nu au şi nu pot avea nimic comun, fiind cel mai autentic partid mic-burghez, care numai dintr-o neînţelegere poartă denumirea de socialist. Iar moştenirea marilor eroi revoluţionari şi a celor mai bune precepte ale lor trece în linie dreaptă clasei muncitoare şi P.M.S.D.R.
Cînd Vladimir Ilici şi-a terminat expunerea, în grupul socialiştilor-revoluţionari s-a produs o mare fierbere; aproape toţi liderii lor au luat cuvîntul la discuţii. Vladimir Ilici le-a răspuns admirabil tuturora în cuvîntul său de încheiere. Cu acest referat Vladimir Ilici a făcut atunci, mi se pare, ocolul tuturor oraşelor mari din Elveţia. Referatul a avut o importanţă deosebită pentru grupul nostru iskrist, deoarece după aceea au început să ni se alăture numeroşi tineri fără partid, iar la reuniunile organizate de noi, «Iskra» şi alte publicaţii social-democrate erau foarte uşor difuzate.
Înainte de plecare, Vladimir Ilici a trecut pe la noi. De data aceasta s-a iscat o discuţie foarte aprinsă în legătură cu «Iujnîi Rabocii», ziarul organizaţiei de partid din Ekaterinoslav. Primul număr al acestui ziar a apărut în 1900, în perioada de apogeu a «economismului», şi avea o orientare social-democrată net revoluţionară. În acelaşi timp ziarul era scris într-o formă destul de populară. El era foarte răspîndit în rîndurile muncitorilor. Încă înainte de căderea comitetului de partid din Ekaterinoslav, în redacţia lui «Iujnîi Rabocii» se discutase proiectul de a face din acest ziar organul întregii regiuni de sud; străduinţele în această direcţie au continuat şi după căderea tipografiei.
Vladimir Ilici a început prin a arăta meritele ziarului, dar după aceea a spus că, totuşi, nu are rost ca acesta să-şi continue apariţia, şi cu atît mai puţin să devină organul unei întregi regiuni; că aceasta ar duce doar la fărîmiţarea forţelor, care în momentul de faţă trebuie concentrate în jurul «Iskrei», şi că, în acest sens, oricît de bun ar fi un ziar local, pentru partid în ansamblul său un asemenea ziar n-ar fi de nici un folos, ci doar ar distrage de la centru mijloace şi forţe deosebit de necesare.
Cu aceste din urmă argumente, noi în nici un caz nu puteam fi de acord; ni se părea că ziarul nostru este foarte necesar, că el nu stinghereşte «Iskra», ci, dimpotrivă, o ajută. Zîmbind, Vladimir Ilici a spus: «eh, voi sînteţi încă stăpîniţi de patriotismul vostru local, trebuie să aşteptăm să vă treacă, şi cu cît va trece mai repede, cu atît va fi mai bine, vă asigur».
Data următoare l-am întîlnit pe Vladimir Ilici în primăvara anului 1903, cînd redacţia «Iskrei» se mutase de la Londra la Geneva. Pe atunci dădeam lecţii într-o familie care locuia în afara oraşului. Într-o zi mă întorceam acasă pe jos şi deodată îl văd în faţa mea pe Vladimir Ilici că traversează foarte grăbit strada, se opreşte să privească atent o casă, apoi se întoarce imediat. M-am apropiat şi l-am salutat. Mi-a spus că îşi caută locuinţă. M-am oferit să-l ajut şi am mers puţin împreună. Drumul era foarte frumos şi Vladimir Ilici se arăta încîntat de frumuseţile peisajului local. Cînd l-am întrebat dacă este mulţumit că a venit în Elveţia, mi-a răspuns: «Nu, nu prea. Natura este într-adevăr frumoasă, Nadejdei Konstantinovna şi mie ne plac mult plimbările, şi Geneva ca atare nu este altceva decît un sat mare». Mai tîrziu, după congres, Vladimir Ilici ne-a povestit cum G.V. Plehanov insistase mult ca redacţia să se mute la Geneva, pentru a-şi putea exercita într-o mai mare măsură influenţa asupra ei, şi cum el, Vladimir Ilici, luptase din răsputeri împotriva acestei propuneri, pînă la urmă trebuind totuşi să cedeze.
La despărţire l-am întrebat pe Vladimir Ilici de ce nu mai vine pe la noi, la care el mi-a răspuns că acum este foarte ocupat, înainte de congres avînd mult de lucru. «Atunci de ce-ţi pierzi vremea cu căutatul unei locuinţe, cînd acest lucru s-ar putea aranja şi fără dumneata?» «Nu, nu, eu am în program asta în loc de plimbare. Am făcut deja trei sferturi din ceea ce aveam de făcut, aşa că nu are rost s-o ia altul de la început».
După cîte îmi amintesc, în luna iunie a aceluiaşi an am mers pentru prima oară la Vladimir Ilici, la noua lui locuinţă. Aceasta era o căsuţă cu două caturi, tipic elveţiană, situată în afara oraşului. Tocmai începuseră să sosească delegaţii la congres, şi la Vladimir Ilici am găsit cîţiva dintre cei veniţi din Rusia. Jos, în sufragerie, stătea Lidia Mihailovna Knipovici, care tocmai sosise şi cu care am făcut atunci cunoştinţă; erau acolo şi Dmitri Ilici, fratele lui Vladimir Ilici, şi încă cineva al cărui nume nu mi-l mai amintesc. Vladimir Ilici era ocupat şi m-a rugat să aştept puţin, iar cînd m-a primit, i-am spus că am venit pentru articolul lui care trebuie dat la cules. — «Ştiu, ştiu, trebuie două articole, unul va fi gata azi, este deja în călimară, dar al doilea nu-i nici măcar în cap». Mi-a plăcut nespus de mult expresia atît de plastică «articol în călimară»; se pare că şi călimara în care se găsea acest articol era tot aici în cameră. Camera era complet goală, fără nici un fel de mobilă; pe podea, lîngă perete era o saltea şi o pernă, iar alături un scăunel pe care se afla o luminare vîrîtă într-o sticlă, precum şi o călimară mare pătrată, iar pe pernă erau împrăştiate vreo două-trei foi de hîrtie acoperite cu un scris mărunt caracteristic. Totul arăta că Vladimir Ilici lucrase aici în timpul nopţii; după venirea oaspeţilor el se intalase în această cameră ca într-un bivuac.
Chiar înainte de congres, Vladimir Ilici s-a îmbolnăvit grav şi Nadejda Konstantinovna a trebuit să se mute pentru un timp împreună cu el într-o pensiune în centrul oraşului. Mă duceam pe la ei în timpul cînd Vladimir Ilici era bolnav şi întotdeauna am găsit pe cîte cineva acolo. Stînd în pat, Vladimir Ilici lucra tot timpul, primea multă lume, vorbea mult, şi numai după paloarea foarte pronunţată a feţei îţi puteai da seama că este bolnav.
După Congresul al II-lea al partidului, la întoarcerea de la Londra a lui Vladimir Ilici şi G. V. Plehanov, precum şi a unora din delegaţii la congres, au început să se ţină referate la început într-un cerc restrîns de «iskrişti». Vladimir Ilici şi Gheorghi Valentinovici erau în foarte bune raporturi. Lucrurile au continuat aşa pînă la congresul membrilor Ligii din străinătate a social-democraţiei revoluţionare ruse, pînă la faimosul coraport al lui I. O. Ţederbaum-Martov, în care acesta a introdus multe din discuţiile personale pe care le avusese în trecut cu diverşi tovarăşi, printre care şi cu Vladimir Ilici. El a citat nişte cuvinte pe care pretindea că i le spusese Vladimir Ilici între patru ochi, cu mult înainte de congres. «Iulii, de ce te temi de o redacţie formată din trei persoane; vom lupta împreună împotriva lui Plehanov» etc.
Acestea au fost spuse de Martov cu scopul de a produce disensiuni între V. I. Lenin şi G. V. Plehanov şi, precum se ştie, ele şi-au atins scopul. Dar în acel moment, în mijlocul zarvei şi strigătelor care s-au iscat în grupul menşevicilor după cuvintele rostite de I. Martov, G.V. Plehanov şi V. I. Lenin au rămas absolut impasibili. Vladimir Ilici i-a răspuns calm lui Martov cam în felul următor: «Cînd va fi nevoie să apăr o idee justă, voi lupta alături de Martov împotriva lui Plehanov şi alături de Plehanov împotriva lui Martov, dar în asemenea cazuri nu vor avea ce căuta motivele personale de felul celor înşirate de Martov aici în vederea unui scop pe care nu-l cunosc».
Ultima dată, în 1903, am mers la Vladimir Ilici înainte de a pleca să lucrez în Rusia.
Era imediat după ce el rupsese legăturile cu G. V. Plehanov şi părăsise redacţia «Iskrei». În acele zile îl văzusem în repetate rînduri pe Vladimir Ilici la adunările noastre bolşevice, dar nu observasem la el nici o schimbare deosebită; acum însă mi-am dat seama că slăbise şi era tras la faţă. M-a întîmpinat prietenos ca întotdeauna. Am vorbit despre felul cum trebuie dusă munca în Rusia în situaţia care se crease.
Părerea mea era că la început va fi, într-adevăr, foarte greu pînă ce vom reuşi să explicăm muncitorilor esenţa divergenţelor şi tot ce se întîmplase după congres. «Dimpotrivă — mi-a răspuns Vladimir Ilici —, în această privinţă are să vă fie mult mai uşor. Muncitorii vor înţelege repede şi vor fi de partea noastră. Doar e ştiut că muncitorii care au fost la congres au votat pentru noi». — «Dar menşevicii subliniază într-una că aceşti muncitori n-au înţeles bine cele petrecute la congres, că n-au luat parte la discuţii şi că au tăcut tot timpul» — am remarcat eu. — «Asta nu are nici o importanţă — mi-a spus Vladimir Ilici — ; ei nu au vorbit, dar au privit foarte inteligent». Cînd l-am întrebat care este atitudinea pe care trebuie s-o avem de acum înainte faţă de menşevici, Vladimir Ilici mi-a spus zîmbind: «Cel mai bine este să aveţi o piatră în mînă», şi imediat a schimbat vorba, întrebîndu-mă pe ce drum am de gînd să mă întorc în Rusia şi dacă am fost în marile centre din străinătate: Paris şi Berlin. «Nu? Ei, treci atunci pe la Paris, ca să vezi cum arată adevărata viaţă din străinătate. În Elveţia nu-ţi poţi face deocamdată o idee în această privinţă».
După cîte îmi amintesc, cu aceste cuvinte convorbirea noastră a luat sfîrşit. Mi-am luat rămas bun şi m-am dus la Nadejda Konstantinovna pentru a lua adresele conspirative. Ea m-a întrebat: «N-ai impresia că Vladimir Ilici s-a schimbat mult?». I-am răspuns că pare a fi tare bolnav.— «Nu, nu este bolnav — mi-a spus ea —, dar e într-o dispoziţie foarte proastă: nu scrie nimic, nu se ocupă de nimic, şi pentru el asta-i mai rău decît o boală».
În primăvara anului 1905 (în martie) am fost din nou la Geneva. Vladimir Ilici a venit el însuşi la mine, potrivit unui obicei al său: ori de cîte ori venea cineva din Rusia, unde desfăşura muncă politică, el se ducea imediat la el sau îl prindea pe undeva şi începea să-l întrebe despre tot, despre cele mai mici amănunte ale muncii de partid din Rusia. În felul acesta i se dădea un raport complet, care lua forma unei convorbiri foarte vii.
Vladimir Ilici era într-o dispoziţie excelentă. Din primul moment am văzut că el este din nou aşa cum îl cunoscusem înainte de Congresul al II-lea: vesel, plin de viaţă şi de energie clocotitoare, ceea ce era uşor de înţeles, deoarece Vladimir Ilici era din nou ocupat pînă peste cap. La bolşevici lucrurile mergeau bine: aveau acum un ziar propriu, bolşevic, «Vpered», care era foarte citit în Rusia; campania pentru Congresul al III-lea luase sfîrşit şi începuseră pregătirile practice şi tehnice în vederea ţinerii lui. Tocmai în legătură cu aceste pregătiri fusesem eu trimisă la Geneva. După ce l-am pus la curent pe Vladimir Ilici cu toate noutăţile din Rusia, am început să vorbim despre lucruri legate de problema pentru care venisem. «Bur» (Aleksandr Magnusovici Essen) şi cu mine am primit însărcinarea să organizăm primirea delegaţilor care veneau din Rusia şi trimiterea lor la congres. Vladimir Ilici mi-a spus că în curînd trebuie să vină de la Berlin «Peatniţa » (tovarăşul O. Peatniţki) şi că atunci va trebui să discutăm despre toate împreună cu el şi să plecăm la Berlin.
Am rămas la Geneva o săptămînă şi jumătate, sau două; în acest timp m-am mai întîlnit de cîteva ori cu Vladimir Ilici, la adunările grupului bolşevic.
Aici aş vrea să povestesc despre o scenă destul de caracteristică, care a avut loc la una din aceste adunări, între Vladimir Ilici şi tovarăşul «Bur». «Bur» era pe atunci, mi se pare, casierul casei de ajutor reciproc a bolşevicilor din Geneva, care, în treacăt fie spus, era foarte săracă. La el a venit o dată tov. I., care i-a cerut un împrumut pentru a-şi cumpăra o haină de care avea nevoie, întrucît trebuia să plece la Paris pentru treburile partidului. «Bur» l-a refuzat categoric, găsind ca costumul pe care-l are este destul de bun şi că nu are nevoie să cumpere unul nou. Tov. I. s-a supărat şi s-a plîns lui Vladimir Ilici. În timpul unei adunări care se ţinea, dacă nu mă înşel, în clădirea cantinei, Vladimir Ilici intră într-un suflet şi se repede la «Bur»: «De ce nu vrei să-i dai bani lui I.?» — «Fiindcă — i-a răspuns «Bur» — consider că I. nu are neapărată nevoie». — «Bine, dar din moment ce-ţi cere înseamnă că are nevoie — a subliniat Vladimir Ilici —, este vorba doar de un lucru serios, care n-are rost să fie primejduit din pricina unor fleacuri».— «Astea nu-s fleacuri, avem bani puţini şi nevoi multe» — «Aşadar nu-i dai?» — «Nu, nu-i dau» a răspuns «Bur». Faţa lui exprima atîta hotărîre, încît era clar că nu are nici un rost să mai discuţi cu el în această chestiune. Vladimir Ilici s-a îndreptat cu paşi repezi spre celălalt capăt al camerei şi, întorcîndu-se, a întrebat: «Ei, ce întrebări aveţi de pus?», iar tonul cu care rostise aceste cuvinte era atît de vesel de parcă nu se întîmplase nimic. Stînjeneala care ne cuprinsese pe toţi cei de faţă s-a risipit numaidecît: eram cu toţii de partea lui «Bur», dar în timpul conversaţiei dintre el şi Vladimir Ilici nici unul dintre noi nu scosese un cuvînt.
Peste cîteva zile, cînd urma să plec la Berlin, Vladimir Ilici, stînd de vorbă cu mine, mi-a amintit, între altele, că «Bur» este un tovarăş «ferm». Ştiam pentru ce binemeritase el acest compliment şi cu greu mi-am putut stăpîni rîsul...
Pe Vladimir Ilici puteai să-l urmezi cu ochii închişi, şi lui i te supuneai cu uşurinţă, dar cît de departe era această supunere de ceea ce spuneau adversarii lui care vorbeau despre el ca despre un despot care cere din partea tuturor o supunere oarbă! Micul incident cu «Bur» dovedeşte cît de mult preţuia Vladimir Ilici pe tovarăşii care dădeau dovadă de fermitate şi iniţiativă în toate manifestările lor...