Nu trecuseră nici două luni de la răsturnarea ţarismului, cînd am fost trimis ca delegat din partea garnizoanelor militare din guberniile Viatka şi Perm la primul Congres al deputaţilor ţărani din întreaga Rusie.
Veneam dintr-un fund de provincie şi nu văzusem în viaţa mea un oraş mare, de aceea Petrogradul mi s-a părut uriaş. Automobile, tramvaie, camioane, trăsuri, căruţe... Oameni, oameni nesfîrşit de mulţi... Şi parcă toţi se grăbeau undeva. Agăţat de scara tramvaiului am ajuns la Casa poporului, unde urma să se ţină congresul. Prin reţeaua deasă de paznici şi forfota de oameni care treceau încoace şi încolo într-un torent neîntrerupt pe scări şi coridoare, m-am strecurat pînă la cămăruţa pe uşa căreia scria: «Fracţiunea social-democraţilor bolşevici».
Profilul politic al congresului se conturase încă înainte de deschiderea lui. Pe culoare, unde se vindeau şi se împărţeau diferite publicaţii, se încingeau adesea discuţii în contradictoriu. Maximaliştii şi anarhiştii se ciorovăiau cu socialiştii-revoluţionari, trudovicii cu cadeţii. Bolşevicii se contraziceau cu toţi; ţăranii făceau roată-n jurul lor, ascultîndu-i cu lăcomie; voiau să-şi dea seama ce fel de oameni sînt bolşevicii. Manifestele, ziarele, broşurile bolşevicilor erau citite cu multă plăcere de ţărani; în mîinile lor puteai vedea «Pravda» şi «Soldatskaia Pravda», în care apăruse «Scrisoarea deschisă către delegaţii la Congresul deputaţilor ţărani din întreaga Rusie», scrisă de V. I. Lenin la 7 (20) mai 1917 şi publicată sub semnătura lui la 11 (24) mai.
Curentul politic dominant era curentul socialist-revoluţionar cu diferitele lui nuanţe — de dreapta, de stînga, centru-stînga, centru-dreapta. Din peste o mie de delegaţi, abia vreo 20 erau bolşevici.
Veni şi 4 (17) mai, ziua deschiderii congresului. Dis-de-dimineaţă delegaţii şi-au ocupat locurile în sală. În aşteptarea deschiderii congresului, oamenii parcurgeau cu interes ziarele abia apărute, care miroseau încă a cerneală. Fiecare delegat ţinea în mînă un teanc de ziare de diferite orientări.
Deschiderea congresului a întîrziat destul de mult. La un moment dat conducătorii au apărut la masa prezidiului, au şuşotit între ei şi au dispărut din nou. În sfîrşit, a sosit şi momentul deschiderii. În fruntea prezidiului, întocmai ca un şef de clan, se afla socialistul-revoluţionar Avksentiev, cu barba lui de patriarh. A ţinut o cuvîntare lungă şi plicticoasă, îţi făcea impresia că la tribună nu e un revoluţionar, ci un dascăl de biserică.
Majoritatea delegaţilor fuseseră pregătiţi din timp de propaganda socialiştilor-revoluţionari pentru a susţine guvernul provizoriu de coaliţie. În naivitatea lor, delegaţii îşi închipuiau că dacă în guvern se găsesc cîţiva aşa zişi «socialişti», înseamnă că puterea este aproape în mîinile ţărănimii. Încă nu ştiau că aceşti «socialişti» erau prinşi în mrejele burgheziei. Miniştrii «socialişti» care luau cuvîntul erau ovaţionaţi.
Liderii socialiştilor-revoluţionari nu mai puteau de mulţumire. Ei vedeau în congresul ţăranilor o contrapondere a Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor.
O problemă deosebit de arzătoare discutată la congres a fost problema războiului. Socialiştii-revoluţionari erau pentru continuarea lui pînă la «victoria finală». Dar ţăranii şi soldaţii se săturaseră de război. Lozincile bolşevicilor: «Jos războiul!», «Să încheiem pacea fără întîrziere, peste capul guvernelor ţărilor beligerante!» le mergeau la inimă. Dar cine erau bolşevicii, atît de ponegriţi de socialiştii-revoluţionari? Celor mai mulţi dintre delegaţi nu le era clar. Şi pe deasupra, ca un făcut, au mai sosit şi au luat cuvîntul şi «socialiştii» din străinătate: Thomas, Vandervelde etc. Ei vorbeau «în numele proletariatului» şi căutau să convingă congresul că muncitorii şi ţăranii din Anglia, Franţa, Belgia doresc războiul pentru a-i zdrobi pe nemţi şi a obţine după aceea «o pace veşnică». Congresul a adoptat rezoluţia propusă de socialiştii-revoluţionari: război «pînă la victoria finală».
Problema pămîntului îi frămînta îndeosebi pe ţărani. Socialiştii-revoluţionari trimiseseră la tribună pe cei mai buni oratori ai lor, iar aceştia îi implorau pe ţărani să nu urmeze chemarea bolşevicilor de a pune mîna fără întîrziere pe pămînturile moşierilor, căci aceasta ar aduce neînţelegeri între ţărani şi vărsare de sînge, iar contrarevoluţia ar profita de această situaţie pentru a instaura din nou vechiul regim. Comitetele agrare sînt necesare, nimic de zis, dar ele trebuie completate cu «oameni competenţi». Asta în primul rînd. Apoi ele trebuie să ţină evidenţa şi controlul pămînturilor. Atît şi nimic mai mult. În nici un caz nu trebuie să se atenteze la proprietatea funciară moşierească. — Cînd va sosi ceasul, se va întruni Adunarea constituantă — «adevăratul stăpîn al pămîntului rusesc» — şi atunci se va rezolva şi problema pămîntului.
Nouă, membrilor micii fracţiuni bolşevice, ne venea destul de greu. Nu-mi aduc aminte dacă se întocmeau procese-verbale ale şedinţelor fracţiunii. De altfel nici nu ţineam şedinţe în adevăratul sens al cuvîntului. Oamenii se întruneau şi schimbau păreri în mare grabă. Din punct de vedere teoretic, membrii fracţiunii erau slab pregătiţi. Or, atitudinea fracţiunii la congres avea foarte mare importanţă. Lenin se interesa îndeaproape de activitatea fracţiunii şi de cîteva ori a venit acolo să stea de vorbă cu noi. Pe atunci n-avea încă zîmbetul care, după Revoluţia din Octombrie, îi flutura pe buze. Pe chip i se citea îngrijorarea, preocuparea, graba. Era veşnic grăbit şi ne ruga să nu-l reţinem prea mult.
O dată fracţiunea l-a invitat pe Lenin, rugîndu-l să ne răspundă la o serie de întrebări. Întrebările se iviseră în timpul congresului, în legătură cu «Scrisoarea deschisă» a lui Lenin. Tot ce ne frămînta şi ce nu înţelegeam am formulat pe scurt şi am pus pe hîrtie. Cînd a venit Lenin, i s-a înmînat acest chestionar.
— Citiţi-mi dumneavoastră fiecare întrebare şi am să vă răspund — spuse el, înapoindu-ne foaia de hirtie, şi aşezîndu-se pe scaun.
Am fost cu toţii plăcut surprinşi cînd am văzut cît de scurte, cît de clare şi de simple erau răspunsurile lui Lenin. În cinci minute a terminat tot chestionarul. Nici un cuvînt în plus! A răspuns, s-a ridicat de pe scaun, ne-a salutat şi a plecat. Ne-am simţit ruşinaţi: cum de n-am înţeles pînă acum probleme atît de simple? Pentru asemenea fleacuri l-am deranjat pe conducătorul nostru!
La 22 mai (4 iunie) V. I. Lenin luă cuvîntul la congres în numele fracţiunii noastre şi rosti o cuvîntare în legătură cu problema agrară. Zgomotul din sală se potoli imediat ce preşedintele anunţă cine urmează la cuvînt. De undeva din spatele prezidiului se ivi Vladimir Ilici. Îşi scoase ceasul din buzunar şi-l strînse în palma stingă: ca să nu vorbească nici un minut în plus.
Dar îndată ce răsună glasul gutural, puternic, plăcut şi cu o uşoară graseiere al lui Lenin, din partea dreaptă a sălii cineva strigă:
— Cu ce drept i s-a dat cuvîntul lui Lenin? El doar nu e delegat la congres. Să i se retragă cuvîntul!
Sala se umplu de larmă. Atunci preşedintele lămuri scandalagiilor că Lenin ia cuvîntul în numele fracţiunii bolşevicilor şi că fracţiunea are dreptul să propună un raportor care nu e delegat.
Zarva se potoli şi Lenin îşi continuă cuvîntarea.
La început se auzeau replici de pe băncile din dreapta. Apoi nu se mai auzi nimic. Delegaţii, mai cu seamă ţăranii, nu-şi mai luau ochii de la faţa lui Lenin, îi urmăreau fiecare gest. Iar Vladimir Ilici se plimba de la un capăt la altul al tribunei; glasul lui răsuna puternic, şi cuvintele lui clare, precise erau pe înţelesul tuturor.
Lenin îşi termină cuvîntarea în ovaţiile entuziaste ale majorităţii delegaţilor din sală. Ovaţiile spontane erau o surpriză chiar şi pentru mulţi din cei ce-l aplaudau, cuvîntarea lui Vladimir Ilici îi captivase.