Primele mele relaţii de ordin practic cu Vladimir Ilici îşi au începutul în următoarele împrejurări.
În 1907, avînd intenţia să editeze un «Calendar pentru toţi», editura «Zerno », pe care o conduceam eu, a adresat lui Vladimir Ilici rugămintea să scrie un articol pentru «Calendar», trimiţîndu-i totodată un prospect şi lista de colaboratori (tovarăşii Baturîn, Olminski şi alţii). Drept răspuns la rugămintea noastră, Vladimir Ilici ne-a trimis un mic articol, scris anume pentru «Calendar» — «Congresul socialist internaţional de la Stuttgart», articol care, în treacăt fie zis, a rămas vreme îndelungată puţin cunoscut şi a intrat abia în volumul al XX-lea al ediţiei I a Operelor1). În comparaţie cu articolul cu acelaşi titlu publicat în «Proletarii»2), articolul trimis nouă, fiind destinat unor mase largi de cititori, se distingea printr-o formă mai populară şi făcea o caracterizare nu numai a congresului de la Stuttgart, ci şi a tuturor congreselor precedente.
După cum era şi de aşteptat, calendarul a fost o publicaţie absolut ilegală. Difuzarea lui a fost interzisă încă din ziua cînd a fost prezentat la cenzură, tirajul lui urmînd să fie confiscat. În treacăt fie zis, poliţia, venită să pună sechestru, n-a mai izbutit să ridice decît cîteva zeci de exemplare, pe care noi, prevenitori, i le lăsasem drept pradă. Grosul tirajului însă, care se ridica la 60.000 de exemplare, circula deja prin fabrici şi uzine, prin cazărmi şi pe crucişătoare.
Se poate afirma cu toată certitudinea că pînă în 1917 nici un articol al tovarăşului Lenin n-a fost difuzat pe o scară atît de largă.
Prima experienţă reuşită cu editarea legală a literaturii ilegale, într-o perioadă cînd reacţiunea se şi dezlănţuise din plin, ne-a întărit încrederea în posibilitatea de a edita şi difuza şi literatură bolşevică; s-a preconizat deci editarea unei serii de broşuri populare, cum ar fi, de pildă, «Căzăcimea de la Don în trecut şi astăzi», «Vistieria şi poporul», «Cine provoacă discordie» şi altele, precum şi a unor publicaţii capitale, în primul rînd a Operelor lui Vladimir Ilici în 3 volume, sub titlul «În 12 ani» (ca o contrapondere la opera recent apărută a lui Plehanov «În 20 de ani»).
Jubilam cu toţii: vom reedita articolele lui Lenin; în majoritatea lor, acestea nu văzuseră lumina zilei decît în coloanele publicaţiilor «Iskra», «Zarea», «Proletarii», care apăreau în străinătate!
Despre latura materială aproape că nici nu s-a discutat. Din partea lui Vladimir Ilici n-au existat obiecţii nici în privinţa tirajului — 3.000 de exemplare, nici în privinţa preţului cărţii — abonamentul la 2 volume 4 ruble, nici în privinţa onorariului — 60 de ruble pentru o coală de tipar de 40.000 de semne la articolele retipărite şi 100 de ruble pentru o coală la articolele nepublicate încă.
S-a anunţat că se pot face abonamente. Eram în căutarea unui redactor-editor fictiv pentru caz de confiscare şi de tragere la răspundere. Abonamentele se făceau greu. În momentul apariţiei volumului I, numărul abonaţilor nu trecea de 200.
Volumul I al culegerii «În 12 ani» cuprindea vestitele opere ale lui V. I. Lenin: «Ce-i de făcut?», «Un pas înainte, doi paşi înapoi», «Două tactici» şi altele. De aceea nu-i de mirare că, curînd după ieşirea de sub tipar, culegerea «În 12 ani» a fost confiscată şi s-a luat hotărîrea ca editorul să fie tras la răspundere.
Cu puţin timp înainte, un tovarăş îşi exprimase dorinţa de a-şi asuma răspunderea publicării ei. Condiţiile lui erau: 36 de ruble pe lună din ziua acţionării lui în judecată şi, în afară de aceasta, în cazul cînd ar fi privat de libertate, un ajutor forfetar de 100 de ruble. Condiţiile i-au fost acceptate şi el a fost înscris în registrul tipografiei ca client şi editor al Operelor lui Vl. Ilin.
Dar cînd judecătorul de instrucţie special al tribunalului Petersburg l-a chemat în cabinetul său şi a început să-l interogheze, avînd de gînd să formuleze împotriva lui o acuzaţie în baza articolului 129 din Codul penal, articol care prevedea pierderea tuturor drepturilor civile şi deportarea, tovarăşul nostru s-a speriat şi a declarat că la început într-adevăr avusese de gînd să ia parte la editare, dar pe urmă s-a răzgîndit şi că înscrierea numelui său în registru a fost făcută fără ştirea şi consimţămîntul lui...
Din moment ce nu se găsea editorul, răspunderea cădea asupra celui ce difuza cartea, şi judecătorul de instrucţie ne-a luat în primire pe noi. Instrucţia a durat vreo şase luni; cînd a venit momentul să mi se aplice prevederile articolului 129, s-a constatat că mă aflam în arest preventiv şi că nu mai era cazul să fiu judecat în baza sus-amintitului articol din moment ce exista articolul 102, care prevedea munca silnică.
Îndată ce lucrarea «În 12 ani» a fost declarată carte interzisă, întregul tiraj a trebuit să fie transferat într-un depozit ilegal, iar cartea să fie vîndută cu multă precauţie. Difuzarea ei a încetat aproape cu desăvîrşire. Librarilor le era teamă să primească cartea chiar şi în comision; totodată nu se puteau da nici anunţuri. Cartea nu mai era trimisă decît unui număr restrîns de clienţi.
Pentru a feri de confiscare volumul al II-lea al operelor lui Vladimir Ilici, editura «Zerno» a hotărît să alcătuiască din el două părţi. În prima parte urmau să fie incluse toate articolele legale, iar în partea a doua articolele din publicaţiile ilegale şi scrise după 1905, care, incontestabil, ar fi avut soarta volumului I. În acelaşi scop s-a hotărît să se renunţe, pentru volumul al II-lea, la titlul general «În 12 ani».
La începutul anului 1908 a apărut prima parte a volumului al II-lea, sub titlul: «VI. Ilin. Problema agrară. Partea I». Conţinutul principal al acestei cărţi l-au constituit «Studii şi articole economice», culegere editată sub acest titlu la sfîrşitul ultimului deceniu al secolului trecut. Deşi tirajul ei era mic (3.000 de exemplare) şi nu exista nici o interdicţie din partea cenzurii, această carte a fost puţin căutată, şi pînă în 1917 abia dacă s-a vîndut jumătate din tiraj.
Partea a doua a volumului al II-lea, datorită unei întîmplări, a împărtăşit soarta multor cărţi celebre arse pe rug de «sfînta» inchiziţie.
Iată cum s-au petrecut lucrurile:
Această carte se culegea şi se tipărea la «Russkaia skoropeceatnea» (Ekaterininski kanal, 94). Corecturile se trimiteau la editura «Zerno». După devastarea editurii de către poliţia secretă, a fost organizat aici un post secret, şi probabil că în felul acesta au încăput pe mîinile jandarmilor unele corecturi aduse pentru citit, iar după ele şi întregul manuscris al lui Vladimir Ilici. De altfel, nu este exclusă posibilitatea ca eşecul apariţiei cărţii să se fi produs cu participarea unor agenţi de poliţie, care pe vremea aceea erau plasaţi ca funcţionari în toate tipografiile.
În orice caz, manuscrisul lui Vladimir Ilici, care conţinea vasta lucrare recent scrisă «Programul agrar al social-democraţiei în prima revoluţie rusă, din anii 1905—1907», precedată — în ordine cronologică — de cîteva articole din perioada anterioară, se afla pe biroul unui căpitan de jandarmi în momentul cînd am fost introdus la el pentru interogatoriu. Tot acolo se aflau şi una sau două coli deja tipărite din această carte.
Întinzîndu-mi un manuscris voluminos, scris îndesat pe foi de format mare, jandarmul m-a întrebat dacă nu sînt cumva eu editorul acestei cărţi. După o răsfoire sumară, am răspuns afirmativ, exprimîndu-mi totodată indignarea pentru faptul că se întîrzie tipărirea unei cărţi cu caracter ştiinţific, care în mod vădit nu este destinată unei mase largi de cititori şi care pe deasupra se afla în faza de culegere în tipografie. Această întîrziere — am susţinut — e provocată, probabil, în mod intenţionat, în vederea ruinării editurii.
Căpitanul se simte ofensat... El respinge josnicele intenţii ce i se atribuie. Manuscrisul în chestiune este vădit criminal... În confirmarea celor spuse de el, jandarmul se apleacă spre manuscris şi, după ce răsfoieşte cîteva pagini, arată cu degetul nişte rînduri dintr-o adnotare pe care le subliniase cu creion albastru, gros.
— Ia citiţi asta!
Era articolul copiat cu mîna din revista ilegală «Zarea»: « Programul agrar al social-democraţiei ruse», scris în 1902. Era subliniat următorul pasaj: «Noi spunem: „să creăm“, căci vechii revoluţionari ruşi nu au acordat niciodată o atenţie serioasă problemei republicii... (deosebit de gros era subliniat cuvîntul «republicii». — M. K.)... Nouă (dacă nu vorbim de ideile republicane de mult uitate ale decembriştilor), nouă, social-democraţilor, ne revine sarcina de a răspîndi în mase revendicarea republicii şi de a crea o tradiţie republicană în rîndurile revoluţionarilor ruşi»3).
Am răsfoit manuscrisul. Am mai găsit ici, colo pasaje însemnate cu creionul, care speriaseră pe jandarmi, dar toate însemnările se refereau la primele articole, dispuse în ordine cronologică, în timp ce articolul principal din volum nu avea nici o urmă de cercetare jandarmerească. Probabil că jandarmii, sezisînd acele cîteva cuvinte teribile, au sistat cercetările, considerîndu-şi misiunea încheiată şi au intervenit pentru distrugerea manuscrisului periculos.
Pe cît îmi amintesc, manuscrisul a fost distrus în 1908 prin hotărîrea Curţii de apel din Petersburg; totuşi, ciorna s-a păstrat la Vladimir Ilici. Cartea a apărut abia în 1917.
Cînd în 1911 — după aproape trei ani de detenţiune celulară în fortăreaţă — am fost pus în libertate, am procedat imediat la lichidarea unor mari stocuri de cărţi, şi în primul rînd a celor ilegale. Culegerea «În 12 ani» am oferit-o în mod gratuit comitetului din Petersburg al partidului nostru, dar mi s-a răspuns că comitetul n-are posibilitatea s-o difuzeze. O parte din literatura confiscată am fost nevoit s-o vînd ca maculatură, pentru că nimeni nu îndrăznea s-o primească spre păstrare. Cea mai mare parte din literatura revoluţionară, compusă din publicaţiile editurilor «Donskaia Reci», « Molot», «Kolokol», «Zerno» etc., precum şi «Problema agrară» şi o cantitate mică din «În 12 ani», am izbutit s-o strîng în depozitul fabricii de hîrtie «Sokol», unde a apucat cu bine revoluţia din februarie.
În martie sau aprilie 1917, cînd se simţea o adevărată foame de carte revoluţionară, am pus toata această literatură, inclusiv operele lui Vladimit Ilici, la dispoziţia C.C. al partidului nostru şi a organizaţiei lui militare. Cărţile lui Ilici au fost epuizate în 2—3 săptămîni, în cantităţi în care nu cred să se fi difuzat în cei zece ani precedenţi.
L-am întîlnit întîia oară pe Vladimir Ilici în Elveţia, la Berna, dacă nu mă înşel, în 1913.
Vladimir Ilici venise la un concert organizat de Casa de ajutor reciproc a studenţimii ruse, concert la care eu luasem parte ca pianist.
— Cînţi frumos. Nu mi-aş fi închipuit la d-ta asemenea talente — mi-a spus Vladimir Ilici cu un zîmbet binevoitor.
Stăteam amîndoi la bufet, la o masă mică. A venit vorba şi despre perioada cînd funcţionase editura. Ilici m-a întrebat despre soarta editurii şi a ultimului său manuscris încăput pe mîinile jandarmilor şi mi-a cerut să-i spun numele tovarăşilor cu care stătusem la închisoare. I-am povestit toate cele descrise mai sus, comunicîndu-i totodată că devastarea editurii s-a făcut cu participarea unui provocator, un oarecare Mihail Lvovici Şneerson, care lucrase mai întîi ca zeţar la «Iskra» din străinătate, iar mai tîrziu la Petrograd ca administrator al tipografiei lui Bezobrazov.
A început dansul. Ilici se plictisea şi curînd a plecat. La despărţire mi-a spus: «Am să trec o data pe la d-ta ... să ascult muzică».
Într-adevăr, Ilici a venit peste cîteva zile. Comportarea lui era atît de simplă şi de tovărăşească, încît într-o jumătate de oră copiii mei şi făcuseră cerc în jurul lui cu jucăriile şi îndeletnicirile lor, iar cei maturi erau gata să-i încredinţeze cele mai intime secrete ale lor.
Dintre adulţi, locuiau la noi o mătuşă bătrînă şi o vară, care pe vremea aceea izbutise să împace teoria comunismului cu credinţa în dumnezeu. Ilici a rîs îndelung şi cu bunătate de această ciudată îmbinare.
— Nu pot să pricep — spunea Ilici —, pentru mine e cu totul de neînţeles cum un intelectual, şi încă unul care a absolvit o universitate, să poată propovădui o asemenea absurditate.
Pînă şi mătuşa mea, femeie cu concepţii vechi, era în totul de partea lui Vladimir Ilici, care o fermecase cu inteligenţa şi simplitatea lui.
Îmi mai aduc aminte că un băieţaş al meu, în vîrstă de 9 ani, s-a amestecat în vorbă şi a pus o întrebare destul de grea. Vladimir Ilici l-a mîngîiat pe cap şi i-a recitat zîmbind următoarele versuri din Nekrasov:
Saşa, vei creşte, şi-atunci vei afla
Tot ce mocneşte în mine,
Cîntecul ăsta de unde îl ştiu,
Cînd l-am cîntat şi cu cine.
În seara aceea a trebuit să cînt mult. Cel mai mult îi plăcea lui Ilici muzica lui Beethoven. Sonatele lui — «patetica» şi cea în re minor —, uverturile la «Coriolan» şi «Egmont». Dar comentariile mele — nu tocmai reuşite — despre muzică provocau observaţii ironice din partea neuitatului ascultător: «Fără comentarii, te rog». Ilici a mai ascultat cu multă plăcere unele opere ale lui Schubert şi ale lui Liszt («Regele ielelor», «Azilul»), preludii de Chopin, dar nu-i plăcea muzica de pură virtuozitate şi nu suporta de loc dulcegele «Cîntece fără cuvinte» de Mendelsohn.
«Cîntă minunat!» — spunea Ilici, referindu-se la mine, şi-i recomanda Nadejdei Konstantinovna să mă asculte neapărat.
Cred că explicaţia acestei admiraţii nu trebuie căutată în felul meu de a cînta, care nu reprezenta nimic deosebit, ci în Vladimir Ilici însuşi şi în dispoziţia lui.
În perioada la care mă refer, Vladimir Ilici venise să stea cîtva timp la Berna, şi situaţia în care se afla, boala gravă şi operaţia ce urma să i se facă Nadejdei Konstantinovna, precum şi viaţa în ospeţie îl sustrăgeau de la obişnuitele lui ocupaţii încordate, permiţîndu-i să asculte muzică şi să aprecieze măreţia creaţiilor beethoveniene.
Vladimir Ilici a mai venit de cîteva ori la noi să asculte muzică. Ultima dată, probabil într-o zi de sărbătoare, Ilici a venit cu Kornblum. Era bine dispus şi a făcut multe spirite. M-a rugat să-i cînt aceleaşi sonate şi uverturi pe care i le mai cîntasem în repetate rînduri. Stătea într-un balconaş, din care se deschidea o privelişte minunată spre piscurile albe, acoperite de zăpadă, ale Oberlandului: Jungfrau, Eiger, Gletscher...
După aceea n-am mai avut prilejul să-i cînt lui Vladimir Ilici. Ce-i drept, la sfîrşitul anului 1918 şi începutul anului 1919, cînd m-am dus cu un referat la Vladimir Ilici, el m-a întrebat:
— Dar de muzică te mai ocupi?
La răspunsul meu: — Puţin, şi numai după ora 1 noaptea, el a observat:
— Aş vrea să te mai ascult.
Se înţelege că aceasta nu a fost decît o vorbă bună, dar ea mi s-a întipărit în minte pentru toată viaţa.
Evenimentul despre care vreau să povestesc acum a avut loc în septembrie 1914, adică la puţin timp după izbucnirea războiului imperialist.
La Lausanne, unde mă mutasem cu domiciliul pe vremea aceea, venise de la Geneva Plehanov, pentru ca, într-un cerc restrîns de tovarăşi de idei, să prezinte un referat asupra războiului. Mai e nevoie să spun că referatul prezenta un interes excepţional, mai ales prin faptul că se ştia bine că în problema războiului Plehanov, ca şi majoritatea conducătorilor Internaţionalei a II-a, se situase pe o poziţie trădătoare?
Aproape toate referatele ruseşti se ţineau la Casa poporului (Maison du peuple), un local mic şi prea puţin arătos. Acelaşi local a fost închiriat şi pentru referatul lui Plehanov. La ora fixată se adunase destul de multă lume. La poarta Casei poporului l-am întîlnit pe Vladimir Ilici stînd de vorbă cu un grup de tovarăşi. Prezentîndu-mă tovarăşei Inessa (Armand), Vladimir Ilici a spus: — Mi se pare că sînteţi amîndoi din Moscova, faceţi cunoştinţă. — M-a mai prezentat şi tovarăşului Krîlenko, care pe vremea aceea era cunoscut mai mult sub numele de «Abram».
Am intrat în sală şi am ocupat un loc într-unul din ultimele rînduri, nu departe de intrare.
Timpul trecea, dar Plehanov nu mai venea. Ici, colo, printre cei de faţă au început sa se facă auzite observaţii ironice: «N-o să vină! N-o să aibă curajul!». Printre organizatori se observa o oarecare nelinişte... «Ne-a promis, va veni negreşit..., probabil că a întîrziat trenul»... Într-adevăr, puţin după aceea, în sală s-a răspîndit vestea tulburătoare: «A sosit, a sosit... Vine!».
Înconjurat de o suită întreagă de adepţi şi admiratori, Plehanov a trecut încet prin sală, îndreptîndu-se spre tribună. A şi observat că, în loc de un cerc restrîns de 10—15 tovarăşi, pentru care fusese invitat să organizeze o discuţie, se adunase aproape întreaga colonie rusă. De altfel această împrejurare nu l-a făcut să-şi piardă cumpătul. Şi-a început referatul cu o incursiune în «Suflete moarte» de Gogol. «Onorata dumneavoastră adunare — a spus el cu un zîmbet maliţios şi parcă admirîndu-se pe sine însuşi — îmi aminteşte de o întîmplare cu Cicikov, care, ducîndu-se în ospeţie la Manilov, a întrebat pe nişte ţărani pe care-i întîlnise pe drum: „E departe satul Zamanilovka?“. Şi a primit următorul răspuns: „Poate Manilovka, nu Zamanilovka4)? Nu este nici o Zamanilovka...„ îmi vine şi mie să vă pun aceeaşi întrebare».
La începutul referatului, întorcîndu-mi capul într-o parte, l-am observat pe Vladimir Ilici, care stătea aplecat, parcă ascunzîndu-se în spatele meu. Se pare că venirea lui nu atrăsese atenţia asistenţei.
— Stai drept, nu te întoarce — mi-a spus Ilici destul de sever.
Nu voia să-l tulbure pe Plehanov prin prezenţa sa şi să-l stingherească în exprimarea făţişă a concepţiilor sale social-şoviniste.
Plehanov a avut un mare succes, şi nu-i de mirare, întrucît majoritatea acelui public pestriţ o formau intelectualii şi burghezii veniţi de la Clarens, Montreux, pe care-i măgulea ideea principală a lui Plehanov cu privire la salvarea — cu ajutorul cazacilor ruşi şi al trupelor republicane libere ale Franţei — a civilizaţiei vest-europene călcate în picioare de cizmele feldvebelilor germani.
În treacăt fie zis, partea întîi a cuvîntării, în care Plehanov a demascat trădarea social-democraţiei germane şi a conducătorilor ei, a fost aplaudată cu căldură şi de Ilici.
Dar iată că Plehanov şi-a terminat referatul şi nu încetaseră încă aplauzele furtunoase cînd Vladimir Ilici a sărit de pe scaun şi a cerut cuvîntul. Nu mă voi apuca să arăt ce impresie a produs asupra lui Plehanov apariţia neaşteptată a lui Lenin, care pe vremea aceea locuia la Berna. Acum el ar fi fost mai îndreptăţit să se plîngă de Zamanilovka.
Într-o cuvîntare înflăcărată, biciuitoare, Lenin a demascat inconsecvenţa şi falsitatea punctului de vedere al lui Plehanov, arătînd că el a uitat adevărurile marxiste cele mai elementare... — Plehanov a criticat pe bună dreptate pe socialiştii germani — a spus Ilici — pentru că sprijină pe kaiser şi războiul, dar nu este demn de un marxist revoluţionar să apere acţiunile asemănătoare ale patrioţilor francezi, să justifice participarea lor la guvern, să ia în serios născocirile şarlataneşti despre partea care atacă şi partea care se apără. Războiul care a început n-a fost doar ceva neaşteptat, căci a fost prezisă pînă şi data cînd va izbucni. Un socialist cinstit nu va urma sfatul lui Plehanov... El va demasca în primul rînd pe oportuniştii din propria sa ţară, va lupta împotriva propriului său guvern... Aşa procedează Liebknecht în Germania, aşa a procedat un deputat socialist în skupşcina sîrbă, singurul care a votat pe faţă împotriva creditelor de război.
Pe măsură ce vorbea Ilici, atitudinea majorităţii socialiste din toate ţările se dezvăluia în toată mîrşăvia ei... Internaţionala a II-a a murit şi nu va mai reînvia niciodată.
Lenin a terminat. Se părea că oricare socialist conştient trebuie să recunoască că Ilici are dreptate, atît de incontestabile şi de clare erau argumentele lui. Dar, în ameţeala ei patriotică, adunarea s-a simţit jignită şi revoltată. S-au auzit aplauze rare, izolate. Era la începutul perioadei cînd Ilici cu un mic grup de tovarăşi de idei erau parcă izolaţi de restul lumii.
Nu-i de prisos aici o scurtă paralelă între referatele lui Plehanov şi acelea ale lui Lenin. Referatele celui dintîi se ţineau de obicei cu un mare fast, sala era arhiplină, era o mare îmbulzeală de public şi biletele se plăteau scump; o mulţime de cucoane împopoţonate cu pălării garnisite cu pene erau nelipsite de la adunările la care lua cuvîntul G. V. Plehanov.
Adunările în care îşi ţinea referatele Lenin erau frecventate în primul rînd de membri de partid, de muncitori şi de studenţi săraci, care n-aveau nici măcar zece centime ca să plătească biletul. Cheltuielile de organizare nu se acopereau întotdeauna.
Curînd după «strălucitul» referat al lui Plehanov a avut loc şi un referat al lui Vladimir Ilici. Datorită faptului că se anunţase că intrarea este gratuită, publicul a venit în număr suficient.
Lenin a dezvăluit în referatul său cauzele şi esenţa războiului imperialist şi, invocînd exemplul Comunei din Paris, a proclamat din nou nemuritoarea lozincă a transformării războiului imperialist în război civil, lozincă pe care social-trădătorii o terfeliseră în noroi. În treacăt fie zis, această lozincă a provocat atacuri foarte îndîrjite nu numai din partea social-patrioţilor făţişi, ci şi din partea centriştilor de la «Naşe Slovo», din grupul cărora făceau parte Troţki, Rakovski, Martov şi alţii.
După referat m-am întors acasă cu Ilici. Pe cînd urcam colina Chailly, Ilici m-a întrebat: Spune-mi, ai înţeles chiar din primul moment adevăratele cauze ale războiului şi ai luat o atitudine precisă faţă de el?
Nu i-am ascuns că în prima saptămînă aveam unele îndoieli, dar că le lichidasem repede, iar acum împărtăşeam pe de-a-ntregul şi în mod irevocabil punctul lui de vedere. Ilici a dat din cap... Vedea şi aşa gîndurile şi sentimentele fiecăruia din noi
Într-o situaţie cu totul diferită mi-a fost dat să-l întîlnesc pe Vladimir Ilici în iunie 1917, la Petrograd, la o şedinţă a C.C., la care fuseseră convocaţi toţi conducătorii organizaţiei militare a bolşevicilor, în frunte cu tovarăşul Podvoiski, pentru a da informaţii asupra stării de spirit a trupelor din garnizoana Petrograd şi asupra posibilităţii unei acţiuni din partea lor.
Venisem de curînd de pe frontul persan, unde fusesem trimis ca medic pentru combaterea epidemiei de tifos şi unde luasem parte, încă din primele zile ale revoluţiei, la organizarea unui Soviet bolşevic.
Aveam o înfăţişare destul de originală: epoleţi de ofiţer şi bluză soldăţească, de care era prinsă o insignă academică, iar la piept se mai vedea o bandă destul de lată, pe care era tipărit cu negru pe roşu: «Preşedintele Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din raionul Şerifhan». Nadejda Konstantinovna, care ne-a deschis uşa, după ce ne-am dat bună ziua şi-a exprimat uimirea: «Vai, ce gătit mai eşti». Simţindu-mă oarecum jenat, am intrat repede în casă.
Vladimir Ilici m-a primit cu multă cordialitate. S-a interesat care e situaţia pe acest front, cel mai puţin cunoscut. I-am spus că sînt pe front preşedintele singurului Soviet bolşevic existent în Transcaucazia, Soviet care grupează atît toate unităţile militare cît şi pe muncitorii din transporturile feroviare şi pe apă şi care din primele zile a luat puterea în mîinile sale.
— Dar ai descris toate astea în presă? Nu? Trebuie să repari imediat această scăpare şi să scrii totul amănunţit, să scrii neapărat şi imediat — mi-a spus Ilici.
I-am povestit apoi că fusesem delegat la congresul pe ţinut al armatei din Caucaz, la care rolul principal îl jucaseră toţi «corifeii» menşevici: Noe Jordania, Cihenkeli, Ramişvili, Gheghecikori şi alţii. În problema «împrumutului libertăţii» au luat cu toţii cuvîntul şi au stăruit asupra necesităţii unui vot unanim. Din cei vreo o mie de participanţi la congres n-au votat împotrivă decît redacţia publicaţiei «Kavkazski Rabocii» (tovarăşul Kavtaradze) şi micul nostru grup, compus din 4 oameni, care a provocat strigătele ironice ale unei părţi din adunare: «Uite, republica din Şerifhan!». În general în Caucaz se observă o preponderenţă totală a menşevicilor şi o relativă linişte...
Vladimir Ilici m-a întrerupt:
— Dar cum se prezintă situaţia cu problema naţională în Caucaz? Şi ce face ţărănimea, e pe deplin satisfăcută, este gata să aştepte cu rezolvarea problemei agrare pînă la Adunarea constituantă?
A trebuit să recunosc că nu avusesem prilejul să mă ocup de aproape de aceste probleme.
La această şedinţă Vladimir Ilici a vorbit puţin. Asculta cu atenţie pe fiecare vorbitor şi, pentru a se edifica complet asupra problemei ce se discuta, punea mereu întrebări. Atunci mi s-a părut că Vladimir Ilici aprobă întru totul ideea cuceririi forţate a puterii de către bolşevici, ceea ce nouă, capetelor înfierbîntate ale Comitetului militar-revoluţionar, ni se părea un lucru uşor de realizat. Dar m-am înşelat amarnic.
Curînd după aceea Vladimir Ilici a rostit o mare cuvîntare la o conferinţă a tuturor organizaţiilor militare bolşevice, atît a celor de pe front cît şi a celor din spatele frontului, conferinţă care s-a ţinut la Petrograd, în palatul Kşesinskaia.
— În momentul de faţă — spunea Ilici — noi trebuie să fim deosebit de atenţi şi prudenţi pentru a nu face un pas greşit... Un singur pas greşit ar putea să duca de rîpă toată cauza... Masele şi-au pierdut încrederea în guvernul burghez, în guvernul cadeţilor... Dar ele îi mai urmează pe conciliatori — pe socialiştii-revoluţionari şi pe menşevici... Majoritatea în Soviete, chiar în centre ca Petersburgul şi Moscova, deocamdată le aparţine lor... Ar fi o naivitate să credem că vom fi în stare să preluăm acum puterea, şi că, după ce o vom fi preluat, vom fi în stare s-o menţinem... Masele ezită şi se mai încred încă în socialiştii-revoluţionari şi menşevici. Dar cînd vor vedea că guvernul conciliator le înşală — căci el se află în întregime în mîinile burgheziei ruse şi aliate şi joacă aşa cum îi cîntă ea — masele de ţărani şi de soldaţi vor veni la singurul partid care le-a mai rămas, la bolşevici, singurul partid care va putea satisface revendicările oamenilor muncii. Nu trebuie să anticipăm evenimentele... Tactica de espectativă este cea mai bună acum. Timpul lucrează pentru noi...
După cum se ştie, avertismentele lui Vladimir Ilici au fost zadarnice. Nemulţumirea şi nerăbdarea trupelor din garnizoana Petrograd creşteau, şi la 3 (16) iulie ele au ieşit din cazărmi pe neaşteptate, în mod spontan, cu armele în mîini. Primul a ieşit Regimentul de mitraliori, apoi o parte din Regimentul de grenadieri, din regimentele Moskovski, Pavlovski. Marinarii din Kronstadt s-au îmbarcat pe vase şi la 4 (17) iulie au intrat în Neva.
Unităţile militare se îndreptau spre palatul Tavriceski — sediul Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd —, dar în prealabil treceau (defilau) în formaţie de luptă prin faţa palatului Kşesinskaia, sediul statului-major al Comitetului militar-revoluţionar. Din piaţă se auzeau exclamaţiile a mii de glasuri de soldaţi: «Toată puterea în mîinile Sovietelor! Trăiască Lenin!»
În palatul Kşesinskaia, la etajul întîi, într-un salon cu balcon, printre mai mulţi tovarăşi se afla şi Vladimir Ilici. Era nemulţumit de această acţiune prematură şi, îndreptîndu-se spre balcon ca să salute pe marinarii de la Kronstadt, care-l aşteptau, a spus supărat, adresîndu-ni-se nouă, membrilor Comitetului militar-revoluţionar:
— Ar trebui să fiţi bătuţi cu toţii... (adică toţi cei ce contribuiseră — direct sau indirect — la această acţiune prematură).
1). V. I. Lenin, Opere, vol, 13, pag. 66—67. — Nota Red.
2). Op. cit., pag. 59—65. — Nota Red.
3). V. I. Lenin, Opere, vol. 6, Editura pentru literatură politică, 1953, pag. 105. — Nota Red.
4). Joc de cuvinte. Zamanilovka vine de la cuvîntul «zamanit» — a momi, a ademeni. — Nota Trad.