Am făcut cunoştinţă cu Vladimir Ilici în toamna anului 1904. Era într-o suburbie a Genevei, unde se adunau de obicei bolşevicii. Se înţelege că noi nu aveam o sală proprie de conferinţe; închiriam pentru cîte o seară o încăpere într-o berărie de pe Route des acacias. Intrînd în această încăpere, l-am căutat din ochi pe Lenin. Mi-l imaginasem după descrierile tovarăşilor... Iată-l! Stă într-un colţ, cu fruntea lui uriaşă puternic luminată de un bec electric, cu cotul rezemat de masă, cu mîna straşină la ochi; priveşte, bătînd din cînd în cînd cu creionul în masă, spre cei care intră. Pe buze are un zîmbet vag. Această imagine mi s-a întipărit în suflet pentru totdeauna. De-aş fi pictor, aş putea să-l pictez şi acum, întocmai aşa cum stătea acolo.
Tovarăşii se apropiau de Vladimir Ilici, îl salutau prietenos, intrau în vorbă cu el. După puţin timp i s-a dat lui Lenin cuvîntul pentru a-şi prezenta raportul sau referatul, cum se spunea pe atunci. Tema nu mi-o amintesc. Dar impresia pe care mi-a produs-o această primă întîlnire cu Lenin nu se va şterge niciodată din amintirea mea.
— Iată, mă gîndeam eu, un adevărat conducător al partidului, care este totodată un tovarăş atît de simplu, încît te poţi duce să-i spui deschis tot ce ai pe suflet.
În acea vreme, dezorganizatorii partidului — menşevicii — acaparaseră, datorită trădării lui Plehanov, Organul Central al partidului — ziarul «Iskra». Se crease o situaţie intolerabilă: majoritatea covîrşitoare din partid era marxist-revoluţionară, bolşevică, pe cînd redacţia Organului Central era oportunistă, menşevică.
Consiliul partidului, care era şi el în mîinile menşevicilor, interzicea grupului bolşevic de publicişti să tipărească pînă şi numele partidului pe publicaţiile sale.
Situaţia s-a agravat şi mai mult (în iulie 1904) cînd majoritatea din C. C. a căzut la înţelegere cu redacţia «Iskrei» şi cu Consiliul partidului, cerîndu-i lui Lenin să înceteze lupta împotriva menşevicilor. Prin terţe persoane Plehanov l-a sfătuit «prieteneşte» pe Lenin «să fugă în America pentru a scăpa de ruşine».
Dar Vladimir Ilici nu era omul care să-şi părăsească poziţiile pe care le considera principial juste. Chiar în vara anului 1904 el a hotărît să organizeze editarea unui organ propriu, bolşevic.
Înainte de apariţia ziarului nostru s-a petrecut următorul fapt.
Într-una din zilele lunii decembrie 1904 a fost convocat grupul bolşevic din Geneva, din care făceau parte pe atunci vreo douăzeci şi cinci de oameni. Vladimir Ilici ne anunţă apropiata apariţie a ziarului şi ni-i prezentă pe rînd pe redactori, care erau de faţă. Pe unul dintre ei îl cunoşteam foarte bine. La adunările social-democrate, în timpul îndîrjitelor noastre bătălii cu menşevicii, el lua întotdeauna cuvîntul din partea «galeriei» bolşevice: aşa îi spuneam noi «masei» bolşevice, ca s-o deosebim de vîrfurile partidului care pe atunci erau aproape în întregime menşevice. Tovarăşul era cunoscut chiar sub numele de Galerka (Galerie), nume care nu spune prea mult membrilor de partid de astăzi. Era unul dintre cei mai vechi bolşevici. Numele lui adevărat era M. S. Olminski. Pe ceilalţi redactori îi vedeam pentru prima oară. Erau tineri publicişti bolşevici, anume invitaţi de Lenin în străinătate.
— Tovarăşul Şvarţ! — rosti Vladimir Ilici.
La aceste cuvinte se ridică şi ne salută cu mişcări puţin cam caraghioase un tînăr slab şi lung, cu ochelari — V. V. Vorovski. Apoi făcurăm cunoştinţă în acelaşi fel cu Voinov — A. V. Lunacearski — şi Readov — A. Bogdanov (A. A. Malinovski)[1].
După aceea Vladimir Ilici ne expuse programul ziarului nostru şi ne propuse să-l intitulăm «Vpered».
— E un titlu bun — spuse el.
Apoi se trecu la lectura articolelor care aveau să intre în primul număr şi la discutarea lor. Grupul salută, desigur, cu căldură apariţia unui ziar propriu, bolşevic. Titlul lui — «Vpered» — plăcu tuturor.
Tovarăşii începură să critice articolele, să facă observaţii, să dea sugestii.
Trebuie să recunosc că această democraţie internă de partid a produs o impresie foarte puternică asupra noastră, a «galeriei».
«Iată că se ţine seamă de noi! — ne spuneam. — Nu cum fac „generalii“ menşevici».
Această atitudine a lui Vladimir Ilici caracterizează deosebit de bine comportarea lui ca redactor. El ţinea întotdeauna foarte mult la opinia masei membrilor de partid. Atitudinea lui Lenin în ceea ce priveşte înfiinţarea unui organ de partid s-a oglindit cît se poate de clar şi în nota redacţiei cu privire la apariţia ziarului «Vpered», notă în care se spunea :
«Organul conducător trebuie să menţină un contact strîns cu partidul, să aibă legături trainice cu mişcarea proletariatului, mergînd în fruntea lui, luminîndu-i calea, prevenindu-l împotriva paşilor greşiţi. El îşi poate îndeplini misiunea numai dacă va fi rezultatul creaţiei colective a partidului»[2].
Organul partidului ca rod al creaţiei colective a partidului — acesta este admirabilul principiu care a stat la baza muncii de redactor a lui Vladimir Ilici.
Sarcina organizării muncii în redacţie a ziarului o avea M. S. Olminski. Sub auspiciile lui am început să particip şi eu din ce în ce mai activ la munca ziarului. Am început cu corectura. Ţineam foarte mult la această muncă. Apariţia fiecărui număr reprezenta un adevărat eveniment în viaţa partidului. Fiind corector, puteam să citesc şi «să savurez» toate articolele ziarului «Vpered» cu mult înainte de apariţia numărului respectiv. Dar cel mai important lucru era că puteam să-l văd destul de des pe Vladimir Ilici.
Într-un rînd, făcînd corectura în şpalt a unui articol, mi-a intrat în cap că un pasaj din articol este expus prost, greşit. L-am recitit o dată, de două ori; hotărît, pasajul nu era de loc bun! M-am agitat, m-am sfătuit cu tovarăşii şi, în sfîrşit, mi-am zis:
— Ia să mă duc la Lenin şi să-i spun!
Am dat fuga la el, i-am arătat, i-am explicat despre ce este vorba. Vladimir Ilici s-a uitat la şpalt, s-a gîndit o clipă şi mi-a spus:
— Vom discuta îndată.
Şi dispăru în camera redacţiei.
Fiecare minut mi s-a părut o veşnicie. Dar iată că Vladimir Ilici a ieşit cu şpaltul şi mi-a spus:
— Nu, am hotarît să-l lăsăm aşa cum este.
Trebuie să recunosc că am fost năucit de această hotărîre. Fusesem pe deplin încredinţat că am dreptate şi, cînd colo, iată ce ruşine păţisem cu critica mea! Nici nu l-am mai rugat pe Vladimir Ilici să-mi dea vreo explicaţie, m-am întors şi am plecat...
Dar starea de deprimare mi-a trecut repede:
«Totuşi, m-au ascultat şi au discutat observaţia mea! — mă gîndeam eu cu satisfacţie. — Şi am fost primit cu atîta simplitate, cu atîta bunăvoinţă!»
Această atenţie faţă de părerea unui om care reprezenta ultima rotiţă în aparatul ziarului era foarte caracteristică pentru Vladimir llici. Ea nu-l părăsea nici o clipă în munca lui de redactor.
În calitate de corector, iar mai tîrziu în calitate de secretar tehnic al Organului Central, am avut prilejul să-l cunosc mai îndeaproape pe Vladimir Ilici ca redactor. Mi-am dat seama că el ţinea foarte mult la munca aceasta, că atribuia o mare importanţă presei în lupta partidului pentru atingerea ţelurilor sale. Se ştie că Vladimir llici, chiar atunci cînd se afla în fruntea Statului sovietic, completa în chestionare rubrica privitoare la profesiune, scriind «ziarist» sau «publicist». Vladimir llici avea un deosebit respect pentru cuvîntul tipărit şi pretindea acelaşi lucru şi de la ceilalţi.
Nu e nevoie să spun că el cerea autorului în primul rînd o cunoaştere marxistă temeinică a problemei tratate. Vladimir Ilici nu putea suferi pe atotştiutori.
Al doilea lucru pe care-l cerea era: învaţă să-ţi expui ideile cu propriile tale cuvinte! În fiecare articol, în fiecare corespondenţă, el căuta o idee proaspătă, vie, un cuvînt expresiv, o scînteie de talent şi fapte interesante. Şi, dacă le găsea, nu-şi precupeţea nici munca, nici timpul prelucrînd materialul respectiv, discutînd sau corespondînd cu autorul.
Vladimir llici era un redactor foarte exigent, dar nu era nicidecum chiţibuşar. Redactînd un articol, el se limita la minimul de îndreptări necesare. Din acest punct de vedere este foarte interesantă scrisoarea pe care a adresat-o lui Lunacearski în legătură cu o broşură a acestuia. Lui Vladimir Ilici îi plăcuse broşura, deşi găsise în ea multe formulări imprudente de care ar fi putut să se lege adversarii. Totuşi nu s-a apucat «să retuşeze», «să îndrepte» manuscrisul.
«... Nu mă îndur să atenuez expresiile dumitale colorate şi să stric un material scris cu atîta vioiciune» — îi scria el lui Lunacearski.
Totuşi, cînd era necesar, Vladimir Ilici înapoia cîte un articol spre a fi refăcut chiar şi de cîteva ori. Aşa s-a întîmplat, de exemplu, cu un alt articol al lui A. V. Lunacearski. Acesta primise sarcina să redacteze nota referitoare la apariţia ziarului «Vpered». Articolul avea un caracter programatic. Nu se puteau admite nici cele mai mici inexactităţi. De aceea autorul a trebuit să refacă de trei ori articolul pe baza observaţiilor lui Vladimir Ilici.
Vladimir Ilici acorda întotdeauna multă atenţie amănuntelor muncii redacţionale.
«Fiecare număr al Organului Central — scrie Nadejda Konstantinovna — era chibzuit pînă în cele mai mici detalii, pînă la virgule».
Vladimir Ilici acorda o deosebită importanţă expunerii precise, clare, concise, titlurilor expresive şi concrete, alegerii corpului de literă, corecturii şi apariţiei regulate a ziarului şi urmărea personal toate acestea. Nici un «fleac» nu scăpa privirii lui atente.
Vladimir Ilici calcula singur cu creionul în mînă cîte litere de un fel sau altul vor încăpea în ziar, se necăjea că sînt prea puţine petite, se străduia să economisească cît mai mult spaţiu micşorînd marginile, cerea ca titlurile să ocupe cît mai puţin loc şi storcea din articole toată «umplutura» inutilă.
Dar cît de îngrijit corecta el materialele! Cu toate că avea un scris mărunt, «fin», toate schimbările, toate intercalările şi semnele de corectură erau făcute întotdeauna foarte citeţ. Vladimir Ilici avea un deosebit respect pentru munca zeţarului, a copistului sau a corectorului, ca şi pentru oricare altă muncă. Ar fi fost pur şi simplu de neconceput ca el «să mîzgălească» pe manuscris vreun cuvînt sau vreun rînd pe care colaboratorii să fie nevoiţi să stea ore întregi să-l descifreze.
Vedeam cu cît interes examina Vladimir Ilici scrisorile sosite de la cititori. La început parcurgea scrisoarea în grabă. Apoi acoperea hîrtia cu palma şi începea să privească cu ochii mijiţi drept înainte şi, hotărînd probabil că e interesantă, importantă, se apuca s-o recitească rînd cu rînd. Amintesc că pe vremea aceea materialele nu erau bătute la maşină şi nu rareori erau scrise destul de indescifrabil de mîna unui muncitor.
Uneori scrisoarea îl răscolea pe Vladimir Ilici în aşa măsură, încît se ridica în picioare şi, plimbîndu-se prin cameră, spunea ca pentru sine:
— Straşnic! E just pusa chestiunea!
Se apropia de masă, parcurgea încă o dată unele pasaje şi, în sfîrşit, începea să corecteze scrisoarea în vederea publicării.
Vladimir Ilici se străduia să păstreze limbajul originalului, maniera de expunere a corespondentului muncitor, modul în care trata el chestiunea, argumentele lui.
— Cît de simplu şi de bine ştiu ei să scrie! De-am învăţa şi noi să scrim la fel — spunea Vladimir Ilici. — Cu cît ne apropiem de limba vorbită, cu atît e mai bine! Nu face nimic că autorul a abordat o latură a chestiunii pe care noi am fi trecut-o cu vederea, că foloseşte argumente care nouă nu ne-ar fi venit niciodată în minte. Cu atît mai bine, numai să aibă dreptate în esenţă!
Uneori Vladimir Ilici adăuga un cuvinţel, introducea o frază, făcea o scurtă încheiere şi întreaga corespondenţă «cîştiga» dintr-o dată, căpătînd o ţintă politică precisă, o idee generalizatoare.
S-au păstrat destule documente din care se poate vedea cum lucra Lenin propriile sale opere. Scrierea unui articol era de obicei precedată de o perioadă de reflectare, cînd materialul, după expresia lui Vladimir Ilici, se afla încă «în călimară». Deseori el schiţa un plan sau un conspect al lucrării. Printre manuscrisele lui se găsesc multe fără nici o modificare. Dar Vladimir Ilici era în stare să lucreze săptămîni întregi la un manuscris deja terminat. E drept că lucrarea la care mă refer era prima broşură bolşevică despre socialism şi războiul imperialist, iar Vladimir Ilici îi acorda o deosebită importanţă.
La 28 iulie 1915 Vladimir Ilici m-a anunţat:
«Broşura e deja scrisă în întregime».
Iar în scrisoarea următoare :
«Repet, broşura e la mine complet terminată. O voi trimite pe la mijlocul săptăminii viitoare, dar, dacă apariţia poate fi grăbită, o voi trimite de îndată ce-mi vei telegrafia».
Deşi broşura era terminată, Vladimir Ilici o păstra la el. De ce? Pentru că voia să folosească fiecare zi, fiecare oră de care dispunea ca s-o mai revadă, să mai chibzuiască încă o dată şi încă o dată asupra ei, ca să mai revizuiască unele pasaje. Vladimir Ilici mi-a trimis începutul broşurii abia pe la mijlocul lui august.
«Ar trebui să mai adaug şi să mai schimb cîte ceva la broşură» — îmi scria el la Geneva la 16 august.
Mi-a trimis la răstimpuri trei completări, o notă şi trei anexe la broşură. În afară de aceasta, mi-a cerut să-i trimit şpalturile pentru a face modificări. În general, s-a preocupat foarte mult de această broşură, ne zorea în fel şi chip s-o scoatem cît mai repede şi intervenea personal în probleme mărunte, ca aceea a corpului de literă cu care se culegeau titlurile capitolelor broşurii. În total, s-a lucrat la această cărticică de la 21 iulie pînă la 11 octombrie. În acest răstimp Vladimir Ilici mi-a trimis unsprezece scrisori în legătură cu ea.
De la munca de corector am trecut treptat, fără a o părăsi cu totul, la corectarea corespondenţelor, apoi la întocmirea unor scurte note şi, în cele din urma, la colaborare publicistică.
Ideea de a scrie un articol pentru ziarul nostru mă urmărea zi şi noapte, dar căutam s-o îndepărtez. «Fireşte, ai scris proclamaţii — îmi spuneam eu —, dar aici e un ziar, şi încă ce ziar! De fapt e Organul Central al partidului, la care colaborează cei mai buni publicişti ai noştri şi însuşi Lenin! Ce nebunie îţi vine în minte?!»
Şi totuşi nu puteam să mă descotorosesc de această idee obsedantă. În cele din urmă începui să scriu — ca pentru mine, nu pentru ziar! — un articol pe o temă actuală, îndreptat împotriva socialiştilor-revoluţionari. Am căutat să caracterizez în articolul meu lupta dusă de noi pe vremea aceea împotriva acestui partid. Scriam şi rupeam, apoi începeam să scriu din nou, aşa că purtam în permanenţă în buzunar foi scrise.
Şi iată că o dată, înainte de o şedinţă, am prins curaj, l-am luat cu un aer misterios deoparte pe Vladimir Ilici şi am început să-i citesc articolul meu despre eseri!
Citeam cu multă căldură, aş putea spune cu emoţie. Vladimir Ilici mă asculta cu atenţie. Întorceam pagină după pagină... Dar, pe neaşteptate, se întîmplă ceva ciudat: am simţit deodată că ideile mele, care pînă atunci îmi păruseră atît de clare şi de logic legate, nu sînt chiar atît de clare şi bine înlănţuite, că ele mă duc spre alte probleme, neaprofundate încă, şi că ajung astfel într-un impas... Elanul meu începu să scadă treptat şi m-am oprit cu timiditate, aşteptînd speriat să văd pe faţa răbdătorului meu ascultător un zîmbet ironic.
— Asta-i tot? — mă întrebă el foarte serios după o clipă de tăcere.
— Nu... dar... să vedeţi... nu e încă definitivat...
— A... Atunci chibzuieşte mai adînc asupra problemei. Scrie, scrie! Trebuie să reuşeşti!
N-am ştiut cum să fug mai repede din cameră. Mi-era ruşine pentru că-i arătasem lui Lenin o lucrare lipsită de valoare. Dar totodată îmi creştea inima de bucurie gmdindu-mă la atitudinea serioasă, încurajatoare pe care o avusese Vladimir Ilici faţă de mine.
Curînd, în nr. 3 al ziarului «Vpered», apăru articolul lui Lenin despre proiectul de program al partidului socialist-revoluţionar. Am învăţat foarte multe lucruri din felul cum era scris acest articol. Curînd după aceasta am scris articolul meu « Socialiştii-revoluţionari la lucru», care a fost publicat. Aşa am început să colaborez la ziarul «Vpered», iar apoi la «Proletarii», care a luat locul ziarului «Vpered», conform hotărîrii Congresului al III-lea.
Scriam sub pseudonimul «V. Kalinin». Cînd Vladimir Ilici intra în redacţie şi mă saluta, el folosea de fiecare dată pseudonimul, nu numele meu conspirativ, subliniindu-l chiar printr-o intonaţie specială.
— Ei, tovarăşe Kalinin, ce-ai mai scris nou?
Şi se uita la mine zîmbind. Era în acest zîmbet şi o uşoară ironie, dar şi dorinţa de a încuraja pe noul colaborator. Parcă ar fi vrut să-mi spună: dă-ţi osteneala, băiete, se pare că ai stofă.
În noua mea muncă publicistică am avut posibilitatea să-l cunosc şi mai îndeaproape pe Vladimir Ilici ca redactor. Trebuie să spun deschis: n-am mai întîlnit la nimeni şi niciodată asemenea atenţie faţă de toate amănuntele muncii redacţionale şi faţă de colaboratori.
Era un tovarăş bun, gata să ajute întotdeauna cu un sfat sau cu o sugestie pe oricare dintre colaboratori. Nu voi uita niciodată următorul fapt. La sfîrşitul lunii martie 1917, Vladimir Ilici mi-a trimis de la Zürich la Geneva, cu condiţia de a o înapoia de urgenţă, copia vestitelor sale «Scrisori din depărtare», «în scopul informării şi coordonării», după expresia lui.
Sau, de pildă, întîmplarea uimitoare cu tăieturile din ziare. La rugămintea lui Vladimir Ilici, îi trimisesem, sub formă de tăieturi din ziare, o serie de articole ale lui Romain Rolland care apăruseră într-un ziar din Geneva şi care făcuseră multă vîlvă pe vremea aceea. L-am rugat pe Vladimir Ilici să mi le înapoieze cu prima ocazie (întrucît aveam nevoie de ele pentru a pregăti o lucrare). Nu ştiu din ce motive n-am primit la timp aceste tăieturi. I-am amintit lui Lenin de ele, dar pe urmă am regretat mult acest lucru. Crczînd că s-au pierdut, Vladimir Ilici a fost «foarte îngrijorat», m-a rugat să verific dacă nu cumva le luase altcineva în primire în lipsa mea şi avea de gînd să-mi cumpere numerele respective ale ziarelor, iar dacă nu se găsesc în vînzare, să mi le copieze în întregime la vreo bibliotecă! A trebuit să-l implor pe Vladimir Ilici să nu-şi risipească timpul preţios cu o muncă atît de nepotrivită pentru el. Nu ştiu cum s-ar fi terminat această întîmplare dacă nenorocitele tăieturi nu s-ar fi găsit. Vladimir Ilici s-a grăbit să mă anunţe că au fost găsite în termenii următori:
«Îmi pare foarte bine că tăieturile s-au găsit şi nu m-am făcut vinovat de o porcărie crasă faţă de d-ta».
Noul avînt al mişcării revoluţionare, început în 1912, a oferit partidului, într-o anumită măsură, posibilitatea editării legale a unor organe de partid în Rusia. Totuşi presa bolşevică continua să fie prigonită de autorităţile ţariste. Unii publicişti ai partidului căutau să folosească drept «tribună legală» presa intelectualităţii radicale de stînga, care accepta cu plăcere să le publice articolele. Trebuie să spun că publicaţiile de stînga se bucurau de un mare succes în păturile societăţii în care domnea o stare de spirit revoluţionară, şi mai ales în rîndurile tineretului. În special revista «Sovremennik»1) era un organ «la modă» al extremei «stîngi», un fel de «stindard» al intelectualităţii înaintate.
În felul acesta s-a născut întrebarea dacă e admisibilă participarea membrilor de partid la presa burgheză de stînga. Am pus această întrebare lui Vladimir Ilici. El mi-a răspuns în felul următor:
«Mă bucur foarte mult că nu simpatizezi cu „Sovremennik“: vom critica cu asprime această întreprindere murdară a blocului celor două canalii — lichidatorii şi narodnicii (d-l Stankevici m-a invitat să colaborez; i-am răspuns: «nefiind de acord în chestiunile esenţiale, trebuie să vă refuz»)».
Vladimir Ilici nu s-a ferit să folosească cuvinte tari. Aceasta i se întîmpla întotdeauna cînd era foarte indignat, cînd trebuia «înfrîntă» o anumită atitudine, larg răspîndită, dar greşită. O revistă «avansată», «revoluţionară», un «stindard»? Poate, dar din ce punct de vedere? Din punctul de vedere al partidului nu-i nici un stindard, ci «o întreprindere murdară»!
S-ar părea că problema fusese definitiv rezolvată în sens negativ. Nicidecum, Vladimir Ilici continua:
«Desigur că uneori ne vedem nevoiţi să colaborăm pentru bani la publicaţiile burgheze! Dar d-nii Martov şi Dan au organizat o adevărată demonstraţie!! Şi alături de ei în acest loc ruşinos se află şi Plehanov!» .
Aşadar, atitudinea negativă a lui Vladimir Ilici faţă de colaborarea la presa burgheză de stînga n-avea caracterul unei interziceri categorice a oricărei participări a membrilor de partid la această presă. Colaborarea era admisibilă, dar numai dacă domeniul problemelor şi forma în care avea loc nu purta caracterul unui bloc neprincipial cu alte partide — iată cum rezolva pe atunci Vladimir Ilici această problemă.
Vladimir Ilici se pricepea de minune să dea indicaţii într-o formă simplă, tovărăşească, proprie numai lui, fără a-ţi lăsa cîtuşi de puţin impresia că dă lecţii sau precepte. Ca exemplu în acest sens poate servi următoarea întîmplare:
În 1912, pe cînd Vladimir Ilici locuia la Cracovia, i-am pus în scris o întrebare privitoare la participarea socialiştilor la congresele pacifiştilor burghezi. În lucrările noastre de atunci nu găseam indicaţiile de care aveam nevoie, iar eu trebuia să scriu pentru presa legală un articol despre congresul pacifiştilor care avea loc pe atunci la Geneva. Ţin să spun că mai înainte fusesem la Plehanov, care locuia pe atunci la Geneva şi se ţinea departe de masa emigranţilor, într-o izolare «aristocratică». Cînd am sunat la uşa luxoasei locuinţe a lui Plehanov, am încercat un sentiment asemănător cu al liceenilor de pe vremuri cînd, dintr-un motiv oarecare, li se întîmpla să meargă acasă la dirigintele lor. Un tovarăş a povestit în amintirile sale că îi tremurau genunchii de emoţie cînd stătea de vorbă cu Plehanov. Eu personal n-am încercat această senzaţie, dar, deşi Plehanov m-a primit cu amabilitate şi nu s-a zgîrcit la vorbă, lunga convorbire rece, oarecum «oficială», pe care am avut-o cu el, nu m-a mulţumit de loc. N-am găsit la el ceea ce căutam. Şi atunci m-am adresat lui Vladimir Ilici.
Foarte curînd am primit de la el o scrisoare scurtă, simplă şi prietenească în care îmi scria:
«Dragă K.! N-am urmărit ultimele congrese pentru pace. E drept că am auzit cîte ceva despre participarea socialiştilor la ultimul congres şi despre caracterul oportunist al acestui congres, dar am auzit numai».
Gîndiţi-vă puţin la acest început de scrisoare: un tînăr publicist descoperă o lacună în cunoştinţele lui şi se hotărăşte să ceară o consultaţie celui mai documentat şi mai respectat tovarăş. Şi ce răspuns primeşte? Acel tovarăş recunoaşte cu toată sinceritatea că nici el nu ştie nimic în legătură cu această problemă! Ce psiholog fin şi ce pedagog admirabil s-a dovedit a fi Vladimir Ilici cu acest prilej!
Şi îmi pun întrebarea: se mai găsesc oare mulţi redactori care să nu se codească să-şi recunoască deschis incompetenţa într-o problemă oarecare?
În aceeaşi scrisoare putem citi mai departe:
«Nu mă voi apuca să mă pronunţ în mod hotărît în această problemă fără să fi citit cel puţin dările de seamă cu privire la unul dintre congrese. Este o chestiune dificilă».
Ce pildă instructivă pentru autorii tineri! Studiaţi întîi documentele! Munciţi serios şi abia după aceea luaţi condeiul în mînă!
Iată, în sfîrşit, pasajul principal al acestei scrisori:
«Fără îndoială că creşterea generală a oportunismului şi faptul că forţele lui au ajuns „să echilibreze“ forţele social-democraţiei revoluţionare în ţările cu o puternică mişcare muncitorească (Germania) trebuie să se facă simţite şi în acest domeniu. Bebel n-are decît să facă pe diplomatul cu oportuniştii — dacă acest lucru e necesar (???) —, nouă însă aşa ceva nu ne şade bine. Iată tot ce pot să spun deocamdată ».
Cîteva rînduri concise şi lapidare! Şi totuşi aceste cîteva rînduri cuprind, într-o formă cît se poate de clară, atît o orientare principială cît şi o directivă practică. Rămînea numai ca, folosind aceste indicaţii, să tratez chestiunea în condiţii concrete.
În acelaşi fel au fost scrise, sub conducerea lui Lenin, multe alte articole importante pentru partid.
[1]. Bogdanov a plecat curînd în Rusia şi în general nu era un activist de conducere al redacţiei. Nu el conducea ziarul nostru, ci ziarul îl conducea pe el — spunea, vorbind despre el mai tîrziu, Vladimir Ilici. — V. K.
[2]. Nota a fost scrisă de Lunacearski şi redactată, bineînţeles, de Lenin. Primul număr al ziarului «Vpered» a apărut la 22 decembrie 1904 (4 ianuarie 1905). — V. K.
1). «Contemporanul». — Nota Trad.