Alegerile de delegaţi pentru Congresul al V-lea (de la Londra), care s-au ţinut în primăvara anului 1907 în cadrul organizaţiei de district Moscova («Districtuala»), au avut un caracter cum nu se poate mai paşnic, şi aceasta pentru simplul motiv că numărul menşevicilor din «Districtuală» era aproape egal cu zero. Noi, toţi cei cinci delegaţi aleşi din partea «Districtualei», am intrat imediat în fracţiunea bolşevică a congresului.
Peregrinările delegaţilor la congres sînt destul de bine cunoscute: intenţia iniţială fusese ca şedinţele congresului să aibă loc la Copenhaga, dar în ultimul moment guvernul danez a refuzat să dea autorizaţie pentru ţinerea congresului. Am trecut istmul pentru a ne strămuta în orăşelul învecinat Malmö (Suedia), dar guvernul suedez a călcat pe urmele celui danez. Şi iată-ne pe toţi, cei trei sute şi ceva de oameni, că traversăm Danemarca, îndreptîndu-ne spre vest, şi plecăm apoi cu vaporul de la Esbjerg la Londra, unde, în sfîrşit, congresul şi-a putut ţine nestingherit şedinţele.
În ziua de luni 13 mai (30 aprilie st. v.), într-o bisericuţă reformată de la periferia de sud-vest a Londrei, s-a deschis Congresul al V-lea al P.M.S.D.R. În cafas s-au adunat o mulţime de invitaţi, în special emigranţi politici ruşi.
De problemele organizării adunării se ocupa, deocamdată, C.C. menşevic. Acesta a luat măsuri ca toate băncile din stînga să fie ocupate de menşevici şi de bundişti care pretind că tocmai ei sînt «extrema stîngă»! Rîzînd şi făcînd glume pe socoteala lor, am ocupat nişte bănci neobişnuite pentru noi.
Tribuna e încă goală. Curînd, pe podiumul ei îşi face apariţia Plehanov. Are o ţinută impecabilă: redingotă cu revere de atlas, cravată lată, impozantă şi guler înalt şi tare. În numele C.C. al partidului, el declară congresul deschis.
Se trece la alegerea prezidiului. Sînt propuşi cinci candidaţi: Lenin, Tyzska (Jogiches), membru al social-democraţiei poloneze, Azis (Rozin), membru al social-democraţiei letone, menşevicul Dan şi bundistul Medem (Viniţki). Mai sînt propuşi Plehanov şi polonezul Zalewski, dar amîndoi îşi retrag candidaturile.
Atmosfera congresului este destul de încărcată şi pasiunile se dezlănţuie din motive, în aparenţă, cu totul neînsemnate. Dacă este vorba, bunăoară, de procedura alegerilor în prezidiu, e de ajuns ca un bolşevic să propună ca ele să se facă pe baza de buletine, pentru ca uscăţivul şi nervosul Martov să sară imediat de la locul său şi să trîntească, cu pasiune şi înflăcărare, un discurs în care să demonstreze că trebuie să se voteze pe bază de liste, neapărat pe bază de liste, căci altfel... (şi începe să ne prezică o serie întreagă de pericole, din cele mai grozave).
O nouă discuţie de ordin procedural: dacă e cazul ca alegerile pentru prezidiu să fie efectuate pe bază de majoritate absolută sau pe bază de majoritate relativă. La început se votează, în această chestiune, prin simplă ridicare de mîini, dar imediat după aceea se încinge o discuţie cu privire la numărul de voturi «pentru» şi «contra». Se iscă dispute, se aud strigăte, vorbitorii se întrerup unii pe alţii. Plehanov, care deocamdată prezidează, probabil neobişnuit cu asemenea ieşiri furtunoase, este vizibil descumpănit.
În sfîrşit, prezidiul este ales în componenţa care fusese propusă. Plehanov răsuflă uşurat şi părăseşte tribuna, care este ocupată de membrii prezidiului. Este momentul în care mulţi dintre bolşevici, marea lor majoritate, îl văd pentru prima oară pe Lenin. El stă în faţa fracţiunii noastre, atît de simplu, fără a-şi da aere şi fără a poza. Dar cîtă forţă e în acest om! Şi cîtă tinereţe! Întreaga lui făptură emană sănătate şi prospeţime; pe faţă nu se vede nici o zbîicic;rcitură, fie ea cît de mică; doar fruntea îi este brăzdată de o cută îndărătnică — cută însă, nu zbîrcitură. Iată-l cum priveşte înainte, drept spre mulţimea de delegaţi, cu ochii săi pătrunzători, niţeluş ironici, cîntărind, probabil, ca un conducător de oşti, care dintre ei sînt de partea bolşevismului şi care împotriva lui.
După prima şedinţă a congresului, bolşevicii au rămas la o adunare a fracţiunii lor. Şedinţa a avut loc tot acolo, într-o încăpere largă de pe lîngă biserică. În alte încăperi se ţineau şedinţele delegaţilor polonezi şi letoni, iar menşevicii şi bundiştii se întruniseră pe undeva prin alte părţi ale oraşului. La această şedinţă a fracţiunii bolşevice, ca şi la cele care au urmat, Vladimir Ilici nu şi-a asumat niciodată conducerea, lăsînd de fiecare dată această treabă pe seama unui preşedinte ales.
Aşadar, aici n-aveam adversari, eram numai noi, tovarăşii de idei. N-aveam motive de dispute şi de ciorovăieli. Trebuia să ne evaluăm, de la bun început, rîndurile noastre bolşevice. Au început «rapoartele de pe teren»: Petersburgul, Moscova, Caucazul. Uralul şi alte organizaţii făceau numărătoarea voturilor bolşevice şi menşevice. Şi am văzut atunci că Lenin îşi făcuse deja, în carneţelul său, un bilanţ al raportului dintre numărul mandatelor ambelor părţi, corectînd din cînd în cînd comunicările delegaţilor prea optimişti.
— Ăsta va adera mai degrabă la «mlaştină» — spuse el despre un delegat oarecare din sud.
Cînd a venit vorba de delegaţii caucazieni, Ilici a început să împartă voturile după datele pe care le comunicase Miha Ţhakaia. La această informaţie a făcut completări un tînăr gruzin cu chip uscăţiv şi expresiv, cunoscut la congres sub numele de «Ivanovici». Era I. V. Stalin. Cunoscîndu-i cît se poate de bine pe toţi delegaţii caucazieni, el ne-a comunicat că vreo doi delegaţi, pe care Miha Ţhakaia îi consideră menşevici, în realitate oscilează; ei aderă deocamdată la «mlaştină», dar sînt speranţe ca unul dintre ei să urmeze pe bolşevici. Lenin a luat imediat in considerare această precizare, adăugind că aceeaşi situaţie există şi la letoni şi la polonezi: sînt acolo vreo zece delegaţi de felul acesta şi trebuie să-i atragem de partea noastră. El a pronosticat că în problemele principiale, şi îndeosebi în problemele atitudinii faţă de partidele neproletare, «naţionalii», adică letonii şi polonezii, vor vota cu bolşevicii. Dacă menşevicii din Dumă s-au pretat la cîrdăşie cu cadeţii, nici un polonez, fie el chiar polonez-menşevic, nu va face măcar un pas către cadeţii polonezi — «democraţii populişti» —, întrucît aceştia şi-au arătat prea deschis adevărata lor faţă de contrarevoluţionari, împuşcînd pe muncitorii polonezi, dîndu-i pe mîna ohranei, salutînd şi organizînd lock-out-urile.
Am plecat de la şedinţa fracţiunii cu totul fermecaţi de Vladimir Ilici. Cîtă claritate în gîndire! Cîta pricepere în justa evaluare a forţelor, fără nici un optimism deplasat.
În ziua următoare, 1 (14) mai, congresul şi-a început şedinţa mai de dimineaţă.
Aici trebuie să fac o mică precizare. Eram pe vremea aceea atît de săraci, încît congresul n-avea stenografi, iar procesele-verbale erau întocmite de secretarii de serviciu. La cea de-a doua şedinţă a fost ales un secretariat compus din cinci inşi, cîte unul din partea bolşevicilor, a menşevicilor, letonilor, polonezilor şi bundiştilor. S-a prevăzut ca fiecare orator să-şi depună cuvîntarea la secretariat, spre a fi inclusă în procesul-verbal al şedinţei. Abia la cea de-a noua şedinţă a congresului, la 4 (17) mai, s-a ales o comisie pentru ţinerea proceselor-verbale, compusă din 15 oameni, cîte 3 din partea fiecăreia din grupările arătate mai sus. Pînă atunci nu a existat nici un fel de ordine în evidenţa cuvîntărilor rostite de oratori: dacă oratorul şi-a depus cuvîntarea la prezidiu — bine; dacă nu, secretarul de serviciu menţionează cuvîntarea fiecărui orator literalmente în trei rînduri.
Dintre toţi delegaţii la congres, eu eram singurul care cunoşteam stenografia. În prima zi am stenografiat doar cuvîntarea lui Plehanov şi nu ştiam ce are să urmeze. Dar iată că înainte de deschiderea celei de-a doua şedinţe a congresului vine la mine tovarăşul Taratuta (pe care-l cunoşteam de aproape un an ca fiind unul din membrii conducerii Comitetului din Moscova) şi-mi spune că mi se propune să stenografiez cuvîntările bolşevicilor, şi în primul rînd cuvîntarea lui Vladimir Ilici. Nu l-am întrebat din partea cui vine această directivă, dar era clar că ea venea de la conducerea fracţiunii bolşevice.
Mi-am pregătit cele necesare: caiete liniate pentru stenografiat, creioane ascuţite şi un briceag pentru ascuţit.
Nu este cazul să relatez aici amănunţit cum s-au desfăşurat lucrările Congresului de la Londra. O asemenea expunere ar fi o repetare a celor publicate în Operele lui V. I. Lenin: cuvîntările lui la congres1) au stat la baza rezoluţiilor adoptate ulterior, stabilind prin aceasta tactica partidului pentru anii următori. Autorul evocărilor de faţă şi-a propus să relateze numai ceea ce nu se află nici în Operele lui V. I. Lenin, nici în procesele-verbale ale congresului şi are o legătură directă cu Vladimir Ilici, şi aceasta din punctul de vedere al unui stenograf delegat la Congresul al V-lea al P.M.S.D.R.
La cea de-a patra şedinţă am avut foarte mult de lucru: în afară de V. I. Lenin, din partea bolşevicilor au mai luat cuvîntul V. P. Noghin, M. N. Pokrovski şi I. P. Goldenberg, precum şi social-democratul polonez Zalewski, care aderase la bolşevici. Dorinţa mea de a descifra măcar cuvîntarea lui Lenin şi de a i-o da n-a putut fi împlinită: pentru aşa ceva ar fi trebuit sau să lipsesc de la congres, ceea ce nu aveam dreptul să fac, sau să nu merg la adunarea fracţiunii. Erau nişte zile de muncă încordată şi nu am reuşit să fiu liber nici măcar o oră-două. Mi-am amînat deci descifrarea stenogramelor mele pentru un timp nedeterminat.
La cea de-a şaptea şedinţă a congresului a vorbit Rosa Luxemburg. Voiam să descifrez numaidecît strălucita şi inspirata ei cuvîntare, construită după toate regulile artei oratorice, dar acest lucru a rămas de domeniul bunelor intenţii. Pe zi ce trecea, creşteau mormanele mele de stenograme şi cu cît trecea timpul, cu atît erau mai puţine speranţe de a le descifra în curînd.
În acest timp, lucrările congresului continuau şi Vladimir Ilici devenea din ce în ce mai voios: victoria părea să fie în mod vădit de partea noastră. E drept că ea nu se lăsa cucerită atît de uşor, dar în toate problemele cele mai importante, în problemele principiale, au biruit bolşevicii.
Spre sfîrşitul congresului se îngrămădiseră la mine munţi întregi de stenograme. Erau cuvîntările aproape ale tuturor bolşevicilor şi ale tovarăşilor care au mers alături de noi: polonezii şi letonii. Dar cum să valorifici aceste grămezi de hîrtie? Într-un rînd, Taratuta mă ia deoparte şi-mi spune:
— Vladimir Ilici vrea să-ţi vorbească.
Asta era în timpul unei şedinţe a fracţiunii bolşevice. În două colţuri diferite lucrau două comisii care elaborau rezoluţii, şi Lenin se apropia cînd de una, cînd de alta, dîndu-le indicaţii. Am ales momentul potrivit şi m-am apropiat de el.
Mi-a spus:
— Peste o zi-două congresul va alege o comisie de redactare a proceselor-verbale. Comisia va fi formată din două secţii: cea din străinătate şi cea din Rusia. Congresul va alege numai secţia din străinătate, iar componenţa celei din Rusia va fi fixată de noul C.C. Secţia din străinătate a comisiei va fi aleasă în felul următor: cîte un reprezentant al fiecăreia din cele cinci fracţiuni; prin urmare, va fi compusă din trei bolşevici şi doi menşevici. Desigur că toată munca va cădea pe umerii secţiei din străinătate: ea va trebui să pregătească procesele-verbale, dîndu-le o formă pe deplin publicabilă. Secţia din Rusia a comisiei nu va face decît să le aprobe definitiv şi să le tipărească. Ne vom strădui să le publicăm legal în Rusia, iar dacă nu vom reuşi, le vom publica în străinătate. Aşa încît, tovarăşe Bogdan[1] fracţiunea bolşevică îţi desemnează candidatura pentru comisia din străinătate. N-ai nimic de obiectat?
— Nu.
— Ai vreo practică în domeniul muncii publicistice?
I-am arătat pe scurt situaţia în această privinţă.
— Ai să te descurci? — m-a întrebat.
I-am răspuns în sensul că am să mă fac luntre şi punte şi am să mă descurc.
Am început să discutăm cît timp e necesar pentru munca la procesele-verbalc, cît ne va costa acest lucru etc. Se vedea că Lenin cunoaşte mai bine dccît mine în ce consta viitoarea mea îndeletnicire. El se şi uitase prin notiţele secretarilor si văzuse cum arată cuvîntările rostite la congres; ştia că ele nu sînt de prea bună calitate şi îşi dădea foarte bine seama că redactarea proceselor-verbale va fi o treabă cît se poate de grea. El prevedea că din partea polonezilor şi a letonilor vot intra în comisie tovarăşi care nu cunosc bine limba rusă şi, prin urmare, nu vor putea fi utilizaţi în nici un chip la redactarea literară a proceselor-verbale.
— Noul C.C. va încredinţa, fără doar şi poate, toată această muncă, atît sub aspectul ei organizatoric cît şi sub cel financiar şi publicistic, unui reprezentant din partea fracţiunii bolşevice: fie că acest reprezentant vei fi dumneata, fie că va fi alt tovarăş, el va răspunde în faţa C.C. de toată această muncă. Despre celelalte chestiuni vom vorbi mai tîrziu! — încheie Ilici, îndreptîndu-se spre unul din grupurile care elaborau rezoluţiile, unde era chemat insistent prin strigăte şi semne.
Drept să spun, această convorbire m-a lăsat complet încremenit. Pînă atunci, următoarea etapă a vieţii mele îmi era cît se poate de clară: mă voi întoarce acasă, la «Districtuală», şi noi, delegaţii, vom începe să prezentăm referate cu privire la lucrările congresului, vom organiza şi consolida «Districtuala» etc. Şi deodată: nici o Moscovă, nici o «Districtuală», şi încă timp de cel puţin trei luni. Asta-i una. Dar mai era altceva, şi mai important: marea răspundere pentru munca încredinţată.
A doua zi de dimineaţă, încă înainte de deschiderea şedinţei, am trecut pe la secretariat şi, prin intermediul membrilor săi bolşevici, am primit materialele congresului pentru a le examina. Am constatat că, cel puţin sub aspectul exterior, lucrurile nu stau chiar aşa de prost, deoarece o serie întreagă de oratori depuseseră la congres cuvîntările lor în scris; dar, din păcate, aceştia erau aproape toţi menşevici: Dan, Troţki, Martov. Toate procesele-verbale erau aşezate în mape separate, pe şedinţe. Mapelor care cuprindeau lucrările şedinţei respective le erau anexate tot felul de declaraţii, saluturi, rezoluţii, plicuri cu voturi nominale.
În aceeaşi seară, fracţiunea bolşevică a aprobat candidatura mea în comisia din străinătate pentru procesele-verbale şi în acelaşi timp a hotărît ca, după terminarea congresului, V. I. Lenin şi cu mine să rămînem la Londra pînă ce voi fi terminat de descifrat cuvîntările lui, iar el le va fi prelucrat şi redactat. Întrebat de cîte zile va fi nevoie pentru acest lucru, am răspuns:
— De cinci-şase zile.
Asta a fost la 31 mai, într-o vineri, în ajunul închiderii congresului.
1 iunie, ultima zi a congresului. În această zi au avut loc trei şedinţe: cea de dimineaţă — de la orele 10 şi un sfert pînă la 2, cea de după amiază — de la 3 şi jumătate la 7 şi, în sfîrşit, cea de seară — de la 8 la 12 noaptea.
Se hotărîse ca lucrările congresului să se încheie în această zi, şi tocmai pentru acest motiv menşevicii şi bundiştii atacau congresul cu un potop de amendamente la rezoluţii, cu tot felul de declaraţii, proteste etc.
Pe ziua de 1 iunie ne aştepta o muncă extrem de vastă: trebuiau adoptate rezoluţii în probleme atît de importante ca aceea a atitudinii faţă de Duma de stat, privitoare la raportul comisiei de revizie, atitudinea faţă de «democraţia populistă», despre acţiunile de partizani, despre sindicate etc.
În ziua aceea prezida Vladimir Ilici.
Fără îndoială că, dacă cele trei şedinţe ar fi fost prezidate de un menşevic sau de un bundist, congresul ar fi putut fi zădărnicit de menşevici.
Chestiunea desemnării preşedintelui pentru aceste trei şedinţe hotărîtoare ale congresului a căpătat o importanţă excepţională. Trebuia să-l fi văzut pe Lenin în această zi, în care şedinţele congresului au durat în total aproape 12 ore, pentru a-ţi putea da seama de cîtă încordare nervoasă era el capabil. Trebuiau parate toate atacurile celor ce voiau să zădărnicească congresul, şi lucrul acesta cerea o dibăcie şi o stăpînire de sine cu totul excepţionale, cu atît mai mult cu cît, colac peste pupăză, ţi se mai încurcau printre picioare şi «împăciuitoriştii» din rîndurile fracţiunii poloneze şi letone, care încercau — deşi fără succes — să aducă la un acord aripa dreaptă şi cea stîngă a partidului.
Menşevicii îşi făceau următoarea socoteală: să-i extenueze pe bolşevici, făcîndu-i să comită o greşeală care să anihileze întreaga muncă a congresului, sau să provoace o explozie care să dizolve congresul,— asta voiau ei şi tocmai acest lucru trebuiau să-l preîntîmpine bolşevicii.
Şi cu cîtă iscusinţă conducea corabia iscusitul nostru cîrmaci! Speranţele menşevicilor de a-i extenua pe bolşevici nu s-au dovedit cîtuşi de puţin întemeiate. Şi atunci atacurile lor au început să devină tot mai slabe, în timp ce Vladimir Ilici era din ce în ce mai vesel şi mai bine dispus.
Şedinţa de după amiază trebuia să se termine, şi nu fuseseră nici pe departe examinate toate chestiunile. Or, la orele 7 seara expira termenul în care mai putea fi folosită biserica. La dispoziţia congresului se mai afla o altă clădire în care se puteau ţine şedinţe, dar ea avea o capacitate mai redusă, de 70—80 de locuri. Şi iată că Lenin face o propunere: seara să se ţină şedinţă restrînsă: cîte un reprezentant pentru patru delegaţi. Nimeni nu va fi nedreptăţit, întrucît fiecare fracţiune îşi alege singură delegaţii. Această propunere, singura judicioasă, a fost adoptată. În afară de aceasta, întrucît extrem de modestele resurse financiare de care dispunea congresul erau pe cale de a fi complet epuizate, s-a hotărît să se înceapă imediat trimiterea în Rusia a delegaţilor care nu participă la ultima şedinţă restrînsă.
Alegerile pentru C.C. se desfăşuraseră la şedinţa plenară de după amiază, dar delegaţii nu avuseseră la dispoziţie decît timpul necesar predării buletinelor de vot. S-a hotărît atunci ca numărătoarea voturilor şi anunţarea rezultatelor alegerilor pentru membrii C.C., precum şi alegerile de membri supleanţi ai C.C. să aibă loc la şedinţa restrînsă a congresului.
Timp de cîteva ore am fost ocupat cu primirea lucrărilor secretariatului. După ce am terminat cu această treabă, mi-am dus toate materialele acasă şi am pornit în fugă spre şedinţa restrînsă. Şedinţa era în toi, pasiunile se dezlănţuiseră şi domnea o larmă nemaipomenită; se auzeau strigăte, întreruperi din sală, proteste, declaraţii etc. Dar faptul că prezida Ilici constituia o garanţie că lucrurile vor fi duse la bun sfîrşit.
Raportul de forţe la această şedinţă era următorul: 22 de bolşevici, 21 de menşevici şi 14 bundişti; mai erau 11 delegaţi din partea social-democraţiei poloneze şi 7 din partea social-democraţiei letone, care-l sprijineau pe Lenin, pe bolşevici. Prin urmare, bolşevicii aveau 40 de voturi, iar menşevicii 35, dar greutatea cea mare era că printre polonezi şi letoni se strecuraseră cîte doi-trei împăciuitorişti, care voiau să ajungă, într-un fel sau altul, la o conciliere între bolşevici şi menşevici. Împăciuitoriştii nu votau întotdeauna cu delegaţii noştri: uneori se abţineau de la vot, alteori votau de-a dreptul împotriva propunerilor făcute de bolşevici. Aceasta dădea adunării o instabilitate de care se foloseau în mod abil menşevicii şi bundiştii, care fuseseră înfrînţi la congres: ei s-au lansat numaidecît într-o serie de atacuri mîrşave şi meschine, care ţinteau nu atît spre frînarea adunării, cît mai ales spre torpilarea ei totală, iar împăciuitoriştii îi încurajau şi ei cu cîte ceva, punînd paie pe foc.
Am înţeles numaidecît de ce izbucnise o dispută atît de aprinsă. În C.C. trebuiau aleşi în total 12 membri. 9 dintre ei au fost aleşi fără discuţii, iar în ceea ce priveşte ceilalţi s-a constatat că, în loc de trei, cinci candidaţi întruniseră acelaşi număr de voturi: 144. Şi nenorocirea era că printre aceşti cinci figura şi un menşevic. Dacă s-ar pune din nou la vot şi din aceşti cinci ar fi aleşi trei, era limpede că menşevicul n-ar ajunge în C.C. Singura şansă de a-ţi aduce în C.C. un om de-al tău era tragerea la sorţi. Şi tocmai acest lucru l-au propus menşevicii. Cine ştie, poate că le va surîde norocul. Iar de nu le va surîde, nu va fi mare pagubă: tot n-au ce pierde.
Ia apoi cuvîntul un împăciuitorist, iar după ei doi menşevici: Hundadze si Liber.
— Ei, acum voi vorbi eu — spune Vladimir Ilici —, urmez eu la cuvînt.
Stînd aproape în întuneric, pun mîna pe blocnotes şi pe creion şi însemnez: «Trebuie să punem din nou la vot. Liber n-are dreptate. Toate raţionamentele sale nu sînt decît nişte sofisme ridicole. La urma urmelor, cine va hotărî tragerea la sorţi? Tot noi! Sîntem în ultima şedinţă a congresului. De acorduri nu poate fi vorba, deoarece aici e un congres, iar nu o şedinţă a fracţiunilor. Spuneţi că sîntem împuterniciţi să hotărîm doar în chestiuni tehnice şi de ordin formal, dar adineauri am adoptat o rezoluţie politică în legătură cu împrumutul»2).
Lenin a obţinut ceea ce a vrut: după o pauză s-a pus din nou la vot, şi în C.C. au fost aleşi tovarăşii desemnaţi de fracţiunea bolşevică.
După aceea şedinţa a decurs mult mai potolit şi mai calm: menşevicii s-au convins că nu vor reuşi să torpileze congresul. Aşa încît membrii supleanţi ai C.C. au fost aleşi cu 72 de voturi şi 3 abţineri. S-a hotărît de asemenea ca raportul comisiei de revizie să fie anexat la procesul-verbal fără să fie dezbătut.
La orele 12 noaptea Lenin declară congresul închis. Menşevicii şi bundiştii se împrăştie repede. Ilici, înconjurat de tovarăşii săi de luptă cei mai apropiaţi, arată vesel şi bine dispus. Şi asta după o zi de muncă prezidenţială, şi încă ce muncă!
— A fost cea mai grea zi din viaţa mea, ne spune el zîmbind.
Alegînd un moment potrivit, mă apropii de Lenin şi-l întreb:
— Ce facem cu munca noastră?
Eram convins că nici vorbă nu poate fi să lucrăm în ziua următoare. Şi mare mi-a fost mirarea cînd Vladimir Ilici mi-a spus:
— Mîine e duminică, şi ar trebui să ne odihnim. Dar nu se poate, în nici un caz nu se poate. Din păcate, voi fi tare ocupat. Şi totuşi va trebui să rup vreo două ore în timpul dimineţii. Hai să facem aşa: ca să mai cîştigi puţin timp, nu dejuna acasă. Vom dejuna la mine şi ne vom apuca imediat de lucru. Vino pe la opt dimineaţa.
M-am deşteptat în zori de zi, m-am spălat în grabă şi m-am apucat de lucru. Treaba mergea destul de anevoios, cu multe poticneli. Cu multa greutate am descifrat o cuvîntare a lui Ilici, apoi alta. Dar trebuie să mă grăbesc: nu vreau să întîrzii nici măcar o clipă.
O casă obişnuită de la periferia Londrei: o clădire simplă standard, cu etaj. Am aşteptat pînă ce acele ceasornicului de pe o clădire din depărtare arătau aproape ora opt şi m-am apropiat de intrare. Sonerie nu era, aşa încît am bătut la uşă. Mi-a deschis chiar Lenin. Era voios ca întotdeauna. Pe faţă nu i se vedea nici un semn de oboseală.
M-a condus în sufragerie, o încăpere situată la subsol, sau, mai bine zis, la demisol. Gazda era o doamnă în vîrstă, care aducea a mică funcţionară. Vladimir Ilici i-a explicat ceva pe englezeşte. Pe masă se aflau deja nişte ceşti voluminoase de cafea, pîine şi unt.
Ne-am aşezat la masă, şi Ilici mi-a explicat că englezii mai înstăriţi dejunează copios: obişnuiesc să ia la dejun biftec sau rostbeaf, sau peşte prăjit, sandvişuri cu unt.
Anticipînd, voi spune că în toate zilele următoare dejunul nostru era compus, ca şi în prima zi, dintr-o bucată mare de peşte prăjit, cu garnitură de cartofi prăjiţi. După aceea ni se servea cafea în ceşti mari. Frişca se afla pe masă. Zahărul tos era de culoare gălbuie. Admiram minunatul unt, care avea o aromă foarte apetisantă şi tocmai mă pregăteam să fac unele consideraţii în legătură cu bogăţia englezilor, cînd Vladimir Ilici îmi spuse:
— Trebuie să fie unt de-al nostru, siberian.
Şi a întrebat-o ceva pe englezeşte pe gazdă. Aceasta i-a explicat ceva timp de vreo două minute, iar după ce a terminat, el mi-a confirmat:
— Aşa este, e unt siberian. Mi-a spus chiar şi regiunea: stepa Baraba. Ea nu e prea tare la geografie şi e convinsă că asta vine dincolo de lacul Baikal. În realitate, e mai la apus, între Omsk şi Tomsk. Am avut prilejul să trec de două ori pe acolo: spre locul de deportare şi înapoi. Minunat ţinut şi cu un mare viitor. Englezoaica mi-a explicat că ei au auzit de untul de Baraba şi de brînza de Ciulîm.
În timpul dejunului, Lenin m-a întrebat cu de-amănuntul despre «Districtuala» noastră. Cîţi muncitori sînt în regiunea noastră? Care sînt centrele principale? Unde se află organizaţiile cele mai mari? Cine sînt membrii comitetelor raionale şi subraionale ? Cine sînt cei din Comitetul districtual Moscova ? Dacă sînt la noi menşevici şi dacă putem lucra cu ei ?
Îi răspundeam cît puteam mai pe scurt şi mai precis.
Aflînd că în urmă cu o jumătate de an eu fusesem organizatorul care răspundea de raionul Kolomna al «Districtualei», Lenin a început să-mi pună o serie de întrebări referitoare la uzina din Kolomna: ce şi cît produce? cîte vagoane de tramvai? la ce preţ? cine-i directorul întreprinderii? cine-s membrii consiliului de conducere? dar inginerii? cît cîştigă muncitorii de diverse categorii? care sînt condiţiile lor de trai? care sînt, în genere, condiţiile de muncă din uzină? ce curs au acţiunile şi care sînt dividendele uzinei? ce fel de capital e investit în ea, rusesc sau străin? cum este utilajul, nou sau uzat?
La unele întrebări puse de Ilici, nici eu, nici ceilalţi activişti ai Comitetului districtual Moscova n-am fi putut da un răspuns precis şi lămurit; în special la întrebarea referitoare la dividendele uzinei. Pe vremuri eu mă zbătusem mult timp ca să găsesc o cale de acces la contabilitatea centrală a uzinei, îi sîcîisem pe membrii de partid şi pe simpatizanţii din Kolomna, m-am adresat pentru ajutor lui Nikolai Sapojkov şi tovarăşului Nikodim (A. V. Şestakov), care activa în acest oraş, dar nu obţinusem nimic. Explicîndu-i toate acestea lui Vladimir Ilici, el mi-a spus:
— În fiecare an se înaintează o dare de seamă la Ministerul de Finanţe, şi ea e uşor de găsit. Ai căutat-o?
— Nu.
— Nu-i lucru greu. Să ştii însă că în uzine se ţine o contabilitate extrem de complicată, într-adevăr o contabilitate în partidă dublă. Toate dările lor de seamă sînt false şi mistificatoare. Ei întocmesc două dări de seamă: una reală, pentru direcţie, şi alta cu cifrele micşorate, pentru Ministerul de Finanţe. Controlul de stat nu ajunge niciodată la cifrele reale şi nici nu se îngrijeşte de aşa ceva. Această «abilitate» contabilicească e o mare artă, pentru care respectivilor funcţionari de la biroul central li se plătesc lefuri grase.
La cîteva întrebări ale lui Vladimir Ilici în legătură cu uzinele din Kolomna n-am putut răspunde din simplul motiv că nici mie şi nici altor activişti ai C.D.M. nu ne trecuse prin minte să ni le punem. Desigur că, punîndu-mi aceste întrebări, Lenin nu urmărea să mă supună unui examen: el dorea de fapt să aibă informaţii exacte, dar lucrurile au luat o asemenea întorsătură, încît am fost supus, în treacăt, unei verificări şi unui fel de examen. Trebuie să recunosc cinstit că am căzut cu succes la acest examen, şi nu numai la nişte chestiuni ţinute în secret de capitalişti, cum sînt profiturile întreprinderii, pe care le ştiau în total, poate, cinci-şase oameni. Dar cine este proprietarul întreprinderii, un posesor unic sau o societate pe acţiuni, dacă capitalul este străin sau autohton, rusesc; dacă utilajul din uzină este nou sau uzat, — toate acestea le puteam doar afla de la muncitorii noştri de rînd, membri de partid! Eram extrem de descurajat. Dar Vladimir Ilici, făcîndu-se că nu observă supliciile prin care treceam, îmi spuse:
— Unii admiratori ai Europei occidentale cred că, dacă la noi, în Rusia, a venit un capitalist francez sau englez, înseamnă ca ne-a sosit şi o tehnică de prim rang. Dar de multe ori nu-i de loc aşa. Străinii privesc Rusia ca pe o colonie a lor, şi cum ar putea să n-o privească astfel? Şi de ce le-ar fi ruşine să aducă la noi utilaj uzat şi care nu mai e bun de nimic? Capitalul nu ştie ce-i ruşinea. Profit să iasă!
La sfîrşitul dejunului, Ilici m-a întrebat cum şi de ce am învăţat stenografia. I-am povestit pe scurt: închisoarea de la Iaroslavi, celulă izolată, nici un fel de legătură cu lumea din afară; dintre cărţile pe care le adusesem cu mine în închisoare cînd fusesem arestat, mi s-a permis să mă folosesc numai de manualul de stenografie; mă apucasem eu şi înainte de cîteva ori să învăţ stenografia, dar fără să reuşesc; din închisoare am ieşit însă stenograf, deşi nu chiar aşa grozav. Un stenograf de la Duma de stat trebuie să scrie 120 de cuvinte pe minut, iar eu scriu în cazul cel mai bun 100, şi, cum nu prea am practică, chiar şi mai puţin, vreo 70-80.
Vladimir Ilici mă asculta cu atenţie, ceea ce îmi dădea curaj; n-am întirziat să mă lansez într-o mică conferinţă, în care mi-am etalat în faţa auditorului meu «profunda» erudiţie în legătură cu stenografia ca ştiinţă: stenografia este cutare şi cutare, are la bază cutare principii, există două sisteme de stenografie, cutare şi cutare.
— Stenografia este o artă veche — îmi făceam eu sentenţios expozeul. — Ea era, probabil, cunoscută în Egipt pe timpul faraonilor, dar lucrul acesta nu se ştie în mod sigur. În schimb, este stabilit cu certitudine ca ea era utilizată pe scară largă la Roma. Pe atunci ea purta denumirea de «Note tironiene», după numele...
— «Note tironiene?» — întrebă Vladimir Ilicî îndinînd uşor din cap şi privindu-mă şiret, cu ochiul drept întredeschis, parcă ironic, dar parcă mai degrabă cu curiozitate.
— Dar ştiţi toate astea mai bine decît mine! — am exclamat eu, simţindu-mă într-o situaţie ridicolă.
— Nu chiar tot! — mi-a zîmbit el cu bunătate. — Iată, despre «Notele tironiene», despre această denumire aud pentru întîia oară. Cum o fi pe latineşte? — a adăugat el, întrebîndu-se mai mult pe sine.
De data asta am avut prudenţa să mă abţin de la răspuns.
Dar iată că dejunul se termină, şi Ilici spuse:
— Ei, hai să ne apucăm de notele dumitale «tironiene».
Ne-am urcat la etaj, în camera modestă, dar dereticată cu multă grijă, a lui Ilici, care avea două geamuri ce dădeau spre o curticica curată. Ne-am apucat îndată de treabă.
La congres Lenin a vorbit pentru prima oară la 2 (15) mai. În Operele sale această cuvîntare nu ocupă mai mult de două pagini şi jumătate3). I-am dat lui Vladimir Ilici stenograma descifrată a acestei cuvîntări. Dar ea nu era cîtuşi de puţin o stenogramă a cuvîntării în sensul obişnuit al acestei noţiuni, ci mai degrabă o serie de fragmente din ea, scheletul ei, cu o serie de cuvinte neînregistrate, dar care se subînţelegeau în mod evident (şi pe care le pusesem între ghilimele ca fiind completate de mine). Erau o serie de cîrlige cu semn de întrebare: o fi cutare cuvînt, sau cutare, sau cutare altul. Aceste cuvinte, pe care i le citam pe loc, îmi puneau la grea încercare conştiinţa de stenograf.
Ne-am aşezat la masă: Vladimir Ilici de o parte, eu de cealaltă. Cerneală, tocuri, creioane, hîrtie, presse-papier, totul era pregătit şi se afla într-o ordine ideală.
Lenin şi-a pus în faţă o mică foaie de hîrtie cu note de-ale sale şi stenograma mea descifrată, transcrisă special pentru el, cu spaţii mari între rînduri. Eu aveam în faţă stenograma mea, textul descifrat şi notele secretarului.
Spre surprinderea mea, am văzut că cuvintele nedescifrate şi îndoielnice avînd mai multe variante îi dădeau mai puţina bătaie de cap lui Vladimir Ilici: el clarifica numaidecît orice nedumerire. Ceva mai grele erau cazurile cînd nu puteam să descifrez de loc cîrligele, dar şi aici îmi venea în ajutor memoria sau intuiţia lui Lenin.
La propunerea lui, ne-am organizat astfel munca: eu citeam notele mele, iar atunci cînd dădeam de cuvinte indescifrabile sau îndoielnice, mă adresam imediat lui Vladimir Ilici, care rezolva nedumerirea pe loc, făcînd o notă la el pe care eu o transcriam.
Un incident cu o frază din prima cuvîntare rostită de Lenin la congres a făcut să mă treacă toate năduşelile. Lucram de o jumătate de oră şi înaintam destul de încet, parcurgînd frază cu frază, cînd dăm de un pasaj încurcat. Eu citesc:
— Oare nu-i aceasta o neputincioasă gogoriţă de la pricepere în direcţia nepriceperii?
Vladimir Ilici, frceîndu-şi cu degetul rădăcina nasului, mă întreabă:
— Gogoriţă? Nu se poate. La mine n-a fost nici un fel de gogoriţă. Gogoriţă de la pricepere, zău dacă are vreun înţeles.
— Dar e ceva în acest gen — îmi apăr eu cu îndîrjire «Notele tironiene».
Lenin se încruntă, se uită în notele sale, citeşte mai departe în manuscrisul meu, apoi se întoarce, şi deodată... deodată izbucneşte într-un hohot de rîs. Era un rîs homeric, un rîs care pune stăpînire pe tine, cuprinzîndu-te din cap pînă-n picioare, un rîs vesel, sonor, deschis, nestăvilit, un rîs pînă la lacrimi. Lenin voia să spună ceva, dar nu făcea dccît să dea din mîini: rîsul îl împiedica să pronunţe măcar un singur cuvmt.
În sfîrşit aud:
— Gogoriţă... ha, ha, ha!... Şi încă gogoriţă de la pricepere...4) Ei, nenişorule, te-au dus «notele» dumitale «tironiene»! — Şi, după ce s-a mai potolit, mi-a spus cu seriozitate: — Nici o gogoriţă. Iată ce am spus: «Nu este oare asta o abatere neputincioasă de la principialitate în direcţia neprincipialităţii?»5).
Am început să bîiguiesc, descurajat, că, dacă în sistemul meu stenografie nu faci cutare cîrlig, nu iese «abatere», ci «gogoriţă», dar am tăcut apoi, văzînd că acest amănunt nu-l interesează cîtuşi de puţin pe interlocutorul meu.
Am continuat să lucrăm.
Ne-au fost de un oarecare ajutor notele secretarilor congresului, dar lucrul acesta se întîmpla rareori. La început, cînd se iveau nedumeriri, Vladimir Ilici mă întreba:
— În notele secretarului nu-i nimic?
Dar a trebuit să renunţăm curînd la frînturile de fraze pe care le găseam în darea de seamă a secretarului, cu atît mai mult cu cît uneori erau acolo nişte absurdităţi tot atît de monstruoase ca şi «gogoriţa de la pricepere», notată de mine.
După aproape o oră şi jumătate, prima cuvîntare a lui Lenin era descifrată şi am trecut la cea de-a doua, la aceea din 4 (17) mai, cu privire la raportul de activitate al C.C. Dar n-am reuşit s-o ducem pînă la capăt. Ilici se uita la ceas şi spuse:
— Pentru astăzi ajunge. Trebuie să plec. Trebuie să mă întîlnesc cu tovarăşul Litvinov şi cu un tovarăş englez. Vom continua mîine. Începem la ora 8. De acord?
M-am ridicat ca să plec, dar întreaga mea fiinţă era frămîntată de întrebarea dacă munca mea e necesară, dacă e de vreun folos. Lenin a înţeles, probabil, starea mea sufletească, căci mi-a spus:
— Vom lucra după acelaşi procedeu. Dumneata descifrează textul şi adu ce-ţi iese. Dacă dai de ceva încurcat, scrie aşa cum e, fără prea multă bătaie de cap. Va fi mai bine aşa. Nu trebuie să ne sperie greşelile în stadiul iniţial; totul e ca la tipar să meargă fără greşeli.
— Dar trebuie să iau şi frazele puse de mine în paranteză, care nu există în notele mele şi pe care le introduc după sens?
— Neapărat.
— Şi, dacă sînt variante, trebuie să transcriu aceste două, trei sau chiar mai multe variante ipotetice?
— Neapărat.
Cînd am ieşit de la Lenin, în această primă zi de muncă a mea alături de el, fără să vreau mi l-am reconstituit în minte, aşa cum mi-l zugrăvisem, la Moscova, împreună cu Nikolai Sapojnikov: nu prea bătrîn, dar în nici un caz în prima tinereţe; cu ochelari şi, neapărat, cu barbă, — ceva intermediar, ca înfăţişare, între Belinski, Jeleabov şi Dobroliubov. Acum am simţit şi am înţeles dintr-o dată limpede că Ilici cel din ziua aceea nu era nicidecum bărbatul venerabil, aproape bătrîn, pe care mi-l imaginasem cîndva, şi această descoperire mi s-a părut cu totul neaşteptată, ba chiar m-a uimit.
Există destule portrete literare ale lui Ilici, şi fiecare din autorii lor a descris cum a putut înfăţişarea lui, trupul, chipul, mersul, gesturile lui etc. Dar toate aceste portrete privesc aproape exclusiv pe Ilici cel din 1917 şi din anii următori; or, în 1917 el avea 47 de ani, iar în 1920, 50. În 1907 Ilici avea doar 37 de ani, o vîrstă minunată în viaţa omului. Şi tot ceea ce făcea el pe atunci făcea tinereşte, cu o uşurinţă tinerească şi încîntătoare.
Ne chinuim uneori la o frază pe care n-am putut-o descurca sau pe care am ghicit-o prost. Ne oprim. Ilici se scoală de pe scaun, se apropie de fereastră, aruncă o privire distrată spre curticica din faţă, spre coşurile fabricilor din depărtare, spre Londra matinală, ceţoasă şi fumegîndă, se întoarce la masă, îşi ia scurtele-i scheme — teze ale cuvîntărilor — şi spune pe tonul categoric al omului care a dezlegat enigma:
— Să ştii, tovarăşe Bogdan, că aici trebuie să fi fost aşa. Scrie! Şi-mi dictează fraza pe care a rostit-o la congres, iar eu o scriu.
Pe una din foile de hîrtie dinainte pregătite descifrez fraza şi i-o dau lui Ilici. El o ia, o alătură descifrărilor mele, notînd de fiecare dată, printr-o cifră sau o literă, locul de care ţine acest fragment. Uneori face pe loc îndreptări de ordin redacţional.
— Aşa! Să mergem mai departe — spune el vesel.
Sau:
— Ei, nu, nenişorule, aici ai cam luat-o razna. O s-o îndreptăm aşa! Şi introducea corectura în text, căci avusesem grijă să las suficient loc liber în textul descifrat de mine.
Făcea toate acestea cu o îndemînare plină de eleganţă şi cu aerul firesc al omului sănătos, plin de forţă, cu o spontaneitate şi o putere de expresie cu totul aparte; într-un cuvînt: tinereşte.
Abia stăpînindu-mi emoţia, a doua zi, am bătut din nou la uşa lui Lenin. Mi-a deschis şi de data aceasta tot el. Am dejunat; apoi am trecut în camera lui, unde mi-a predat prima cuvîntare rostită la congres, complet gata pentru tipar. La citirea ei nu întîmpinai nici un fel de dificultate; tuturor le este destul de cunoscut scrisul îngrijit, clar, citeţ al lui Lenin.
Am lucrat după acelaşi procedeu ca şi în prima zi.
Întorcîndu-mă acasă, m-am apucat imediat să studiez cuvîntarea care-mi fusese predată. Spre surprinderea mea, am constatat că Vladimir Ilici se ţinuse cu multă grijă şi scrupulozitate de textul stenogramei şi-şi reconstituise cuvîntarea rostită la congres, fără a-i da cîtuşi de puţin, pe baza stenogramei, o nouă formă, aşa cum au procedat o serie de menşevici — Dan, Martov, Troţki, care s-au servit de cuvîntarea rostită de ei ca de un pretext pentru a scrie un întreg articol care conţinea multe lucruri despre care nu pomeniseră măcar în treacăt în cuvîntarea ţinută la congres.
Nu-mi amintesc exact, dar mi se pare că în a treia zi de lucru l-am întrebat pe Lenin de ce se ţine cu atîta scrupulozitate de varianta cuvîntării rostite la congres. «Este necesar acest lucru?» — l-am întrebat eu. El s-a mărginit să-mi răspundă printr-o glumă al cărei sens era că nu trebuie să te laşi pradă fanteziei, ci să reproduci cinstit ceea ce a fost spus la congres. Această regulă a fost respectată de el cu toată stricteţea pînă la capăt.
O dată i-am reprodus un fragment dintr-o cuvîntare a lui Dan pe care o stenografiasem şi acelaşi fragment după notele lui Dan însuşi. Aici nu era vorba doar de o înregistrare greşită a cuvîntării, ci pur şi simplu de o falsificare, din partea lui, dar nu putea nimeni să dovedească că n-a spus aşa ceva. Mă aşteptam ca Lenin să numească acest procedeu şarlatanie, dar el s-a mărginit să spună:
— Acesta e un model de felul cum nu trebuie să-ţi reproduci cuvîntările rostite la congres.
O dată am ajuns la un mic «conflict». Vorbind despre Duma lui Bulîghin, el a numit-o «instituţie rea»6). Eu l-am contrazis, aducînd o serie de argumente că această expresie este... «neliterară». Se poate spune — susţineam eu — o «instituţie nefastă», o «instituţie inutilă», o «instituţie netrebnică» etc., dar nu o «instituţie rea». Toate acestea i le-am înşirat conlocutorului meu cu o nespusă naivitate. Vladimir Ilici m-a ascultat liniştit, apoi a lăsat să-i scape neprecis:
— Da, cam aşa ar fi, — iar apoi, zîmbind, a adăugat pe un ton moale şi totuşi insistent:
— Lasă, totuşi, «instituţie rea».
Cu aceasta «conflictul» s-a încheiat. Bineînţeles că, după cum m-am convins ulterior, toate dicţionarele explicative ale limbii ruse mi-au confirmat că avusese dreptate Vladimir Ilici, nu eu. Eu mă luasem după tradiţiile graiului regional: la noi, prin părţile Smolenskului, nimeni n-ar fi spus «instituţie rea».
În timpul lucrului m-am convins cît de greu e să descifrezi cuvîntările lui Lenin. Mă punea la grea încercare marea bogăţie de nuanţe a frazelor lui, mă deruta sublinierea sensului celor spuse prin intonarea anumitor cuvinte, mulţimea frazelor şi cuvintelor puse în ghilimele (în sens ironic sau cînd citează), vocabularul lui extrem de bogat care n-a fost încă studiat nici pînă acum, pasiunea lui pentru expresiile tari, jocul cu consonanţele sau cu diversele cuvinte avînd aceeaşi rădăcină: toate acestea îmi îngreuiau munca. Atît în timpul notării cît şi în timpul descifrării, am urmărit, desigur, nu numai să redau sensul general iniţial al cuvîntării lui Lenin, dar să şi păstrez neatinse nuanţele ei cele mai subtile. A trebuit să-mi sparg capul cu problema cum să descifrez un cîrlig stenografic sau altul. În ziua a treia, mi se pare, m-am chinuit destul de mult cu un cuvînt al lui Ilici care putea fi descifrat în diferite feluri: şi «a elucida», şi «a elabora», şi «a elimina». Cînd i-am adus lui Ilici toate aceste variante, el a exclamat rîzînd:
— Dar aici e «a elibera»!
În a treia sau a patra zi de muncă a noastră, Vladimir Ilici mi-a spus în timpul dejunului:
— Ai avut dreptate, cîrligele dumitale se numeau la Roma «Note tironiene».
— De unde aţi aflat? — am întrebat eu cu naivitate.
— M-am informat ieri la biblioteca de aici.
Am discutat despre biblioteca de la British Museum şi despre biblioteci în genere. Lenin spunea:
— De cîte ori vin la Londra, lucrez la biblioteca de aici. Minunată instituţie: multe lucruri poţi învăţa de la ei. În special această neobişnuită secţie de informaţii. În cel mai scurt timp ţi se dă o lămurire cu privire la orice problemă, afli în ce cărţi găseşti materiale în problema ce te interesează. Şi ce bine şi comod e să lucrezi la biblioteca din Londra! Dumneata frecventezi biblioteca Rumeanţev din Moscova?
— Am fost pe acolo.
— Atunci ştii că acolo cititorii stau la aceeaşi masă, ceea ce îi incomodează şi-i distrage. Aici fiecare cititor îşi are locul său, unde-şi poate aranja cum vrea cărţile cerute, extrasele, însemnările etc. Ceri cărţi şi ţi se aduc aproape imediat. Da, burghezia engleză nu cruţă banii cînd e vorba de aşa ceva. Şi nici nu trebuie să-i cruţe! Gucikovii noştri ar cheltui pentru treaba asta doar cîteva copeici. Şi s-ar lăuda apoi: «Cultură ! Cultură! Noi am donat o mie de ruble pentru biblioteca naţională».
— Aici sînt cărţi în limba engleză, poate şi în limbile franceză şi germană; n-or fi cumva şi cărţi în limba rusă? — am adăugat eu pe un ton întrebător.
— Ba tocmai că există aici o secţie rusă cu un material extrem de bogat. Există funcţionari speciali care urmăresc literatura nou apărută în Rusia şi o triază. E de ajuns să comanzi o carte, pentru ca ea să-ţi fie adusă de îndată. Foarte bogată este mai ales secţia economică. Sînt negustori, e lucru ştiut: trebuie să facă negoţ cu Rusia, şi pentru aceasta vor s-o cunoască... Ieri mi s-au dat nişte cărţi în limba rusă care nu există nici la Petersburg, nici la Moscova.
— Cum se poate?
— Ele au apărut în Rusia şi au fost apoi confiscate, aşa că n-ai să le poţi găsi în bibliotecile noastre. Şi nici o bibliotecă nu le poate obţine prin schimb de cărţi. Iar pe englezi nu-i interesează cu ce ochi privesc ciracii lui Stolîpin de la direcţia generală a presei o carte sau alta. Să-ţi spun drept: dacă e vorba de izvoare în toate limbile, de care voi avea în curînd nevoie, nici nu mi-aş putea închipui un loc mai bun pentru lucru decît biblioteca de la British Museum. Aici lacunele vor fi mai mici decît în orice altă parte.
— Dar Biblioteca Naţională din Paris n-are şi ea un asemenea fond de cărţi în limba rusă? — l-am întrebat eu.
— Are, dar nu ca aici. Ea nu e nici pe departe ca aceea de la British Museum. Cît despre bibliotecile de la Berlin şi Viena, ele se prezintă şi mai prost. Da, ar fi bine să lucrez un an aici...
— Şi credeţi că acest lucru e imposibil ?
— În lunile următoare, dacă nu şi în anii următori, îmi va fi imposibil, absolut imposibil! — a încheiat Vladimir Ilici.
Munca noastră a durat cinci zile. În acest timp Vladimir Ilici a reconstituit în total aproape două coli de autor — atît însumau, tipărite, cuvîntările rostite de el la congres. O cifră destul de importantă. Dar cît timp i-am răpit! Cîte trei ore pe zi, iar la raportul cu privire la atitudinea faţă de partidele burgheze7) vreo cinci ore.
Dacă luăm în consideraţie faptul ca Ilici mergea zilnic pentru cîteva ore la bibliotecă şi mai era ocupat şi cu alte treburi, putem spune, fără teamă de a greşi, că el muncea în aceste zile cu aproape tot atîta încordare ca şi în timpul congresului. Dar nu se da niciodată bătut, nu ostenea niciodată, iar mintea lui lucra cu o limpezime remarcabilă.
O dată s-a exprimat în termeni aprobativi despre munca mea: asta a fost cînd am terminat de descifrat împreună raportul cu privire la atitudinea faţă de partidele burgheze.
— A ieşit destul de bine, tovarăşe Bogdan, — mi-a spus el, şi această apreciere a fost pentru mine cea mai bună răsplată.
Reuşisem să notez cel mai bine acest raport, deoarece el fusese prezentat la cea de-a douăzeci şi doua şedinţă a congresului, cînd mîna mi se deprinsese cu stenografiatul şi notam, cred, cam 100 de cuvinte pe minut.
...Dar iată că totul s-a sfîrşit. Plec la Paris, unde mă şi aşteaptă comisia de redactare a proceselor-verbale. Toată misiunea mea constă deocamdată în a duce cu bine la Paris un geamantan greu cu procesele-verbale ale congresului. M-am liniştit abia cînd m-am văzut cu preţioasa mea încărcătură în camera unui hotel parizian. Am deschis intenţionat geamantanul: dacă se strecoară vreun hoţ în cameră, vede imediat că nu se poate pricopsi cu aceste manuscrise.
Redactarea proceselor-verbale a durat mai bine de trei luni. Conducătorul de fapt al întregii munci, mai ales al celei literare, a trebuit să fiu eu. Tot eu am dus corespondenţă cu Comitetul Central, care se afla pe vremea aceea în Finlanda. În sînul comisiei nu s-au ivit nici un fel de divergenţe serioase. Aveam o majoritate bolşevică fermă, iar cei doi menşevici au avut o comportare corectă.
Acum vreo 15 ani, Institutul Marx-Engels-Lenin s-a interesat de ce în originalele păstrate ale cuvîntărilor rostite de V. I. Lenin la Congresul al V-lea (de la Londra) al P.M.S.D.R. există corecturi scrise de o alta mînă, care au intrat în textul definitiv al acestor cuvîntări. S-a constatat că într-o serie întreagă de cazuri intercalările în cuvîntările lui V. I. Lenin erau făcute de mîna mea. Cum s-a întîmplat acest lucru? În timpul muncii efectuate la Londra, au fost cazuri cînd am făcut, după indicaţiile date de Lenin, corecturi sau intercalări în textele cuvîntărilor lui. Astfel, o dată n-am putut descifra în stenogramă o frază întreagă şi nici el nu şi-o putea aminti. A doua sau a treia zi însă am descifrat o parte din frază şi i-am comunicat acest lucru lui Vladimir Ilici. Textul cuvîntării se afla deja la mine şi el a redactat imediat fraza, cerîndu-mi s-o introduc eu la locul respectiv. De asemenea am introdus sau am corectat diverse cuvinte, tot potrivit indicaţiilor lui.
În cuvîntările lui există însă şi corectări care nu sînt scrise de mîna mea, ci au fost făcute, probabil, la indicaţia C.C. al partidului, după ce procesele-verbale plecaseră din mîinile mele. De pildă, numele «Prokopovici» a fost înlocuit de cinci ori cu litera «N», probabil din motive de conspiraţie. Procesele-verbale au putut fi publicate abia în 1909 la Paris.
Întorcîndu-mă la Moscova, am fost arestat foarte curînd. Am fost deportat în Siberia, unde m-a găsit — la închisoarea din Tiumcn — procesul de la Iaroslavl din 1905 în legătură cu împotrivirea armată faţă de autorităţi. Am stat la închisoarea din Tiumen aproape doi ani. De la tovarăşul Makar (V. P. Noghin), membru în C. C., care a făcut o «etapă» la această închisoare, am aflat că procesele-verbale ale Congresului de la Londra au fost confiscate cînd s-au făcut arestările din Finlanda. În legătură cu această chestiune am scris (bineînţeles mascat) Rosei Luxemburg la Berlin. Am rugat-o totodată să transmită salutări «Bătrînului» (V. I. Lenin). Ea m-a înţeles bine, s-a informat şi mi-a trimis o carte poştală în care scria: «Schiţele dumitale au fost găsite». Despre V. I. Lenin scria: «Îi voi transmite Bătrînului salutările dumitale. EI se plimbă cu familia prin Paris, dar, oricum ar suci-o, lucrurile tot nu merg bine». Am înţeles că Ilici şi C.C. al partidului se află la Paris şi că activitatea comună cu menşeviciî în cadrul C.C. nu merge.
[1]. «Bogdan» — numele sub care eram cunoscut în partid. — N. K.
1). Vezi V. I. Lenin, Opere, vol. 12, pag. 393—437. — Nota Red.
2). V. I. Lenin, Opere, vol. 12, pag. 437. — Nota Red.
3). Vezi V. I. Lenin: «Cuvîntare rostită în cadrul dezbaterilor cu privire la ordinea de zi a congresului. 2 (15) mai», Opere, vol. 12, pag. 395—397. — Nota Red.
4). Comicul situaţiei rezidă în faptul că stenograful a notat în loc de cuvîntul «uvertka » (eschivare, abatere) cuvîntul «utka», care înseamnă raţă, dar şi gogoriţă sau minciună gogonată. — Nota Trad.
5). V. I. Lenin, Opere, vol. 12, pag. 396. — Nota Red.
6). V. I. Lenin, Opere, vol. 12, pag. 415. — Nota Red.
7). Vezi V. I. Lenin, Opere, vol. 12, pag. 410—421. — Nota Red.