— Ştii, tovarăşe Ilin, poimîine soseşte Lenin! — îmi spuse într-o zi caldă din vara anului 1913 V.A. Karpinski, unul dintre membrii grupului nostru leninist din Geneva.
De mult îl tot aşteptam pe Lenin, dar vestea că peste două zile va fi la Geneva m-a impresionat.
— Unde o să tragă?
— La mine, bineînţeles. Nu rămîne aici decît o zi. Vine dimineaţa şi seara ţine o conferinţă, după care va avea loc şedinţa grupului nostru, iar apoi pleacă cu trenul de douăsprezece. Vino la mine de dimineaţă, n-o să mai fie nimeni, poţi nu numai să stai de vorbă cu el, dar chiar să jucaţi şah — e un şahist de prima clasă.
În ziua fixată m-am sculat de dimineaţă şi am pornit grăbit spre strada Hugo Senger, unde locuia pe atunci familia Karpinski. Încă de la distanţă am zărit un mic grup de oameni în grădina de lîngă casa lor.
«Unde o fi Lenin?» — mă gîndesc eu, privind cu atenţie chipurile celor din grup.
Şirul gîndurilor mi-a fost întrerupt de intervenţia voioasă a tovarăşului Karpinski:
— Daţi-mi voie, Vladimir Ilici, să vă prezint pe tînărul nostru tovarăş Ilin, «vitmerist»; a sosit de cutînd din Rusia.
Intimidat, am strîns mîna mare şi puternică pe care mi-a întins-o Ilici, şi a fost destul să-i văd zîmbetul senin şi prietenos care-i lumina faţa, ca să-mi vină şi mie să zîmbesc.
— Aşa, va să zică eşti «vitmerist»! — spuse Vladimir Ilici.— Povesteşte-ne şi nouă ce fel de organizaţie a fost aceasta, căci informaţiile din ziare prea se contrazic între ele.
Am început să-i vorbesc despre sarcinile şi activitatea acestei organizaţii de elevi din Petersburg, care a fiinţat între 1911 şi 1912 şi a cărei adunare generală a fost arestată în localul gimnaziului de fete Vitmer. Această arestare a stîrnit multă vîlvă. «Cazul de la Vitmer», aşa i se spunea după numele liceului în care a avut loc arestarea.
Această organizaţie de elevi era un fel de sindicat ilegal al elevilor din şcoala medie. Sarcinile care stăteau în faţa ei erau, pe de o parte, lupta pentru îmbunătăţirea situaţiei elevilor, toţi membrii organizaţiei fiind conştienţi că o îmbunătăţire reală a acestei situaţii nu poate surveni decît după căderea regimului ţarist, iar pe de altă parte o agitaţie vastă şi munca de culturalizare.
Din organizaţie făceau parte o serie întreagă de cercuri de devi din Petersburg şi din provincie.
Lenin mă asculta cu atenţie şi interes.
Activitatea «vitmeriştilor», ca manifestare a mişcării revoluţionare în rîndurile generaţiei celei mai tinere, îl interesa în cel mai înalt grad. În articolul «O discordanţă care creşte»1), publicat în 1913 în revista marxistă legală din Petersburg, «Prosveşcenie», el vorbeşte despre această organizaţie.
Încetul cu încetul discuţia a alunecat asupra stării generale de lucruri din Rusia.
Eram surprins cu cîtă exactitate cunoaşte Vladimir Ilici situaţia muncii de partid în Rusia.
În sufragerie, în timp ce luam masa, am început să vorbim despre boala Nadejdei Konstantinovna, un subiect care pe atunci îl frămînta foarte mult pe Vladimir Ilici. Ea suferea de boala lui Basedow, şi Vladimir Ilici nu ştia ce hotărîre să ia. Să recurgă la operaţie, aşa cum recomandau unii medici şi s-o expună astfel unui risc serios, sau să continue tratamentul obişnuit, care ar fi putut să se prelungească ani şi ani de-a rîndul. Cu cîtă grijă şi cu cîtă nelinişte vorbea Vladimir Ilic despre sănătatea bunei şi credincioasei lui prietene!
Pe neaşteptate discuţia noastră luă o altă întorsătură. La felul doi, toata lumea a mîncat carne, numai mie mi s-au adus ouă, şi acest lucru n-a scăpat privirii agere a lui Lenin.
— Ce, şi d-ta suferi de ceva? — m-a întrebat Lenin.
— Nu, dar în general nu mănînc carne.
Pe vremea aceea eram un adept înflăcărat al alimentaţiei fără carne şi am început să-mi susţin punctul meu de vedere cu ardoarea specifică tinereţii.
Ardoarea mea l-a înveselit grozav pe Vladimir Ilici.
— Oho — a spus el zîmbind şi făcîndu-i cu ochiul lui Karpinski — , d-ta o să faci, te pomeneşti, o nouă sciziune în partid şi o să organizezi o nouă fracţiune: a bolşevicilor vegetarieni.
Rîzînd şi tachinîndu-ne, am trecut în bibliotecă, unde ne aştepta ceaiul de după masă.
Vladimir Ilici a început să ne pună întrebări în legătură cu liderii din localitate; voia să ştie dacă, după părerea noastră, vor aduce obiecţii referatului pe care urma să-l ţină în ziua aceea şi dacă sînt tari în polemică.
Lenin nu pierdea din vedere nici un amănunt şi se interesa de toate problemele. Se vedea că aşteaptă cu nerăbdare conferinţa, careiî va oferi prilejul să-şi zdrobească adversarii. Din ochi îi ţîşneau scîntei strălucitoare şi întreaga cameră răsuna de veselie şi de rîsul lui molipsitor, căruia era greu să-i rezişti!
Lenin şi-a ales ca subiect al conferinţei sale o temă spinoasă: problema naţională.
Şi aceasta la Geneva, unde emigranţii formau un număr uriaş de grupuri socialiste naţionale de tot felul, unde negarea necesităţii grupărilor naţionale era considerată aproape o crimă şi orice internaţionalist consecvent — evreu sau polonez — era înfierat prin cuvîntul de ocară: «asimilator».
Localul unde urma să se ţină conferinţa era situat lîngă Plain de Plainpalais, adică foarte aproape de locuinţa familiei Karpinski. Pe stradă întîlneam grupuri compacte de ruşi, iar cînd am intrat în local se părea, literalmente, că n-ai unde să arunci un ac.
Karpinski şi-a ocupat imediat locul de preşedinte şi a deschis adunarea.
— Dăm cuvîntul tovarăşului Lenin — a spus el.
Un mic grup a răspuns prin aplauze călduroase, iar tot restul asistenţei printr-o tăcere mormîntală.
Îl ascultam pentru prima oară pe Lenin şi de la început m-a izbit o trăsătură cu totul specifică. N-aveam impresia că ascult un orator, mi se părea că citesc o carte. Înlănţuirea armonioasă a ideilor, consecvenţa riguroasă şi logica de fier a expunerii făceau ca tot acest auditoriu, alcătuit în majoritatea lui din oameni străini de noi, să asculte pînă la capăt fără să se mişte şi aproape fără să respire, ca fascinat, conferinţa lui Vladimir Ilici.
Cind a terminat, au izbucnit aplauze furtunoase, şi de data aceasta l-a aplaudat marea majoritate a celor prezenţi. Lenin şi-a strîns cărţile şi s-a îndreptat spre ieşire.
Grupul nostru convenise să se întrunească după conferinţă într-o cafenea de lîngă Rond Point. Lenin a pornit într-acolo şi chiar la intrarea în cafenea ne-am ciocnit cu el.
Ne-am uitat la ceas şi ne-am dat seama că nu mai e mult pînă la plecarea trenului lui Lenin. Ne-am hotărît să pornim, şi pe drumul de la cafenea la gară să ascultăm darea de seamă a lui Lenin. Grupul nostru era atît de mic — numai şapte oameni — încît nu atrăgea atenţia.
Se întunecase. Ardeau felinarele. Străzile erau pustii. Locuitorii Genevei se culcă devreme.
Mergeam spre gară şi Lenin ne relata ştirile pe care le avea din Rusia. Din cuvintele lui Lenin se vedea cît de bine ştia el tot ce se petrecea în patrie.
Am ajuns la gară. Lenin se urcă repede în vagon şi apoi apăru la fereastra deschisă. Noi îl salutarăm, fluturîndu-ne pălăriile.
Peste cîteva minute trenul se puse în mişcare. Lenin saluta în dreapta şi în stînga. Deodată privirea lui se opri asupra mea.
— Te sfătuiesc să te laşi de vegetarianism! — îmi strigă el rîzînd.
După cîteva clipe trenul dispăru în depărtare.
La Petrograd, în 1917, curînd după sosirea lui Lenin din străinătate, m-am întîlnit din nou cu el.
Privind chipul meu schimbat, prăfuit şi ars de soare, uniforma militară, nu putu să-şi aducă aminte de mine.
— Ne-am întîlnit la Geneva. Eu sînt «vitmerist»-ul — i-am amintit eu.
— A, vegetarianul! — exclamă el, şi faţa i se lumină de un zîmbet resel şi prietenos.
1). Vezi V. I. Lenin, Opere, vol. 18, pag. 525 — 541. — Nota Red.