După masivele «căderi» care au avut loc la Odesa şi Ekaterinoslav spre sfîrşitul verii anului 1910, după nenumărate încercări de a continua în patrie munca de partid ilegală, am fost totuşi nevoită să plec din Rusia. Dejucînd măsurile de vigilenţă ale poliţiei, am obţinut un paşaport şi în septembrie am ajuns la Paris.
Nu apucasem să mă bucur ca lumea de sentimentul eliberării mele din chingile poliţiei şi de sub «ochiul atotvăzător» al ohranei ţariste, şi iată-mă pradă dezorientării. Mi-am amintit de cele ce auzisem încă în Rusia despre greutăţile vieţii de emigrant. Mă nelinişteau tot felul de întrebări: cine are nevoie de mine aici, ce o să fac, o să-mi pot găsi oare un mijloc de existenţă?
În perioada care a urmat după înfrîngerea revoluţiei din 1905—1907, Parisul era unul dintre cele mai importante centre ale emigraţiei politice. Aici veneau mulţi revoluţionari urmăriţi de justiţia ţaristă, fugiţi din închisorile, din ocnele şi din surghiunul ţarist. Majoritatea emigranţilor duceau o viaţă foarte grea.
Pe atunci Vladimir Ilici Lenin locuia la Paris. Doream din tot sufletul să-l întîlnesc, dar nu ştiam cum să fac. Mi se părea că vizita mea nu va prezenta nici un interes pentru Lenin, că nu voi putea să-i comunic nimic nou.
Un tovarăş care m-a întîlnit pe stradă a doua zi după sosire mi-a risipit aceste îndoieli. Cînd i le-am împărtăşit, s-a revoltat: «Cum se poate să nu înţelegi, Nataşa[1], că pentru Ilici cei proaspăt sosiţi din Rusia sînt ceea ce e mîncarea pentru flamînd!». Într-adevăr, mai tîrziu m-am convins că pentru Lenin întîlnirile cu oamenii de curînd sosiţi din Rusia reprezentau un izvor de informaţie asupra situaţiei din patrie. Cînd se afla departe de ţară, Lenin citea o mulţime de ziare şi reviste ruseşti şi purta o corespondenţă intensă cu tovarăşii de partid.
Tot de la tovarăşul cu care mă întîlnisem pe stradă am aflat ziua şi ora viitoarei şedinţe a grupului bolşevicilor aflaţi la Paris, precum şi adresa la care urma să se ţină. Venind la această şedinţă, care avea loc într-o odăiţă situată în catul de sus al unei cafenele, l-am zărit de îndată pe Lenin. Şedea într-un colţ aplecat asupra unei table de şah. L-am recunoscut nu pentru că aş fi văzut mai înainte vreun portret al lui, căci din motive de conspirativitate portretele lui Lenin nu erau răspîndite. Dar mai avusesem prilejul să-l văd şi să-l aud, o singură dată, în 1907 în Finlanda. Cine-l vedea o dată pe Ilici era imposibil să nu-l recunoască la o a doua întîlnire. Mintea, inima şi atenţia noastră erau cucerite o dată pentru totdeauna de genialul nostru dascăl şi conducător, iar trăsăturile lui originale şi unice se întipăreau în amintirea noastră fără putinţă de a se mai şterge vreodată.
La această şedinţă s-au discutat chestiuni curente, relativ de mai mică importanţă. Lenin a luat cuvîntul şi a vorbit doar cinci sau opt minute. De atunci au trecut mai mult de 45 de ani. Şi, din păcate, nu mai pot să-mi amintesc cuvintele lui Ilici, dar n-am să uit niciodată ce influenţă puternică au avut asupra stării mele sufleteşti. Senzaţia de oboseală, de epuizare fizică dispăruse cu desăvîrşire. Parca mă însănătoşisem după o grea suferinţă.
La sfîrşitul şedinţei, Nadejda Konstantinovna Krupskaia s-a apropiat de mine şi m-a mustrat prieteneşte: «Va să zică dumneata eşti Nataşa, aceea care nu vrea să vină pe la noi! Ilici mi-a cerut să te aduc neapărat. Vino mîine seară la ora opt».
La ora fixată, m-am apropiat de casa cu numărul 4 de pe strada Marie-Rose. Ţin minte că eram tare emoţionată şi nu ştiam încă ce noutăţi i-aş putea relata lui Lenin din viaţa partidului.
Am fost condusă de-a dreptul în «odaia de primire», adică într-o bucătărioară, unde, alături de o maşină de gătit cu gaz aerian, se afla, lipită de perete, o măsuţă dreptunghiulară acoperită cu muşama. Această «odaie de primire» era în acelaşi timp şi «sufragerie». Am luat ceaiul şi o cină modestă împreună cu Vladimir Ilici, Nadejda Konstantinovna şi bătrîna ei mamă.
Eu tot nu ştiam cum să încep. Dar de la primele cuvinte ale lui Vladimir Ilici, după primele lui întrebări, cele trăite de mine în ultimele luni în patrie mi-au apărut deodată într-o lumină nouă: cele ce-i comunicam lui Lenin îmi stîrneau mie însămi un interes cu totul nou şi încercam sentimentul că sînt utilă. Şi aceasta se datora atenţiei încordate cu care mă asculta Vladimir Ilici. El nu mă lăsa să-mi întrerup firul povestirii şi, fără să-mi dau eu singură seama, mă dirija prin întrebările pline de prudenţă pe care mi le punea din cînd în cînd. M-am lăsat tot mai mult furată de povestire şi i-am relatat evenimentele petrecute în 1909 şi 1910 la Odesa, Nikolaev şi Ekaterinoslav; i-am vorbit despre încercarea de a tipări un organ al partidului la Odesa şi despre atacul poliţiei împotriva tipografiei, despre încercarea făcută în acelaşi sens la Ekaterinoslav, despre activitatea cercurilor ilegale şi pătrunderea unor agenţi secreţi ai ohranei în aceste cercuri, despre arestări şi despre apropiatul proces al Comitetului bolşevic din Odesa.
În acea seară am simţit pentru prima oară influenţa atotputernică pe care Lenin o exercita asupra oamenilor. Mulţi dintre contemporanii lui au relevat în amintirile lor felul cum ştia Vladimir Ilici să asculte. Numai prin atenţia pe care o acorda şi prin foarte puţine întrebări el ştia să încurajeze şi să însufleţească pe cel care îi vorbea. Această trăsătură a lui Lenin a devenit una dintre cele mai bune tradiţii ale bolşevicilor. A şti să asculţi înseamnă nu numai a ajunge să cunoşti mai bine o problemă sau alta, ci înseamnă totodată a folosi cel mai bun mijloc de studiere a oamenilor, a da cel mai bun ajutor în vederea educării lor, a dezvoltării lor morale şi politice, precum şi în vederea unei cît mai juste repartizări a lor în munca de partid.
La sfîrşitul convorbirii eram pe deplin convinsă că şi aici, în emigraţie, voi fi de folos partidului. Mi-a dat curaj mai ales faptul că Vladimir Ilici mi-a propus să rezum cele relatate de mine într-o scurtă corespondenţă pentru organul central al partidului, «Soţial-Demokrat», care se tipărea la Paris şi era trimis clandestin în Rusia. Am scris corespondenţa care a fost publicată în nr. 1 al ziarului «Raboceaia Gazeta».
Cu prilejul acestei întîlniri mi-am dat seama ce înseamnă priceperea de a-ţi organiza timpul, lucru de care Lenin dădea dovadă pretutindeni şi în orice împrejurare. Încă de la început l-am întrebat pe Lenin cît timp poate jertfi pentru a sta de vorbă cu mine. Vladimir Ilici mi-a răspuns: «vreme e destulă, şi întrucît vom vorbi şi vom bea ceaiul în acelaşi timp, avem la dispoziţia noastră vreo oră şi jumătate». Dar eu, lăsîndu-mă antrenată de povestire, am uitat de timp. La un moment dat, Lenin s-a uitat la ceas: probabil că timpul ce-mi fusese rezervat era depăşit. Atunci m-am grăbit să termin cele ce aveam de spus. După ce m-a ascultat pînă la capăt, Lenin şi-a luat repede de pe masă paharul cu ceai, mi-a repetat propunerea de a scrie o corespondenţă, şi-a luat prieteneşte rămas bun de la mine şi a trecut în camera lui de lucru. Această cameră, pe care cineva a denumit-o în amintirile sale «cabinet», nu aducea de loc a cabinet. Pe pereţi poliţe din lemn nevopsit pentru cărţi, în mijlocul camerei o masă dreptunghiulară, tot din lemn nevopsit, acoperită cu hîrtie, pe care erau îngrămădite ziare, şi cîteva scaune vechi, foarte ieftine — acesta era tot «cabinetul».
Abia cu mulţi ani mai tîrziu, după ce s-au publicat operele lui complete, ne-am dat seama cu adevărat ce muncă titanică pe plan teoretic, politic şi organizatoric desfăşurase Vladimir Ilici în anii aceia. Dar chiar şi atunci, la Paris, ştiam cu toţii că timpul lui Lenin este foarte scump şi că nu trebuie să-i răpeşti fără rost nici măcar un minut.
Şi totuşi, cînd trebuia să ajute un tovarăş lovit de vreo nenorocire, Vladimir Ilici găsea întotdeauna timp. O dată, întorcîndu-mă acasă seara tîrziu, am găsit un bileţel prin care eram anunţată că în ajun se discutase în casă la Lenin situaţia grea a tovarăşului Kurnatovski, care era bolnav, şi că se hotărîse să fie mutat din spitalul în care se afla în altul. Eram rugată de Lenin să mă duc la un cunoscut de-al meu, un renumit chirurg francez, şi să-l rog să aranjeze mutarea. În încheiere, mi se transmitea că Lenin mă roagă să-i comunic ora la care voi merge la acest chirurg, precum şi rezultatul demersului. După ce m-am înţeles cu chirurgul prin telefon, l-am anunţat pe Vladimir Ilici că întrevederea a fost fixată pentru a doua zi, la ora 12. În aceeaşi seară am primit din nou un bileţel prin care eram anunţată că Lenin vrea să mă însoţească şi că va veni să mă ia la ora 11.
Cunoscînd punctualitatea lui Vladimir Ilici, la ora fixată am început să fiu atentă la sonerie. Deodată am auzit zgomot pe scară şi m-am grăbit să deschid uşa. Era Lenin, care urca în grabă scara spre etajul al şaselea, sărind cîte două trepte şi fredonînd o melodie oarecare. Avea pe atunci 40 de ani şi era plin de viaţă şi de vigoare tinerească.
Îmi amintesc şi de un alt amănunt al acestei întîlniri. Văzînd pe peretele camerei mele o reproducere de pe un tablou de-al «peredvijnicilor», el se opri în faţa ei, o privi cu atenţie şi spuse încetişor: «Ce bine redau viaţa rusă aceste tablouri ale peredvijnicilor... ». Cuvintele lui Lenin m-au determinat să păstrez în arhiva mea această reproducere de pe cunoscutul tablou al pictorului Bogdanov: «Tovarăşi de luptă».
Ne-am înţeles ce trebuie să discutăm cu chirurgul şi apoi am plecat cu metroul pînă la celălalt capăt al Parisului. Drumul, dus şi întors, şi întrevederea au durat cu totul două ore. Numai cei care cunoşteau îndeaproape activitatea lui Lenin pot înţelege ce însemnau pentru el două ore.
Delicat, atent şi sever faţă de tovarăşi, Lenin era totodată foarte sever şi exigent faţă de el însuşi. Exemplul său personal, exigenţa şi uriaşa lui influenţă apărau cadrele bolşevice din străinătate împotriva efectelor demoralizante ale atmosferei din emigraţie. Majoritatea tovarăşilor noştri suportau cu demnitate inactivitatea forţată şi grelele lipsuri materiale. Orice sarcină de partid, chiar şi cea mai măruntă şi mai migăloasă muncă tehnica, era îndeplinită de membrii organizaţiei noastre bolşevice cu entuziasm. În scopul procurării de fonduri pentru tipărirea organului partidului organizam serate şi uneori spectacole. La serate Lenin nu venea, dar le încuraja, deoarece ele ne serveau la obţinerea fondurilor necesare pentru nevoile partidului. Totodată, în convorbirile pe care le avea cu noi, organizatorii acestor serate, el sublinia că răspunderea pentru caracterul civilizat pe care trebuie să-l păstreze distracţiile în timpul acestor serate ne revine nouă şi că nu trebuie să permitem nimic care ar putea ştirbi demnitatea noastră de membri de partid. O dată, cînd am prezentat piesa «Oameni ciudaţi» de Gorki, a venit şi Vladimir Ilici la spectacol.
Îmi amintesc că, intrînd în «foaier», am fost foarte plăcut impresionată cînd l-am văzut printre spectatori pe Vladimir Ilici la braţ cu bătrînul tovarăş D. Kotlearenko. Salutîndu-mă, Ilici mi-a spus că îl bucură foarte mult şi aprobă iniţiativa noastră de a prezenta piesa lui Gorki; el considera că trebuie să urmăm şi pe viitor aceeaşi cale de îmbinare a muncii culturale cu procurarea fondurilor pentru partid, deşi ştia cîte greutăţi a trebuit să învingem pentru a pune în scenă spectacolul din acea seară.
Ca să nu fie o povară pentru casieria noastră din emigraţie (care, în treacăt fie zis, era adeseori goală), emigranţii bolşevici căutau cu orice chip să obţină de lucru şi acceptau orice: dădeau lecţii, făceau traduceri, băteau la maşină sau chiar transportau mobile, spălau automobile. Chiar şi unii tovarăşi care aveau o specialitate apreciată trăiau într-o mizerie cruntă. De pildă, doi tovarăşi medici, ale căror nume sînt bine cunoscute în ţara noastră, sufereau privaţiuni extrem de mari împreună cu familiile lor. Este vorba de vechii bolşevici, răposaţii N. A. Semaşko şi M. F. Vladimirski; acesta din urmă îşi cîştiga pîinea distribuind lapte în fiecare zi de la ora 5 dimineaţa (diploma de medic eliberată în Rusia nu era recunoscută în Franţa). Bolşevicii care erau muncitori calificaţi găseau de lucru, dar ei aveau adeseori greutăţi din pricina necunoaşterii limbii franceze.
Dacă în aceste condiţii grele ne-am păstrat optimismul revoluţionar bolşevic, aceasta se datoreşte în bună parte prezenţei lui Lenin la Paris şi contactului pe care tovarăşii îl aveau cu el. Iată de ce am fost atît de amărîţi cînd am aflat în vara anului 1912 că Lenin pleacă din Paris, deşi faptul că se stabilea mai aproape de graniţa rusească ne bucura.
Grupul bolşevic se distingea net de toate celelalte grupuri de emigranţi din Paris ca fiind sănătos sub raport moral-politic. Un membru de vază al partidului socialiştilor-revoluţionari mi-a spus odată: «De ce vă deosebiţi voi, bolşevicii, de toţi ceilalţi? Cine vă întîlneşte simte că aveţi o structură sufletească aparte, o coeziune deosebită, o lume a voastră deosebită».
Da, aveam o lume deosebită. Era lumea partidului bolşevic. Ne pregăteam pentru o nouă revoluţie. În acei ani bolşevicii se constituiau, sub conducerea lui Lenin, într-un partid aparte, un partid de tip nou, deosebit de obişnuitele partide social-democrate, un partid în care nu existau elemente oportuniste, capabil să conducă proletariatul la lupta pentru putere. În ciuda condiţiilor extrem de grele ale activităţii revoluţionare ilegale, încă de pe atunci partidul era în Rusia o mare forţă, care avea în faţa ei întregul viitor. «Lumea deosebită» a bolşevicilor consta în lupta neîncetată de zi cu zi a partidului nostru pentru o nouă revoluţie. Convingerea fermă că o nouă revoluţie este inevitabilă şi că ea nu este departe îi deosebea pe bolşevici de toţi ceilalţi emigranţi.
Optimismul profund revoluţionar al lui Lenin, credinţa lui nestrămutată că în curînd va izbucni o nouă revoluţie în Rusia au produs asupra mea o impresie de neuitat încă de la prima noastră întrevedere, cînd nu existau indicii vizibile ale unui nou avînt revoluţionar. Eu îi aduceam fapte care vădeau dezmăţul contrarevoluţiei şi înteţirea terorii poliţieneşti, dar în aceste fapte Lenin vedea nu forţa, ci slăbiciunea reacţiunii şi teama de care e cuprinsă în faţa activităţii muncitorilor şi a partidului nostru ilegal. Două-trei replici aruncate de Lenin reflectau profunda lui convingere că victoria reacţiunii este de scurtă durată şi lipsită de trăinicie.
La cîtva timp după această întrevedere a fost convocată în grabă organizaţia din Paris a partidului bolşevic pentru a discuta referatul lui Lenin despre «Raboceaia Gazeta», al cărei prim număr a apărut două săptămîni după aceea.
În referatul său, Lenin a făcut o caracterizare a situaţiei generale, definind-o ca o criză gravă a mişcării muncitoreşti şi a partidului social-democrat. El ne punea în gardă împotriva interpretării filistine pe care menşevicii şi celelalte elemente ostile bolşevismului o dădeau cauzelor crizei din partid şi ne îndemna să studiem rădăcinile de clasă ale luptei interne de partid. Lenin privea drept în faţă, fără teamă, crunta realitate. El ne-a zugrăvit tabloul destrămării organizaţiilor de partid şi a subliniat că există oscilări ideologice nu numai în afara lagărului bolşevic, ci şi printre unii bolşevici; el a recunoscut de asemenea că şi în rîndurile unei părţi a muncitorilor înaintaţi domneşte o anumită apatie şi demoralizare.
În acelaşi timp însă, referatul lui Lenin era pătruns de un profund optimism revoluţionar care se îmbina cu realismul în politică. Două idei treceau ca un fir roşu prin tot referatul: 1) singura ieşire din situaţia grea în care se află ţara şi masele muncitoare ne-o oferă calea revoluţionară, iar nu cea «constituţională», pe care o propovăduiesc menşevicii şi în general oportuniştii de toate nuanţele; 2) un element nou îl constituie faptul că clasa muncitoare a început să promoveze din rîndurile sale conducători capabili care vor lua în mîinile lor restabilirea unităţii partidului. Lenin era de părere că criza din partid poate fi învinsă prin unirea tuturor celor care se situează pe poziţia unei lupte intransigente pe două fronturi: împotriva lichidatorilor (la dreapta) şi împotriva otzoviştilor (la stînga). El şi-a exprimat satisfacţia în legătură cu primii paşi făcuţi în vederea apropierii între bolşevici şi grupul lui Plehanov, care pe vremea aceea considera şi el că principala sarcină este lupta împotriva lichidatorilor şi otzoviştilor.
A fost o adunare foarte furtunoasă. Doi dintre împăciuitorişti au făcut mare tărăboi spunînd că scoaterea unui nou ziar cu colaborarea bolşevicilor şi a plehanoviştilor, fără participarea menşevicilor-lichidatori şi a otzoviştilor, va adînci sciziunea. Ei au obiectat şi împotriva rupturii cu Troţki, legată de ieşirea din redacţia ziarului troţkist a reprezentantului bolşevicilor.
Cînd a luat pentru a doua oară cuvîntul, Vladimir Ilici s-a pronunţat încă o dată în mod categoric împotriva tendinţei spre o unire neprincipială, denumind această unire un «ghiveci împăciuitorist». Muncitorii ne vor înţelege, a spus el; acum sîntem puţini, dar vom fi mulţi dacă ne vom apăra pînă la capăt poziţia noastră revoluţionară, consecvent marxistă.
Adunarea a adoptat părerile lui Lenin.
Aş vrea să vă relatez povestea unei scrisori a lui Lenin adresată membrilor grupului bolşevic din Paris, scrisoare care, din păcate, n-a mai fost găsită nici pînă astăzi şi care constituie un exemplu ce ilustrează înalta principialitate a lui Vladîmir Ilîci şi atenţia pe care o acorda el tovarăşilor.
În perioada din care datează întîlnirile mele cu Lenin la Paris, ruptura dintre noi şi menşevici era deplină, astfel încît noi, bolşevicii, nici nu mai participam la adunări comune cu menşevicii. Dar reprezentanţii noştri în Biroul din străinătate al Comitetului Central erau nevoiţi să trateze cu reprezentanţii menşevicilor în problema împărţirii banilor şi a celorlalte bunuri care aparţineau întregului partid. Înţelegerea pe cale de a se realiza era ameninţată să fie zădărnicită din cauză că menşevicilor li s-a năzărit deodată să pună ca o condiţie a înţelegerii participarea la o nouă discuţie generală în problema situaţiei din partid şi stăruiau ca Lenin să participe personal la discuţie. Reprezentanţii bolşevicilor, care doreau să ajungă mai repede la o înţelegere, au făcut imprudenţa să promită acest lucru fără să fi avut consimţămîntul lui Lenin.
Problema a fost ridicată într-o adunare a grupului bolşevic de la Paris, convocată în grabă. Lenin s-a pronunţat împotriva oricărei noi discuţii cu menşevicii în emigraţie şi a declarat categoric că refuză să ia cuvîntul la o astfel de adunare, aducînd ca argument în motivarea poziţiei sale că acest proiect este inutil şi chiar dăunător.
După ce partizanii discuţiei şi-au expus punctul de vedere, Lenin a declarat încă o dată că refuza să participe la o astfel de discuţie şi curînd după aceea a şi plecat.
După plecarea lui, cei prezenţi au fost cuprinşi de o mare tulburare. Nu ştiam ce să facem. O parte din oameni au plecat. Cei rămaşi au hotărît să trimită doi tovarăşi acasă la Lenin pentru a lămuri această problemă.
Cînd N. K. Krupskaia le-a spus că Lenin nu s-a întors încă, tovarăşii s-au cam îngrijorat, dar, gîndindu-se că, probabil, Lenin face o plimbare de unul singur, aşa cum avea obiceiul, pentru a se gîndi în linişte la situaţia creată, l-au aşteptat pe strada Marie-Rose, unde locuia el pe atunci. Curînd şi-a făcut apariţia Lenin, care se apropia cu pas grăbit de locuinţa lui. Era tulburat. Deşi era o oră tîrzie, Vladimir Ilici, bucuros de întîlnirea neaşteptată cu tovarăşii, i-a luat cu el în casă şi au început să discute situaţia care se crease. Argumentele pe care Lenin le-a repetat în faţa lor au înlăturat orice îndoieli ale tovarăşilor.
Dar Lenin nu considera problema epuizată. El voia să şteargă orice umbră de divergenţă cu o parte considerabilă a grupului de la Paris. În acest scop Lenin a scris o scrisoare către membrii grupului în care explica amănunţit poziţia sa.
Aceasta este o ilustrare elocventă a atitudinii lui Lenin faţă de colectiv, faţa de tovarăşii lui de partid. Grupul de la Paris era alcătuit din tovarăşi care participaseră activ la prima revoluţie rusă, deşi cu roluri inegale ca importanţă; el reprezenta totuşi organizaţia bolşevică locală. Lenin considera că nu poate ignora starea de spirit nici măcar a unei părţi din această organizaţie. El personal a întocmit o listă de tovarăşi cărora, după părerea lui, trebuia să li se dea scrisoarea s-o citească.
Am citit această scrisoare de vreo două-trei ori şi conţinutul ei mi-a rămas întipărit pe toată viaţa, aproape cuvînt cu cuvînt.
Scrisoarea începea cu afirmaţia că Lenin consideră orice încălcare a disciplinei drept cea mai gravă abatere pentru un membru de partid şi că nu admite ca voinţa majorităţii să nu fie îndeplinită. Totodată el este silit să stăruie în atitudinea sa, deoarece este convins mai mult ca oricînd că are dreptate. Lenin a zugrăvit în culori vii istoria discuţiilor infructuoase ale emigranţilor, diferite de discuţiile dintre muncitorii din Rusia: acolo, mai ales în fabrici şi uzine, în fumoare şi în alte colţuri retrase, discuţiile dintre bolşevici şi menşevici sînt ascultate cu atenţie de numeroşi muncitori fără partid. Discuţiile îi ajută pe muncitori să crească din punct de vedere politic, să devină revoluţionari şi să-şi precizeze poziţia. În emigraţie, la adunări vin, de regulă, oameni din diferite lagăre, care cunosc pe dinafară toate aceste discuţii în contradictoriu şi care şi-au precizat demult poziţia: aici nu mai poţi face pe nimeni să-şi schimbe convingerile. Iar discuţia principială o ducem în presa de partid. Noi nu ne putem permite, arăta Vladimir Ilici, să ne irosim forţele pentru o flecăreală deşartă. Trebuie să ne economisim energia, să acumulăm cunoştinţe, să studiem învăţămintele trecutului, să ne pregătim în vederea unui nou avînt revoluţionar. Revoluţia va veni şi ne va cere priceperea de a lupta mai bine, de a evita vechile greşeli.
Ce înrîurire binefăcătoare a avut această scrisoare a lui Lenin! Problema în jurul căreia se iscase incidentul nu mai necesita nici o discuţie. Cu toţii ne-am dat şi mai bine seama cîtă dreptate avea Lenin şi am privit într-un fel nou realitatea şi locul nostru în această realitate. Sub impresia acestei scrisori eram cu toţii într-o stare de spirit sărbătorească.
În legătură cu grevele din timpul verii şi cu demonstraţiile care au avut loc cu prilejul morţii lui Tolstoi, încă în decembrie 1910 Lenin scria: «Poporul rus se deşteaptă la o luptă nouă, el păşeşte în întîmpinarea unei noi revoluţii»1).
Chiar din primele zile ale revoluţiei din 1905 şi în special după înfrîngerea ei, Lenin a studiat temeinic experienţa acestei revoluţii, a sintetizat învăţămintele ei şi a expus concluziile sale în problemele mai importante în referate ţinute în faţa publicului din centrele mari ale Franţei şi Elveţiei. Aceste referate, ţinute sub egida organizaţiilor bolşevice locale, atrăgeau numeroşi ascultători din rîndurile tuturor partidelor revoluţionare şi opoziţioniste din emigraţie.
Spre deosebire de scepticii care înmormîntaseră orice speranţă într-o nouă revoluţie, Lenin demonstra cu multă putere de convingere că o nouă revoluţie nu numai că va izbucni negreşit, dar că ea nu este departe. Nici una dintre sarcinile pe care muncitorii şi ţăranii şi le propuseseră în prima revoluţie n-a fost rezolvată: nici problema pămîntului, nici problema zilei de lucru de 8 ore, nici problema republicii democratice. Aşadar cauzele adînci care au dat naştere primei revoluţii n-au dispărut, ele au rămas valabile şi nu pot să nu ducă la o nouă revoluţie. Pentru această revoluţie trebuie să ne pregătim. Dar Lenin nu considera a doua revoluţie ca o simplă repetare a celei dintîi, ci ca o dezvoltare a ei în condiţii noi, mult schimbate.
În anii aceştia Lenin a participat activ la mişcarea muncitorească internaţională. El a studiat nu numai condiţiile din Rusia, dar şi cele internaţionale. O mare atenţie a acordat Lenin ecoului stîrnit de prima revoluţie rusă în lumea întreagă, mai ales în Turcia, Persia şi China; pe baza acestui lucru a tras el concluziile sale geniale cu privire la noua epocă revoluţionară ce avea să vină. În special acest lucru s-a reflectat clar în cuvîntarea rostită de el la înmormîntarea lui Paul şi a Laurei Lafargue.
Din lucrările lui Lenin şi din amintirile tovarăşei N. K. Krupskaia ştim ce respect profund nutrea Lenin pentru Lafargue. Acest respect ieşea în mod deosebit în evidenţă prin comparaţia cu atitudinea critică a lui Lenin faţă de liderii socialiştilor francezi. Deşi în perioada dinainte de război era încă greu de prevăzut că liderii Partidului socialist francez vor trece în masă pe poziţiile social-şovinismului şi deşi pe atunci Lenin încă nu-i înfierase ca pe nişte trădători, aşa cum a făcut-o la începutul primului război mondial, înstrăinarea lui Lenin de aceşti lideri era evidentă.
Într-o zi, după ce Lenin şi-a încheiat referatul ţinut în localul bibliotecii emigranţilor (pe bulevardul Gobelin), l-am întrebat dacă se întîlneşte cu conducătorii Partidului socialist francez. Lenin a spus: «Nu, n-avem un limbaj comun». La întrebarea dacă nu participă la discuţiile lor teoretice, Lenin a răspuns: «Ştiinţele sociale trebuie studiate în Germania. În Franţa este bine organizat studiul ştiinţelor naturii».
Sinuciderea lui Paul şi a Laurei Lafargue şi scrisoarea sinceră[2] pe care Lafargue a lăsat-o înainte de moarte au produs o profundă impresie asupra întregului lagăr socialist.
Doi sau trei tovarăşi au organizat o convorbire specială cu Lenin în legătură cu această sinucidere, şi după incinerarea soţilor Lafargue ne-au relatat şi nouă cele discutate. Vorbind cu tovarăşii noştri, Vladimir Ilici şi-a exprimat următoarele idei: un socialist nu-şi aparţine sie însuşi, ci partidului. Dacă mai poate aduce un folos cît de mic clasei muncitoare, fie numai scriind un articol sau un apel, nu are dreptul să se sinucidă. Tot atunci Lenin a mai spus că nu trebuie să se uite că partidele muncitoreşti sînt mult mai sărace în forţe publicistice decît partidele burgheze.
Cu o zi înainte de incinerare, în ziarul «L'Humanité» a apărut un anunţ care vestea că reprezentanţii partidelor şi ai organizaţiilor care doresc să ţină cuvîntări la incinerarea soţilor Lafargue trebuie să înştiinţeze din ajun redacţia ziarului «L'Humanité». Vladimir Ilici s-a dus şi el, dar abia noaptea tîrziu a putut pătrunde cu mare greutate în redacţia ziarului «L'Humanité» ca să facă înştiinţarea cuvenită, deoarece o mare mulţime se adunase în stradă în faţa redacţiei.
În ziua incinerării, zeci de mii de proletari francezi cu steaguri roşii fîlfîind au urmat cele două sicrie spre cimitirul Père-Lachaise. În sala crematoriului nu încăpea toată lumea venită la incinerare şi mitingul de doliu s-a ţinut, sub cerul liber, pe terenul din faţa crematoriului.
După ce au vorbit cîţiva oratori, a luat cuvîntul şi Lenin în numele P.M.S.D.R., pe care îl reprezenta în Biroul socialist internaţional. Vladimir Ilici a rostit în limba franceză o cuvîntare scurtă, dar cu un conţinut extrem de profund. În primele cuvinte închinate lui Lafargue, el a exprimat respectul pe care proletariatul rus şi avangarda lui îl nutreşte pentru Lafargue, unul dintre cei mai talentaţi şi mai profunzi propagandişti ai ideilor marxiste.
Din cuvîntarea lui Vladimir Ilici răzbătea glasul unui mare revoluţionar, înflăcărat patriot şi internaţionalist: «Sub steagul ideilor marxiste — a spus el — s-a unit detaşamentul de avangardă al muncitorilor ruşi, care prin lupta sa de masă, organizată a dat o lovitură absolutismului şi apără cauza socialismului, cauza revoluţiei, cauza democraţiei, în pofida tuturor trădărilor, şovăielilor şi oscilaţiilor burgheziei liberale»2). Rostind aceste cuvinte, Lenin s-a îndreptat de mijloc în mod vizibil, şi toată ţinuta lui exprima însufleţire şi mîndrie pentru clasa muncitoare din Rusia.
Ne sună aievea în urechi, de parcă ar fi fost rostite ieri, cuvintele lui Lenin despre revoluţia rusă care «a deschis epoca revoluţiilor democratice în toată Asia, astfel că 800.000.000 de oameni participă acum la mişcarea democratică din întreaga lume civilizată»3).
În cuvintele lui Lenin nu se simţea o tristeţe funebră, ci presimţirea optimistă a unor mari bătălii.
Aceste lupte istorice au avut loc, în condiţii schimbate, în toiul primului război mondial. Ele au început prin a doua revoluţie rusă, pe care Lenin o prevăzuse în anii celei mai deşănţate reacţiuni.
În anii 1910—1912 toate speranţele lui Lenin, toată energia lui clocotitoare erau îndreptate înainte, în întîmpinarea celei de-a doua revoluţii ruse ca cel mai apropiat scop. În victoria revoluţiei din februarie 1917, Lenin a văzut numai un prim pas. Din primele zile ale acestei victorii, tot geniul lui, întreaga lui energie uriaşă s-a avîntat spre revoluţia socialistă, pe care în Octombrie a condus-o în aşa fel încît numele lui a ajuns pe buzele muncitorilor din lumea întreagă. Acum, cînd marele nostru partid, pe o bază cu totul nouă, puternică, creată de Octombrie, se îndreaptă cu încredere spre comunism, simţim şi ştim că Lenin e alături de noi.
[1]. «Nataşa» — numele meu conspirativ. — S. G.
[2]. Publicată într-unul din numerele din decembrie ale ziarului bolşevic «Zvezda». — S. G.
1). V. I. Lenin, Opere, vol. 16, pag. 327. — Nota Red.
2). V. I. Lenin, Opere, vol. 17, pag. 269. — Nota Red.
3). Op. cit., pag. 270.. — Nota Red.