Pe Vladimir Ilici Ulianov l-am cunoscut în toamna anului 1891, la Samara, unde poliţia îmi fixase domiciliu forţat. Aşa cum se obişnuia pe atunci, aveam la mine cîteva adrese ale unor persoane pe care mă puteam bizui ca pe nişte tovarăşi. Printre ele era şi bătrînul narodnic Nikolai Stepanovici Dolgov. El a fost primul de la care am aflat că familia Ulianov locuieşte în Samara. Despre Aleksandr Ulianov auzisem eu, desigur, dar Dolgov mi i-a prezentat şi pe ceilalţi membri ai familiei Ulianov în culori care mi-i făceau simpatici; în special mi-a vorbit despre Vladimir Ulianov, ca despre un democrat cu totul excepţional. Cînd l-am întrebat în ce constă democratismul lui, Dolgov mi-a răspuns: «Păi, în toate: şi în îmbrăcăminte, şi în comportare, şi în felul de a vorbi — într-un cuvînt, în toate». Îmi amintesc de interiorul modest al locuinţei familiei Ulianov, de sufrageria spaţioasă, în care se afla un pian şi o masă mare, acoperită cu o faţă de masă albă. Dar şi în acest interior modest Vladimir Ilici se distingea prin simplitatea sa. Pe vremea aceea nu l-am văzut niciodată altfel îmbrăcat decît în bluză sau în cămaşă rusească. Costumul lui obişnuit era o cămaşă rusească din pînză albastră, încinsă cu un şnur.
Familia Ulianov m-a primit cu foarte multă căldură. După cele ce-mi povestise Dolgov, doream, bineînţeles, să-l văd mai ales pe Vladimir Ulianov. Drept să spun, în primul moment am fost oarecum dezamăgită: un tînăr puţin prezentabil, care arăta cam bătrîn pentru vîrsta lui; trebuie să spun totuşi că ochii lui mijiţi, în care licărea o flăcăruie neobişnuită, te izbeau de la prima vedere. Aproape toată seara a tăcut, jucînd şah cu Dolgov. Pe cînd mă pregăteam să plec acasă, Maria Aleksandrovna s-a arătat foarte îngrijorată că va trebui să merg singură pînă-n celălalt capăt al oraşului, şi Vladimir Ilici s-a oferit să mă conducă.
Îmi amintesc bine de acest prim drum făcut împreună cu Vladimir Ilici pe străzile murdare şi întunecoase ale Samarei. Zic «primul» pentru ca după aceea am mai făcut de multe ori acest drum împreună: de fiecare dată cînd plecam de la familia Ulianov seara, Vladimir Ilici mă conducea, şi atunci ne angajam în discuţii şi dispute interminabile; de altfel aceste dispute erau provocate mai ales de mine. Dar să revin la primul drum făcut împreună. Vladimir Ilici m-a întrebat foarte amănunţit cum şi de ce am ajuns la Samara, şi cînd a aflat că mi s-a fixat domiciliu în acest oraş în urma procesului iacobinilor-blanquişti şi că sînt iacobină1), s-a arătat foarte interesat de acest lucru şi a început să mă privească, pe cît se pare, drept un obiect de studiu. În general, atunci cînd mi-l amintesc pe Vladimir Ilici la Samara, ajung la concluzia că el nu-l studia numai pe Marx, ci, folosind orice prilej, orice cunoştinţă, căuta să pătrundă cît mai mult în experienţa mişcării revoluţionare din trecut. Vladimir Ilici nu numai că m-a condus, dar a şi intrat la mine, şi în seara aceea noi am mai discutat încă multă vreme. De la iacobini am trecut la Cernişevski, iar de la Cernîşevski la Marx. Îmi amintesc cum, la un moment dat, am trîntit nu ştiu ce inepţie teribilă despre socialismul ştiinţific şi n-am vrut în ruptul capului să renunţ la părerea mea; Vladimir Ilici însă şi-a dezvoltat calm şi sigur punctul său de vedere, m-a combătut cu o uşoară umbră de ironie, dar fără să mă jignească cîtuşi de puţin, dîndu-mi pe loc o lecţie scurtă, dar bună. Ne-am despărţit ca doi prieteni. Eu, bineînţeles, m-am hotărît să-l convertesc la credinţa iacobină, şi am încercat să fac lucrul acesta, dar curînd m-am convins că aşa ceva îmi va fi peste putinţă. Totuşi legăturile noastre de prietenie au continuat. Mă vedeam cu Vladimir Ilici de două ori pe săptămînă. În zilele cînd mă duceam la familia Ulianov (de obicei duminica), Vladimir Ilici mă conducea mai întotdeauna acasă: el trecea pe la mine şi în cursul săptămînii, cînd îmi aducea cărţile lui N. — on, şi îmi citea, uneori, niscai note de ale sale. Adeseori am discutat cu el îndelung despre «cucerirea puterii», tema favorită a iacobinilor. După cîte îmi amintesc, Vladimir Ilici nu contesta nici posibilitatea cuceririi puterii, nici faptul că ea este de dorit, numai că el nu putea să înţeleagă pe ce fel de «popor» avem noi de gînd să ne sprijinim, şi a început să-mi explice pe larg că poporul nu este ceva întreg şi omogen, ci este alcătuit din clase cu interese diferite etc.
Îmi amintesc cît eram de uimită de neobişnuita capacitate de muncă a lui Vladimir Ilici. La familia Ulianov veneam de obicei seara. Îmi petreceam seara în societatea Annei Ilinicina şi a Mariei Aleksandrovna. Pe Vladimir Ilici aproape că nu-l vedeam; el stătea şi lucra în camera sa, de unde nu ieşea decît la ceai sau la cină. În camera lui aproape că n-am fost niciodată şi, în general, rareori intra cîte cineva din ai casei; îmi amintesc numai că mai des decît ceilalţi intra Maria Ilinicina, o fetişcană de vreo 12-14 ani, pe care Vladimir Ilici o lua uneori la el. Ţin bine minte totuşi camera lui Vladimir Ilici: o încăpere mică în care, de cum intrai, îţi atrăgeau privirea masa de lucru şi cărţile lui, destul de numeroase; dar ceea ce m-a izbit mai mult a fost că pe această masă, alături de Marx, am văzut culegeri statistice şi, printre altele, publicaţiile statisticii zemstvelor. Vladimir Ilici lucra şi duminica în camera sa, de unde nu ieşea decît pentru a merge la masă; în timpul mesei schimba o vorbă-două cu M. T. Elizarov (soţul Annei Ilinicina) şi mă întreba ce mai e nou. După masă venea de obicei cîte cineva, şi Vladimir Ilici se angaja la o partidă de şah; a încercat să mă iniţieze şi pe mine în acest joc, dar m-am dovedit a fi o elevă prea slabă. La început Vladimir Ilici s-a enervat, şi în cele din urmă a renunţat. Uneori, în acele zile de duminică, noi toţi, adică soţii Elizarov, Vladimir Ilici, eu şi tineretul care venea pe la familia Ulianov (A. P. Sklearenko, A. A. Beleakov şi A. M. Lukaşevici), ne duceam la A. I. Livanov şi la soţia lui, V. I. Vitten (care fuseseră deportaţi în urma procesului celor 193). Iniţiatorul acestor vizite era Vladimir Ilici, şi mă miram de atenţia şi seriozitatea cu care asculta Vladimir Ilici amintirile simple şi uneori nostime povestite de V. I. Vitten.
Îmi amintesc de asemenea că de vreo două ori Vladimir Ilici l-a vizitat pe statisticianul zemstvei guberniale, Ivan Markovici Krasnoperov. Eu meditam pe atunci nişte copii în casa acestuia, şi ţin minte cum odată, plecînd de la meditaţie, m-am întîlnit în vestibul cu M. T. Elizarov şi cu Vladimir Ilici, fapt care m-a surprins nespus de mult. Îmi amintesc cum, strîngîndu-i mina lui Krasnoperov şi arătîndu-l pe Vladimir Ilici, Elizarov i-a spus: «Venim să ne războim cu d-ta». N-am asistat la discuţia dintre Vladimir Ilici şi Krasnoperov, dar am auzit de la Elizarov că Vladimir Ilici l-a scărmănat zdravăn pe acest bătrîn narodnic. Nici pînă în 1917 n-a uitat Krasnoperov această întîmplare.
E interesant de remarcat că unii adversari de idei ai lui Vladimir Ilici au avut chiar de la prima întîlnire o atitudine ostilă faţă de el, deşi în discuţiile cu ei Vladimir Ilici nu-şi permitea nici un fel de atacuri personale. Poate că ei îşi dădeau seama de superioritatea lui şi nu voiau să se împace cu ideea asta. Vladimir Ilici, dimpotrivă, ca un adevărat strateg, avea o atitudine plină de atenţie şi de interes faţă de fiecare om nou, apreciindu-l ca pe un soldat, din punctul de vedere al folosului pe care l-ar putea aduce în lupta viitoare, şi rar se înşela în aprecierile sale. În legătură cu aceasta îmi aduc aminte de un episod din viaţa de la Samara. În primăvara anului 1892 a venit la mine o bună prietenă şi tovarăşă de idei, Romanova, pe atunci iacobină. Aceasta era o femeie inteligentă, bună oratoare, însă cu o pregătire teoretică relativ slabă, datorită cărui fapt, în cursul discuţiilor, se limita adeseori să recurgă la locuri comune. Cînd a venit la mine la Samara, eu, fireşte, m-am grăbit s-o duc mai întîi la Ulianovi, şi pe drum i-am cîntat ditirambe la adresa lui Vladimir Ilici. Pentru aceste ditirambe ea m-a acuzat de trădare a principiilor iacobine; totuşi Ulianov i-a trezit interesul. S-a întîlnit cu el de două ori: o dată am fost noi la Ulianovi, şi o dată, în timpul cînd era ea la mine, a venit Vladimir Ilici pe la noi.
Printre adversarii de idei ai lui Vladimir Ilici erau şi dintre aceia pe care el nu că nu-i iubea, dar nu prea-l interesau. Din această categorie poate fi considerat ca făcînd parte şi Vasili Vasilievici Vodovozov. Vodovozov era şi el tovarăş de-al nostru de nenorocire, adică executa şi el o deportare administrativă la Samara. El era tocmai opusul lui Vladimir Ilici. În timp ce acesta îşi transpunea tot bagajul lui intelectual în viaţă, Vodovozov era o plictisitoare enciclopedie ambulantă: un geamantan umplut pînă la refuz cu cărţi, care nu mai era de nici un folos nimănui. Mi-era parcă ciudă că acest capital se iroseşte în zadar şi l-am îndemnat o dată pe Vodovozov să ţie un referat în faţa tineretului din Samara. După cîte îmi amintesc, el a ţinut, iarna, la locuinţa sa un referat despre social-democraţia germană. A fost de faţă şi Vladimir Ilici, care a luat cuvîntul ca oponent al lui Vodovozov, combătînd punctul de vedere prea «parlamentarist» (altă expresie nu găsesc) al acestuia. Nu-mi amintesc ca Vladimir Ilici să fi fost deosebit de vehement, dar ţin minte că Vodovozov a rămas nemulţumit de această dispută. La început, adică în toamna anului 1891, el putea fi văzut destul de des la Ulianovi, dar după aceea a început să-i viziteze mult mai rar, şi atunci cînd l-am întrebat prin ce se explică această schimbare, el mi-a răspuns că «se plictiseşte» la ei.
După părerea mea, persoana lui Vodovozov nu prea-l interesa pe Vladimir Ilici, care de asemenea se plictisea în prezenţa lui.
1). Sub numele de iacobini-blanquişti este cunoscut grupul lui P. G. Zaicinevski, din care făceau parte A. I. Romanova, L. G. Romanov, V. P. Arţîbuşev, A. I. Orlov, S. I. Miţkevici, M. P. Golubeva-Iasneva, Troeperstov şi alţii. «Din grupul iacobinilor — scrie M. P. Golubeva — Vladimir Ilici nu mă cunoştea personal decît pe mine şi pe Adelaida Ivanovna Romanova, pe care n-o mai văzuse din toamna anului 1892, şi totuşi, cînd ne-am întîlnit în 1918, m-a întrebat cu mult interes despre ea şi părea foarte întristat de faptul că ea nu merge cu noi, ci cu menşevicii. În ceea ce mă priveşte, în scrisoarea pe care mi-a trimis-o din străinătate în 1904, la Saratov, îmi scria despre dorinţa lui de a relua legăturile noastre prieteneşti de la Samara; mă considera, prin urmare, printre prietenii săi». — Nota Red.