La sfîrşitul lui iulie sau începutul lui august 1894, M. T. Elizarov, care pe atunci lucra la contabilitatea direcţiei căii ferate Kursk, m-a anunţat că manuscrisele lui Vladimir Ilici despre Iujakov şi Krivenko sînt gata şi că putem pleca după ele.
Într-o dimineaţă caldă şi senină am sosit la Liublino şi m-am dus să caut casa, urmînd indicaţiile date de M. T. Elizarov. În drum spre casă mă gîndeam fără să vreau la durerea pe care trebuia s-o fi încercat mama lui Vladimir Ilici cînd l-a pierdut pe fiul ei mai mare, care îi era atît de drag. Aş fi vrut să cunosc mai îndeaproape, de la membrii familiei, de la cei dragi lui, chipul acestui tînăr erou şi în aceleaşi timp mă temeam să nu zgîndăresc cu întrebările mele rănile sufleteşti care, de bună seamă, nu se închiseseră încă.
În sfîrşit, am găsit şi casa cu mezanin; în faţă o grădiniţă, de gardul căreia stătea rezemată o bicicletă. Din casă ieşi un tînăr student. La întrebarea mea unde locuiesc Elizarovii, el arătă spre uşa pe care tocmai ieşise, urcă pe bicicletă şi dispăru repede. Era Dmitri Ilici, al patrulea şi cel mai tînăr membru al familiei Ulianov. Am intrat în casă, unde am dat de Anna Ilinicina, căreia m-am recomandat. Ea îl strigă pe fratele ei: «Volodia, te caută un student de la institutul tehnologic». Pînă să coboare Vladimir Ilici de la mezanin, mi-am aruncat privirile prin cameră. Mi-a atras atenţia, nu ştiu de ce, mapa de note cu litere aurite, aparţinînd Mariei Ilinicina, care pe atunci studia muzica.
Vladimir Ilici mă prezentă mamei sale, Maria Aleksandrovna, şi surorilor sale, Anna şi Maria. Toate trei mă întîmpinară prietenos: era vorba de un oaspe al lui Volodia.
Împreună cu Vladimir Ilici ne-am îndreptat spre Kuzminki. Acolo, pe malul lacului, şezînd pe o bancă, m-a întrebat cum merge treaba cu multiplicarea articolului1), şi mi-a expus într-o formă deosebit de atractivă şi convingătoare, vădind o mare erudiţie, conţinutul celor două noi răspunsuri scrise de el — lui Iujakov şi lui Krivenko.
Vremea trecea, trebuia să mă înapoiez la Moscova, dar nu mă înduram să mă despart de un interlocutor atît de interesant. De aceea, cînd ne-am înapoiat la vilă şi Anna Ilinicina m-a invitat să iau masa cu ei, am primit cu plăcere, în speranţa că-l voi auzi din nou vorbind pe Vladimir Ilici. M-am lăsat atît de mult antrenat de continuarea convorbirii începute la Kuzminki, încît, ridicîndu-mă de la masă, în mod cu totul inconştient, i-am mulţumit lui Vladimir Ilici. «Nu mie, ci surorii mele», a răspuns Vladimir Ilici. M-am fîstîcit şi probabil că aveam o înfăţişare foarte jalnică în timp ce-mi ceream scuze pentru gafa făcută. Anna Ilinicina m-a scăpat din încurcătură. «Eraţi atît de absorbit ascultîndu-l pe Volodia, încît fără să vreţi i-aţi mulţumit lui. E explicabil», a spus ea.
Dar nu numai eu îl ascultam pe Vladimir Ilici cu atîta încîntare; toţi cei de faţă erau la fel de impresionaţi. Mi-a rămas cu deosebire întipărit în minte chipul Mariei Aleksandrovna, mama lui Vladimir Ilici. El exprima mîndrie şi o admiraţie nemărginită pentru fiul ei. Mai tîrziu, de cîte ori venind la Moscova vizitam familia Ulianov, Maria Aleksandrovna mă întreba îngrijorată cum o duce Volodia, dacă nu se expune la primejdii, dacă nu e urmărit, şi se vedea că e nespus de bucuroasă să primească veşti de la cineva care soseşte din Petersburg.
1). Prima parte a lucrării «Ce sînt „prietenii poporului“ şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor?». — Nota Red.