După conferinţa de la Praga a bolşevicilor, care a avut loc în ianuarie 1912, Lenin hotărî să plece de la Paris în Galiţia, în oraşul Cracovia, situat la o distanţă de o oră şi jumătate de drum de la graniţa rusă. Voia să fie mai aproape de Rusia, de «Pravda», corespondenţa trebuia să meargă mai repede, trebuiau să ajungă mai repede instrucţiunile lui la organizaţiile de partid.
Eu locuiam pe atunci la Cracovia şi Lenin mi-a comunicat această hotărîre a lui, rugîndu-mă sa mă interesez dacă nu-l ameninţă pericolul de a fi dat pe mîna jandarmilor ţarişti. Pe vremea aceea, Austro-Ungaria, cu sprijinul activ al Germaniei, se pregătea intens de război împotriva Rusiei, şi de aceea autorităţile austriece nu erau interesate să uşureze guvernului ţarist lupta împotriva revoluţionarilor ruşi. Bazîndu-mă pe aceste considerente eram convins că Lenin se poate muta liniştit la Cracovia. Din discuţiile avute cu militanţii politici din localitate care se informaseră asupra poziţiei autorităţilor faţă de această chestiune, m-am convins că am dreptate şi i-am scris lui Lenin în acest sens.
La 19 iunie (2 iulie) 1912 Lenin a sosit la Cracovia. A tras pentru o zi-două la hotel şi apoi la 21 iunie (4 iulie) s-a mutat pe strada Zwierzyniec, la numărul 218.
Înarmat cu un plan al oraşului şi al împrejurimilor şi cu un dicţionar ruso-polon, Lenin s-a aclimatizat repede. După vreo lună şi jumătate de la sosirea sa la Cracovia, stînd o dată de vorbă cu mine, Lenin a început să-mi povestească despre împrejurimile oraşului şi despre ţăranii din satele apropiate. Mi-a vorbit mult despre viaţa, despre obiceiurile şi despre starea lor de spirit. Îmi spunea că se plîng de impozitele prea mari şi de scumpetea vieţii.
Eram uluit cît de just caracterizează el pe ţăranii din ţinutul Cracoviei şi cît de viu descrie împrejurimile acestui oraş.
I-am spus:
— D-ta, Vladimir Ilici, de-abia ai venit aici; cum ai avut timp să cunoşti atît de bine împrejurimile oraşului şi, mai ales, cum de poţi să caracterizezi cu atîta precizie pe ţărani ?
Glumind, Ilici mi-a răspuns:
— Ăsta e secretul meu... D-ta nu te mişti tot timpul din casă, pe cînd eu în fiecare duminică cutreier cu bicicleta împrejurimile oraşului şi caut să-i cunosc pe ţărani; de altfel pe aici sînt locuri foarte frumoase şi interesante.
Şi a început din nou să descrie împrejurimile Cracoviei şi să ne povestească despre discuţiile lui cu ţăranii. Eram din ce în ce mai uimit.
— Iartă-mă, dar cum vorbeşti cu ei, că doar d-ta nu ştii să vorbeşti polona?
— Cine ţi-a spus? Am dicţionar şi ştiu deja o mulţime de cuvinte poloneze. Şi ziarele le citesc cu ajutorul dicţionarului. În plimbările mele în afara oraşului îmi iau ca ajutor dicţionarul; intru în casa ţăranului, îi dau bineţe, îl rog să-mi vîndă puţin lapte şi discuţia se leagă. Vorbesc în limba polonă, iar dacă îmi lipsesc cuvintele poloneze, completez cu cuvinte germane; cei mai mulţi dintre ei au făcut armata, aşa că au învăţat puţin limba germană. Uneori sînt nevoit să recurg la gesturi... Într-un cuvînt, discutăm şi ne înţelegem foarte bine... Interesanţi oameni sînt ţăranii de pe aici, bun material uman. Păcat că partidul social-democrat de aici nu le dă atenţia cuvenită, nu duce muncă în rîndurile lor. Şi fără ţărani nicăieri n-o vom scoate la capăt...
Lenin făcea aceste escapade în răgazul pe care i-l permiteau ocupaţiile sale.
Principalul scop al lui Vladimir Ilici era să înnoade o legătură mai strînsă cu partidul din Rusia... În scurt timp legătura a fost stabilită. Cracovia, şi, în timpul verii Poroninul, au devenit adevărate state-majore ale armatei noastre bolşevice. În permanenţă soseau aici comandanţi ai diferitelor noastre unităţi, membri ai fracţiunii noastre în Dumă, reprezentanţi ai Comitetului Central şi ai comitetelor locale de partid, activişti ai mişcării sindicale, ai caselor de asigurări şi diferiţi alţi tovarăşi. Aici se ţineau consfătuiri şi conferinţe. Aici se căleau săbiile destinate luptătorilor prezenţi şi viitori împotriva duşmanilor proletariatului.
Legătura vie cu conducătorul dădea rezultate excelente. Tovarăşii care veneau aici se lămureau asupra problemelor vitale, primeau instrucţiunile necesare, îşi îmbogăţeau cunoştinţele şi se întorceau la muncă cu o energie şi o încredere sporită. Mulţi rămîneau cîte o lună şi mai bine, completîndu-şi cunoştinţele teoretice sub îndrumarea conducătorului.
Statul-major lucra din plin. Se trimiteau directive şi instrucţiuni organizaţiilor. Se trimiteau articole pentru ziar. Se elaborau cuvîntările deputaţilor în Duma în problemele principiale. Fiecare articol publicat de Lenin în «Pravda», fiecare cuvîntate rostită de deputaţii noştri în Dumă erau ca o lovitură de berbece îndreptată împotriva forţăreţei burghezo-moşiereşti.
Masele de muncitori se strîngeau tot mai unite în jurul steagului bolşevic, deveneau tot mai conştiente de forţa lor. Acţionînd în mod organizat, într-un front unit sub conducerea bolşevicilor, obţineau victorii în ciocnirile de fiecare zi cu duşmanii lor, în greve. Nici un fel de represiuni, nici un fel de curse întinse de ohrana nu puteau stăvili valul revoluţionar în creştere.
În 1914 starea de spirit a maselor muncitoreşti din toate centrele industriale amintea ajunul evenimentelor din 1905. Anii de acalmie trecuseră şi muncitorii porneau energic ofensiva împotriva capitalului. Se simţea că se apropie o nouă încăierare hotărîtoare. Cine ştie dacă aceasta n-ar fi fost lupta finală a muncitorilor de nu izbucnea tîlhărescul război imperialist?
Această stare de spirit a trebuit s-o recunoască chiar domnul Vandervelde, pretins «conducător», al Internaţionalei. În 1914 el a fost la Petersburg, a luat parte la numeroase adunări muncitoreşti, a vizitat diferite organizaţii muncitoreşti şi a fost nevoit să recunoască că există o stare de spirit extrem de combativă, fapt care l-a cam nemulţumit pe acest «revoluţionar». Îndeosebi l-a neliniştit influenţa aproape exclusivă pe care bolşevicii o exercitau asupra muncitorilor. Nu mai puţin se frămîntau din pricina aceasta prietenii lui de idei, menşevicii noştri lichidatori, care pierdeau tot mai mult terenul de sub picioare.
Ce era de făcut? Cum să atragi pe muncitori, îndepărtîndu-i de bolşevici? Menşevicii noştri s-au gîndit cît s-au gîndit, pînă ce le-a venit o idee. Bolşevicii trebuie siliţi... să se unească cu menşevicii. Au început să acţioneze şi iată că Internaţionala a II-a a convocat o conferinţă a organizaţiilor din Rusia. Obiectul conferinţei îl constituia unirea acestor organizaţii1)... Menşevicii jubilau. Puterea supremă, Internaţionala, îl va obliga pe Lenin să se supună.
Ilici era furios. Avea de lucru pînă peste cap, şi cînd colo trebuia să se ocupe de prostii. El nu s-a îndoit nici o clipă că această conferinţă nu va da niciun rezultat. Bolşevicii nu erau în nici un caz dispuşi să renunţe la tactica lor revoluţionară, iar menşevicii şi d-l Vandervelde tocmai acest lucru voiau să-l obţină.
Aşadar trebuia trimisă o delegaţie. Dar nu pentru a capitula, ci pentru a da încă o palmă politică menşevicilor. Ilici hotărî să trimită o delegaţie, dat în nici un caz nu voia să plece el.
Îmi amintesc cît am căutat să-l înduplec să participe el însuşi la conferinţă: prestigiul lui are o mare greutate, poate determina pe menşevici să-şi schimbe tactica. Dar Lenin rîdea de naivitatea mea. «Dacă menşevicii s-ar fi hotărît să ne urmeze — spunea Ilici —, atunci n-ar fi avut nevoie să convoace conferinţa. Ei nu vor decît să mă defăimeze în faţa Internaţionalei. Dar această satisfacţie n-am să le-o dau. Şi apoi e păcat de timp, mai bine să facem treabă decît să palavragim...»
Curînd m-am convins că Ilici avea dreptate. Conferinţa s-a deschis. Delegaţii se întrunesc. Unul după altul apar şi tovarăşii bolşevici: Inessa Armand, Vladimirski, Popov, care ocupă băncile din extrema stîngă. Sînt aproape izolaţi, dar moralul lor este ridicat. Eu făceam parte din delegaţia «rozlamiştilor» polonezi.
Somităţile Internaţionalei: Vandervelde, Huysmans, Kautsky îşi fac apariţia. Toţi aruncă priviri piezişe spre partea unde sînt aşezaţi bolşevicii: Lenin n-a venit încă, probabil că a întîrziat, va veni mîine,.. Vandervelde rosteşte un discurs «înflăcărat» în cinstea proletariatului revoluţionar din Rusia, arată că momentul hotărîtor se apropie şi cheamă la unire. În unire, spune el, e tăria... Menşevicii îl sprijină, se plîng de lipsa de disciplină a bolşevicilor şi declară solemn că sînt gata să se supună directivei Internaţionalei de a înfăptui unificarea. În acelaşi spirit vorbesc aproape toţi... Atmosfera solemnă e tulburată de bolşevici. Ei «îndrăznesc» să-l contrazică pe Vandervelde. Forţa consta în tactica justă, revoluţionară de clasă, într-o linie justă, şi nu în unirea diferitelor linii contradictorii. Noi n-avem nimic împotrivă să ne unim cu menşevicii, dar cu condiţia ca ei să recunoască necondiţionat tactica noastră şi sa se supună hotărîrilor noastre... La o asemenea «neobrăzare» adversarii noştri nu se aşteptau. «Voi sînteţi activişti fără de răspundere şi nu ştiţi ce vorbiţi! — strigau ei. — Unde este Lenin? Cînd vine? Trebuie să se prezinte, la urma urmelor, în faţa Internaţionalei pentru a asculta acuzaţiile ce i se aduc...»
E greu de imaginat ce figură au făcut domnii din Internaţionala a II-a cînd delegaţii bolşevici le-au comunicat pe un ton calm că Lenin este ocupat şi nu poate veni la conferinţă şi că ei vorbesc în numele Comitetului Central al partidului bolşevic.
A fost propusă o rezoluţie care încerca să estompeze divergenţele esenţiale dintre bolşevici şi menşevici şi să dezorienteze în felul acesta pe muncitorii din Rusia. Delegaţii bolşevici au declarat că refuză să ia parte la votarea unei asemenea rezoluţii.
«Conducătorul» Internaţionalei a II-a, Vandervelde, a încercat să intimideze pe reprezentanţii fermi ai partidului bolşevic. Printre altele a spus: «Se poate vota pentru sau contra unei rezoluţii, dar abţinerea de la vot înseamnă bătaie de joc... »
Într-o anumită privinţă Vandervelde avea dreptate: delegaţii bolşevici n-aveau nimic împotrivă să-şi bată joc de întreaga bandă de oportunişti întrunită la această conferinţă. Încercarea de intimidare la care a recurs «conducătorul» nu prea a avut efect şi delegaţii C.C. bolşevic au rămas fermi pînă la capăt...
Aceasta a fost ultima întîlnire a bolşevicilor cu Internaţionala a II-a... Curînd a început războiul şi întreaga putreziciune şi trădare neruşinată a acestei simandicoase instituţii au devenit evidente pentru toţi revoluţionarii cinstiţi.
Deşi se vorbise atît de mult de pregătirile de război, izbucnirea războiului a avut o puternică influenţă asupra lui Ilici. Slăbise, vorbea puţin: era mereu dus pe gînduri. Făcea analiza noii situaţii şi trăgea concluziile corespunzătoare. În mintea lui se înfiripau mereu alte planuri. Războiul, după cum se vede, va fi de durată şi va aduce cele mai mari calamităţi oamenilor muncii din toate ţările. Pretutindeni burghezia, cu ajutorul social-trădătorilor, va lansa lozinca unirii tuturor forţelor din ţară împotriva duşmanului comun din afară. Pretutindeni trebuia demascată întreaga josnicie a «păcii civile». Trebuia să se explice muncitorilor din toate ţările beligerante adevărata semnificaţie a războiului care se ducea. Trebuiau convinşi că ei sînt datori să lupte împotriva acestui război. Nici un fel de unire cu burghezia, ci unirea împotriva burgheziei. Nu un armistiţiu cu burghezia sub pretextul războiului, ci război războiului.
Lui Ilici totul îi era clar, avea gata întocmite noi planuri.
Se zbuciuma ca un leu în cuşcă. Aflîndu-se la Poronin, în Austria, într-o ţară beligerantă, nu avea posibilitatea de a activa, de a acţiona. Nu mult după izbucnirea războiului a fost arestat, fiind suspectat în mod absurd de spionaj. Eliberat după unsprezece zile de închisoare, Ilici a plecat în Elveţia.
Aici, cu energia de fier care-l caracteriza, a început să acţioneze. A restabilit legăturile cu Rusia. Trimitea instrucţiuni precise şi planuri de activitate potrivit noilor condiţii. Stabilea legături cu micile grupuri de social-democraţi revoluţionari din celelalte ţări, rămaşi credincioşi clasei muncitoare. Pregătea terenul în vederea creării unei noi Internaţionale, a Internaţionalei a III-a. Pe Ilici, numărul — deocamdată mic — al aderenţilor ei nu-l impresiona; principalul era calitatea lor. El a fost întotdeauna de părere că «mai bine mai puţin, dar mai bine».
Curînd după aceea, la 19 octombrie (1 noiembrie) 1914, sub conducerea energică a lui Ilici şi-a reluat apariţia în Elveţia Organul Central al P.M.S.D.R., «Soţial-Demokrat».
Declarînd că el va merge «împotriva curentului», ziarul «Soţial-Demokrat» a pornit de la început lupta necruţătoare împotriva trădătorilor clasei muncitoare — social-şoviniştii. Au fost demascaţi Kautsky, Plehanov şi alţii. A fost explicat falimentul Internaţionalei a II-a şi necesitatea creării unei noi Internaţionale.
1). Este vorba de consfătuirea «de unificare» care s-a ţinut la Bruxelles între 3 şi 5 (16 şi 18) iulie 1914. — Nota Red.