Eram la Stockholm (Suedia) cînd s-a dezlănţuit Revoluţia din februarie. Mulţi dintre membrii de partid care se aflau pe atunci în străinătate ţineau o strînsă legătură cu partidul şi urmăreau cu ochi atenţi tot ce se petrecea în Rusia, privind cu bucurie cum creşte valul revoluţionar printre muncitori şi ţărani, precum şi printre soldaţi, care erau şi ei muncitori şi ţărani, îmbrăcaţi în uniforme.
Simţeam cu toţii furtuna ce se apropia. Dar nimeni nu bănuia că va veni atît de repede şi că va fi atît de nimicitoare pentru ţarism. Se auziră primele răbufniri. Februarie aduse cele dintîi veşti despre revoluţie. Ca întotdeauna în astfel de împrejurări, ştirile erau inexacte, vagi, contradictorii.
În a cui mînă se află de fapt puterea? Oare e adevărat că Nikolai nu mai este? Să fie adevărat că nu vor mai fi ţari? Cum şi cine a arestat pe miniştrii ţarului? Care sînt relaţiile dintre Guvernul provizoriu şi Sovietul de deputaţi ai muncitorilor?
Toate aceste probleme ne interesau nu prin latura lor senzaţională. Amintindu-ne de învăţămintele revoluţiei din 1905, eram neliniştiţi şi ne temeam pentru soarta noii revoluţii. Organele de partid alungate în adîncă ilegalitate nu erau îndeajuns de puternice pentru a face faţă evenimentelor de cea mai mare importanţă care se precipitau. Cîteva sute dintre bolşevicii cei mai buni, cei mai fermi şi mai hotărîţi lîncezeau în închisori şi în deportare şi abia încetul cu încetul au început să se întoarcă la Petrograd şi în alte oraşe. Şi era în afară de orice îndoială că burghezia va face toate eforturile pentru a pune mîna pe putere şi că la momentul potrivit va înlocui jugul ţarist cu un alt jug, «liberal», «republican».
Bolşevicii care se aflau în Scandinavia discutau cu aprindere ce vor face mai departe. La un moment dat luară hotărîrea să plece cu toţii fără întîrziere în Rusia, iar eu trebuia să rămîn acolo ca «om de legătură» al lui Vladimir llicî, care se afla în Elveţia. I-am trimis lui Vladimir Ilici o telegramă detaliată, în care făcînd analiza situaţiei noastre şi rugîndu-l să-şi spună părerea, trăgeam concluzia că noi socotim necesară plecarea lui imediată în Rusia, chiar de-ar fi să locuiască un timp în Finlanda.
Telegrama noastră era destul de naivă. «Sfaturile» noastre erau de prisos. Problema plecării în Rusia îl frămînta tot atît de mult şi pe Vladimir Ilici. Dar cum s-o realizeze? — aceasta era chestiunea cea mai importantă. La început ne gîndeam că Vladimir Ilici va putea să plece ca toţi ceilalţi emigranţi, prin Anglia. Doar se acordase amnistia, procesele politice erau stinse, emigranţii politici erau liberi să se întoarcă, condamnaţii se înapoiau...
Însă ceea ce multora le părea limpede nu-l mulţumea întotdeauna pe Vladimir Ilici. Ca răspuns la telegrama noastră, precum şi la telegramele asemănătoare primite de la tovarăşi din Petrograd, la 30 martie Vladimir Ilici îmi telegrafie din Zürich la Stockholm următoarele:
«Anglia nu-mi va permite în nici un caz să trec, mai degrabă mă vor interna acolo. Miliukov o să ne înşele. Singura speranţă este să trimiteţi pe cineva la Petrograd şi să obţineţi prin Sovietul de deputaţi ai muncitorilor să mă pot întoarce în schimbul repatrierii unor germani internaţi. Telegrafiaţi. Ulianov».
O dată cu această telegramă am primit de la Vladimir Ilici şi o scrisoare amănunţită. Această scrisoare este un document istoric, care constituie o mărturie a genialităţii şi perspicacităţii marelui conducător mondial.
Comunicîndu-mi că mi-a trimis o telegramă, el îmi scria totodată:
«E clar ca Miliukov (& Co.) slugă a capitalului imperialist anglo-francez şi el însuşi imperialist rus este gata de orice, de o înşelătorie, o trădare, de absolut orice, pentru a-i împiedica pe internaţionalişti să se întoarcă în Rusia. Cea mai mică manifestare de credulitate faţă de Miliukov şi faţă de Kerenski (un palavragiu, agent al burgheziei imperialiste ruse, prin rolul obiectiv pe care-l joacă) ar fi de-a dreptul dezastruoasă pentru mişcarea muncitorească şi pentru partidul nostru şi ar fi aproape echivalentă cu o trădare faţă de internaţionalism... Puteţi să vă închipuiţi cît de chinuitor este pentru noi toţi să ne aflăm aici în aceste momente»1).
Lenin căuta să demonstreze chiar de la începutul războiului că acesta este un război imperialist, demascînd fără cruţare pe mincinoşii din toate ţările beligerante, mincinoşi care încercau să dovedească că războiul acesta este un război «de apărare». El scria mai departe în scrisoarea lui:
«Ultimile ştiri din ziarele străine ne arată tot mai limpede că guvernul, cu ajutorul direct al lui Kerenski şi datorită şovăielilor de neiertat (ca să folosim un eufemism) ale lui Ciheidze, înşală, şi nu fără succes, pe muncitori, prezentînd războiul imperialist drept un război «de apărare». Potrivit telegramei agenţiei de presă din Petersburg din 30.III.1917, Ciheidze s-a lăsat înşelat de această lozincă, acceptată — dacă e să dăm crezare acestei surse, care în general nu prezintă încredere — şi de Sovietul de deputaţi ai muncitorilor. În orice caz, chiar dacă această ştire nu este adevărată, totuşi pericolul unei astfel de înşelătorii este fără doar şi poate uriaş. Toate străduinţele partidului trebuie concentrate în lupta împotriva acestui pericol. Partidul nostru s-ar acoperi pentru totdeauna de ruşine, ar însemna o sinucidere politică dacă s-ar lăsa prins în mrejele acestei înşelătorii»2).
Componenţa pestriţă a Sovietului din Petrograd, în care majoritatea covîrşitoare a locurilor o deţineau social-patrioţii, îl neliniştea. De aceea în scrisoarea lui face o analiză amănunţită a situaţiei şi dă directive precise şi hotărîte:
«Fără îndoială că în Sovietul de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd precumpănesc (1) partizanii lui Kerenski, cel mai primejdios agent al burgheziei imperialiste, agent care propagă imperialismul, adică susţine şi justifică războiul tîlhăresc, de cucerire din partea Rusiei, sub paravanul unei avalanşe de fraze răsunătoare şi de promisiuni deşarte; (2) partizanii lui Ciheidze, care şovăie teribil, înclinînd spre social-patriotism, şi care împărtăşesc kautskismul în întreaga lui platitudine şi absurditate. Partidul nostru este dator să lupte în modul cel mai dîrz, cel mai principial, cel mai perseverent şi cel mai necruţător împotriva ambelor curente. Şi eu personal nu ezit nici un minut să declar, şi să declar în presă, că prefer chiar o sciziune imediată cu oricine din partidul nostru decît să fac concesiuni social-patriotismului lui Kerenski & Co. şi social-pacifismului şi kautskismului lui Ciheidze & Co.»3).
Nu mai puţin strălucite sînt argumentele lui cu privire la războiul imperialist, cu privire la sarcinile proletariatului. Tot atît de clar e expus aici programul în problema naţională:
«Războiul n-a încetat şi nu poate înceta să fie imperialist din partea Rusiei, (1) atîta timp cît la putere sînt moşierii şi capitaliştii, reprezentanţii clasei burgheziei; (2) atîta timp cît puterea o deţin agenţi făţişi şi slugi ale burgheziei cum sînt Kerenski şi alţi social-patrioti; (3) atîta timp cît tratatele ţarismului cu imperialiştii anglo-francezi rămîn în vigoare (guvernul Gucikov-Miliukov a declarat pe faţă în străinătate — nu ştiu dacă a făcut-o şi în Rusia — că va rămîne credincios acestor tratate). Acestea sînt tratatele tîlhăreşti cu privire la cotropirea Galiţiei, Armeniei, Constantinopolului etc. etc; (4) atîta timp cît aceste tratate nu sînt date publicităţii şi nu sînt anulate; (5) atîta timp cît în general nu s-a rupt cu desăvîrşire alianţa dintre Rusia şi guvernele burgheze imperialiste anglo-franceze; (6) atîta timp cît puterea de stat în Rusia nu a trecut din mîinile burgheziei imperialiste (simplele făgăduieli şi declaraţii „pacifiste“, oricît ar crede în ele prostănacii de Kautski, Ciheidze & Co., nu transformă burghezia în ne-burghezie) în mîinile proletariatului, singurul care este în stare, cu condiţia să fie sprijinit de partea săracă a ţărănimii, să rupă nu în vorbe, ci în fapt cu interesele capitalului, cu politica imperialistă, s-o rupă cu jefuirea altor ţări, să elibereze pe deplin popoarele asuprite de velicoruşi, să retragă imediat armatele din Armenia şi Galiţia etc.; (7) numai proletariatul este în stare, dacă va scăpa de sub influenţa burgheziei sale naţionale, să inspire cu adevărat încredere proletarilor tuturor ţărilor beligerante şi să înceapă cu ei tratative de pace...»4).
Directivele lui V. I. Lenin în legătură cu felul în care trebuie tălmăcite muncitorilor complicatele probleme politice sînt de nepreţuit şi pentru noi şi pentru partidele frăţeşti din străinătate:
«Muncitorilor trebuie să le spuneţi adevărul. Trebuie să le spuneţi că guvernul Gucikov-Miliukov & Co. este un guvern imperialist, că muncitorii şi ţăranii trebuie mai întîi (acum sau după alegerile pentru Adunarea constituantă, dacă şi aceasta nu va fi altceva decît o păcăleală pentru popor şi dacă alegerile nu vor fi amînate pînă după război, de aici nu se poate hotărî momentul), trebuie mai întîi să treacă întreaga putere de stat în mîinile clasei muncitoare, duşmanul capitalului, duşmanul războiului imperialist, şi numai atunci vor avea dreptul să cheme la răsturnarea tuturor regilor şi a tuturor guvernelor burgheze»5).
Scrisorile citate aici, precum şi vestitele «Scrisori din depărtare» ale lui Vladimir Ilici le-am trimis la timp la Petrograd. Încă pe cînd se afla în Elveţia, Lenin nu se îndoia că proletariatul arc posibilitatea de a pune mîna pe putere, şi chiar din primele zile ale revoluţiei arăta partidului calea spre Octombrie, care avea să vină.
Guvernul provizoriu a căutat, fără îndoială, chiar de la începutul revoluţiei să potolească valurile dezlănţuite şi de fapt să lichideze revoluţia. Dar, întrucît a fost luat prin surprindere şi nu se simţea îndeajuns de tare, n-a avut curajul sa treacă imediat la represiuni împotriva duşmanilor săi de moarte — bolşevicii. Tovarăşii noştri de la Piter au căutat să se folosească fără întîrziere de această situaţie. Corespondenţa cu Lenin, prin telegraf şi prin poştă, pe care o mijloceam eu prin Stockholm, nu-i satisfăcea. Pe această cale, care nu era îndeajuns de sigură, nu se putea discuta orice problemă. De aceea au organizat legătura cu Lenin printr-un «curier diplomatic» al nostru, bolşevic, care ne aducea materialele direct la Stockholm.
Primele ecouri ale revoluţiei din februarie stîrniră un entuziasm neînfrînat în rîndurile burghezilor ruşi aflaţi în diferite oraşe din străinătate. Pretutindeni jubilau, organizau un număr nesfîrşit de banchete, la care pălăvrăgeau din belşug şi consumau cantităţi considerabile de băuturi alcoolice. Cu dragă inimă donau sume de bani caseriei comitetului emigranţilor, care fusese înfiinţat pentru ajutorarea emigranţilor politici ce se întorceau în Rusia.
Şi la Stockholm fusese înfiinţat un astfel de comitet, din care făceau parte reprezentanţi ai diferitelor partide şi organizaţii revoluţionare. Nu puteam avea prea mare încredere în acest comitet şi trebuia să-i ascund multe lucruri. Păstram mare taină în jurul planului conceput de noi în legătură cu înapoierea lui Lenin, deoarece nu mă îndoiam nici un minut că prin intermediul acestui comitet va fi informat şi Miliukov. Guvernul provizoriu menţinea pretutindeni pe vechii ambasadori ai ţarului. Şi în aceştia, fireşte, nu puteam avea nici un pic de încredere: cei din comitetul din Stockholm erau prieteni la cataramă cu ambasadorul...
Dar ce era de făcut cu înapoierea lui Vladimir Ilici? Planul nu era chiar atît de uşor de realizat. Nu era chiar atît de uşor să convingi prea onorabilul Guvern provizoriu să «dea o mînă de ajutor» în vederea înapoierii lui Vladimir Ilici în ţară, şi încă prin Germania: ce-ar fi spus maiestatea sa Antanta?
Timpul trecea, iar Vladimir Ilici continua să tînjească în Elveţia. Literalmente se chinuia, şi aceste chinuri îi inspirară un plan destul de original.
Primesc într-o bună zi o telegramă de la Vladimir Ilici prin care mă anunţa că-mi trimisese o scrisoare importantă, a cărei primire mă ruga să i-o confirm telegrafic. La vreo trei zile după aceea primesc prin poştă o carte din Elveţia. Imediat am bănuit că în coperta ei voi găsi scrisoarea lui Ilici. Aşa şi era. Am găsit un mic bileţel de la Ilici şi... fotografia lui. În bileţel scria cam aşa: — Nu mai pot aştepta, toate speranţele într-o înapoiere pe cale legală sînt zadarnice. Cu orice preţ trebuie să ajung numaidecît în Rusia, şi singurul plan posibil este următorul: găseşte un suedez care să-mi semene. Dar cum eu nu cunosc limba suedeză, suedezul trebuie să fie surdo-mut. Îţi trimit fotografia mea pentru orice eventualitate.
Citind acest bileţel, mi-am dat seama cît de chinuitoare trebuia să fie aşteptarea pentru Vladimir Ilici, dar mărturisesc că am rîs cu poftă de acest plan fantezist. Numai desperarea putea să-i sugereze un astfel de plan... Şi ce nevoie aveam de fotografie? Pe Vladimir Ilici îl cunoşteam din 1903. Ne-am întîlnit destul de des, înainte de război am locuit doi ani de zile în acelaşi oraş, în Cracovia .. Fotografia trimisă a fost însă folosită imediat. După două zile ea a apărut în cotidianul social-democraţilor suedezi de stînga, «Politiken», deasupra articolului de fond: «Conducătorului revoluţiei ruse», scris de Votovski6)...
În timpul acesta, în colonia elveţiană dezbaterile erau în toi: se discuta dacă se poate trece prin Germania şi în ce condiţii.
Cînd toate speranţele de a obţine ajutorul Guvernului provizoriu în asigurarea tranzitului prin Anglia se dovediră a fi zadarnice, emigranţii din Elveţia hotărîră să înceapă tratative cu guvernul german. Tratativele le ducea social-democratul elveţian Platten. Condiţiile elaborate de întreaga colonie de emigranţi au fost acceptate de guvernul german.
Aceste condiţii erau:
1) Vor putea călători toţi emigranţii, indiferent de concepţia lor despre război.
2) Vagonul în care vor călători emigranţii se va bucura de dreptul de exteritorialitate şi nimeni n-are dreptul să pătrundă în vagon fără permisiunea lui Platten. Nu se va face nici un fel de control al paşapoartelor sau al bagajelor.
3) Cei care pleacă se obligă să facă agitaţie în Rusia pentru a obţine ca, în schimbul acestor emigranţi cărora li s-a dat permisiunea de a pleca, să fie eliberat un număr corespunzător de germani şi austriaci internaţi.
Menşevicii, deşi acceptaseră aceste condiţii, nu se hotărau să plece. Ei tot mai aşteptau ca Sovietul de deputaţi să le dea binecuvîntarea pentru drum.
La 7 aprilie Vladimir Ilici îmi trimise următoarea telegramă urgentă:
«Mîine pleacă 20 de oameni. Lindhagen şi Strem[1] să aştepte neapărat la Trelleborg[2]».
Ulianov»
N-am suflat o vorbă comitetului emigranţilor despre această telegramă. Nu puteam să-l informez despre plecarea lui Lenin decît după ce ar fi ajuns pe teritoriul Suediei.
M-am hotărît sa plec la Malmoe (situat la o oră de drum distanţă de Trelleborg).
Toată ziua am rătăcit prin Malmoe frămîntat de o sumedenie de gînduri. «Vor veni, oare? Nu vor avea de întîmpinat pe drum cine ştie ce mizerii din partea nemţilor?» Gîndurile acestea nu-mi dădeau pace. În sfîrşit, spre seară am plecat, împreună cu un tovarăş din localitate, spre Trelleborg. Vaporul se apropie de mal... Dar mare mi-a fost necazul cînd nu l-am văzut nici pe Ilici, nici pe ceilalţi.
Am socotit oare greşit ziua în care trebuiau să sosească, sau s-a întîmplat ceva pe drum? Nu înţelegeam nimic, trebuia să aştept pînă a doua zi. Eu şi cu celălalt tovarăş ne-am înapoiat la Malmoe. Noaptea a trecut încet, şi mai încet a trecut ziua următoare... Am plecat iarăşi la Trelleborg... Dar nici de data asta vaporul n-a adus pe călătorii noştri.
M-am întors la Malmoe. În timpul nopţii mi-au trecut prin cap tot felul de planuri; trebuia să aflu ce s-a întîmplat. Dimineaţa am chemat-o la telefon pe soţia mea, care era la Stockholm, — nu se primise nici o veste. Am trimis o telegramă urgentă în Elveţia, — nici un răspuns. L-am lăsat pe tovarăşul meu suedez la Malmoe, unde trebuia să aştepte telefonul meu, şi am plecat pentru a treia oară la Trelleborg.
La propunerea mea de a trimite o telegramă la Sassnitz, şeful staţiei mi-a explicat că vaporul a şi plecat de acolo...
— Nu pot expedia o radiogramă pe vas? — l-am întrebat eu.
— Se poate. Dar se primesc numai telegrame în interes de serviciu.
Observasem în staţie un anunţ al Crucii Roşii ţariste şi-mi vine o idee: i-am explicat şefului staţiei că sînt delegat de Crucea Roşie să iau în primire un grup de emigranţi şi l-am rugat să-l întrebe pe căpitan dacă acest grup se află pe vapor şi din cîţi bărbaţi, cîte femei şi cîţi copii se compune, pentru a putea comanda din timp biletele de tren. Am reuşit să-l conving pe şeful staţiei şi el trimise căpitanului următoarea telegramă:
«D-l Ganeţki întreabă dacă d-l Ulianov este pe vapor şi cîţi bărbaţi, femei şi copii sînt împreună cu el».
Peste vreo douăzeci de minute a sosit răspunsul:
«D-l Ulianov îl salută pe d-l Ganeţki şi-l roagă să comande biletele».
În telegramă se mai indica numărul persoanelor şi sexul.
Am simţit că renasc. Şeful de staţie nu-şi putea explica de ce m-am schimbat aşa. În primul rînd m-am repezit la telefon să-i comunic tovarăşului de la Malmoe că cei aşteptaţi sosesc şi l-am rugat să asigure vagonul comandat pentru Stockholm. De asemenea, să pregătească o masă la restaurantul cel mai apropiat de gară. Am vorbit şi cu soţia mea la telefon şi am rugat-o să ducă la îndeplinire planul ce i-l lăsasem cu privire la hotel şi toate celelalte. Printre altele, soţia mă anunţă că a primit o telegramă trimisă de Lenin din Sassnitz la 13 aprilie:
«Astăzi, ora 6 la Trelleborg».
Am comandat bilete pînă la Malmoe şi am prevenit autorităţile vamale că soseşte un grup de emigranţi. Eram într-o stare de adevărată frenezie. Am început să fac agitaţie printre funcţionarii vamali în favoarea revoluţiei noastre. Le-am explicat însemnătatea şi rolul lui Lenin în această revoluţie. Funcţionarii m-au ascultat atent şi mi-au făgăduit să nu cerceteze bagajele; m-au rugat un singur lucru... să le arat care e Lenin.
Vaporul se apropie. Cele cîteva minute pînă la acostare mi s-au părut o veşnicie... În sfîrşit, iată-l. Unul după altul, apar Vladimir Ilici, Nadejda Konstantinovna şi mulţi alţi tovarăşi cunoscuţi.
Saluturi pline de căldură, întrebări, forfotă, ţipetele copiilor. De bucurie, mi se umplură ochii de lacrimi. Dar nu puteam pierde nici un minut: după un sfert de oră pleca trenul la Malmoe. Funcţionarii vamali nu controlară bagajele, dar mă rugară să-mi ţin făgăduiala şi să le arăt pe conducătorul revoluţiei...
Ne-am urcat în vagon şi aici am aflat cum au primit telegrama mea pe vapor.
În timpul războiului suedezii introduseră nişte formulare plicticoase şi foarte amănunţite pe care trebuiau să le completeze toţi cei care treceau graniţa Suediei. I se adusese şi lui Ilici în cabină un astfel de formular. El se duse să vorbească cu tovarăşii ceilalţi şi constată că toţi primiseră cîte un formular de anchetă. Ce să însemne asta? Şi numaidecît lui Vladimir Ilici îi trecu prin minte bănuiala că nemţii îi păcăliseră: de lăsat îi lăsaseră să treacă, dar comunicaseră poliţiei suedeze, şi acum aceasta avea să înceapă cu cercetările... Şi imediat se ţinu un «consiliu de război». Ce-i de făcut? Ilici nu ştia cum să procedeze: să-şi scrie numele adevărat, sau un nume fictiv? Şi în toiul acestor frămîntări apăru căpitanul cu o hîrtie în mînă şi întrebă cine este domnul Ulianov. Ilici nu se îndoia nici o clipă că presupunerea lui fusese justă şi că acum veniseră să-l aresteze. Dar n-avea ce face; în mare nu putea să sară. Vladimir Ilici spuse că el este Ulianov, şi căpitanul îi comunică textul telegramei...
Am ajuns la Malmoe. Tovarăşul suedez ne aştepta... Într-un restaurant din apropierea gării fusese pregătită o masă copioasă. După o călătorie de patru zile, obosiţi şi flămînzi, emigranţii se năpustiră cu lăcomie asupra mîncărurilor suedeze: «Acum încep să cred că în Rusia este revoluţie dacă emigranţii pot fi ospătaţi aşa...» — observă unul din tovarăşi.
Vagonul special fu tras la peron. După cincisprezece minute eram în drum spre Stockholm. Într-un compartiment separat călătoreau Vladimir Ilici, Nadejda Konstantinovna şi cîţiva tovarăşi mai apropiaţi. Am stat de vorbă pînă noaptea tîrziu. Vladimir Ilici se interesa de ultimele ştiri sosite din Rusia. Ne-a vorbit despre lupta înverşunată pe care va trebui s-o ducă proletariatul, despre perspectivele revoluţiei în dezvoltare şi despre forma pe care va trebui s-o ia revoluţia. Ne-a vorbit despre pericolul pe care-l prezenta Kerenski, deşi acesta nu juca pe atunci un rol prea important. Vladimir Ilici ne-a mai spus că o celulă de partid trebuie să rămînă în străinătate pentru a face legătura între partidul din Rusia şi lumea din afară, şi, în general «pentru orice eventualitate». Se hotărî crearea biroului din străinătate al C.C. al partidului, din care avea să facă parte V. V. Vorovski şi cu mine. Abia pe la patru dimineaţa am reuşit să-l convingem pe Vladimir Ilici să se culce puţin.
La ora opt dimineaţa, încă înainte de a ajunge la Stockholm, într-o staţie oarecare au năvălit în vagon o droaie de corespondenţi din Stockholm. Colegii lor din Malmoe îi informaseră telegrafic despre sosirea lui Lenin. Vladimir Ilici nu i-a primit. Li s-a răspuns că la Stockholm se va da un comunicat pentru presă.
La orele nouă dimineaţa am ajuns la Stockholm. În gară am fost filmaţi, şi Vladimir Ilici n-a putut nicicum să facă în aşa fel încît să treacă neobservat.
Toată ziua Vladimir Ilici nu s-a odihnit nici un minut. Cînd i-am propus să rămînă o zi la Stockholm să se odihnească, nici n-a vrut să audă. Pentru el fiecare clipă era preţioasă. Se ţinu o şedinţă a noilor sosiţi (făceau parte din diferite partide: bolşevici, menşevici, socialişti-revoluţionari, bundişti, anarhişti); se întocmi un proces-verbal asupra călătoriei, care a fost semnat de toţi; pe urmă se trecu la organizarea biroului din străinătate. Vladimir Ilici ne lăsă instrucţiuni detaliate. Apoi se grăbi să cumpere ultimele cărţi apărute şi să-şi aleagă unele materiale de partid.
Nici n-am apucat să respirăm în voie, că s-a şi făcut timpul să plecăm la gară. Din nou gară, hărmălaie, zgomot, ţipete şi plînsete de copii. Vladimir Ilici purta de grijă tuturor, îi întreba dacă s-au instalat bine şi avea mai cu seamă grijă de copii. Trenul porneşte... Profund emoţionaţi, mai salutăm odată pe marele nostru conducător şi ne gîndim: «El va îndruma revoluţia pe făgaşul cel bun... »
[1]. Amîndoi — social-democraţi suedezi, membri ai parlamentului. — I. G.
[2]. Port suedez, iar de partea cealaltă — portul german Sassnitz. — I. G.
1). V. I. Lenin, Opere, vol. 35, pag. 249. — Nota Red.
2). Op. cit., pag. 250. — Nota Red.
3). Op. cit., pag. 250-251. — Nota Red.
4). Op. cit., pag. 251—252. — Nota Red.
5). Op. cit., pag. 252. — Nota Red.
6). «Politiken» nr. 80 din 6 aprilie 1917. — Nota Red.