După evenimentele din 4 iulie, Comitetul din Vîborg al partidului a ales locuinţa mea pentru a fi folosită în scopuri de partid.
Locuiam pe atunci în cartierul Vîborg, foarte aproape de Lesnoi (stradela Bolşoi Sampsonievski, colţ cu Serdobolskaia, nr. 92/1, apartamentul nr. 42), la ultimul etaj; ferestrele dădeau în grădina casei vecine, aşa că, fiind izolată, casa mea era foarte potrivită pentru scopul căruia îi fusese destinată.
Cam prin august s-a hotărît definitiv că trebuie să-mi pun locuinţa la dispoziţia partidului şi să-mi îndepărtez familia de acasă pentru o anumită perioadă. M-am înţeles cu sora mea, pe care am pus-o la curent cu această hotărîre, să-mi ducă copiii la părinţi, în gubernia Ufa.
La sfîrşitul lunii septembrie Ilici s-a întors din Finlanda şi a venit direct la noi. Îmi amintesc că era într-o vineri pe la orele 4-5 după-amiază. Venise de la gara Lanskaia, care se afla chiar alături de casa noastră. Puţin timp după aceea a venit şi Nadejda Konstantinovna. Ilici a intrat de-a dreptul în camera care-i fusese pregătită, seara a luat acolo o gustare şi abia a doua zi dimineaţă la ceai am făcut cunoştinţă cu el. Era cu noi şi Nadejda Konstantinovna. Îmi amintesc că Lenin uitase să-şi pună peruca şi din prima zi a apărut ca adevăratul Ilici, şi de aceea, oricît mă instruia el în fiecare dimineaţă să-i spun pe noul nume (pe atunci avea o legitimaţie cu fotografie pe numele unui muncitor din Sestroreţk), uitam mereu, iar Ilici uita să-şi pună peruca, aşa că ne-am înţeles ca eu să am grijă sa-i amintesc de ea. De altfel peruca asta îl incomoda grozav, şi cînd o purta şi-o aranja mereu şi tot întreba dacă şi-a pus-o bine.
Multe neplăceri îi mai făcea peruca: în ziua de 24 octombrie (6 noiembrie), cînd s-a dus la Smolnîi, în camera 100 (dacă nu mă înşel) şi-a scos pălăria de pe cap împreună cu peruca şl le-a vîrît pe amîndouă în buzunarul de la palton şi abia atunci cînd din toate colţurile camerei a auzit exclamîndu-se: «Ilici! Ilici!», şi-a dat seama şi a început să-şi pipăie creştetul capului, dar era prea tîrziu. De atunci Ilici n-a mai folosit peruca pentru a se deghiza.
La început Ilici nu ieşea din casă nici măcar să se plimbe puţin şi n-a acceptat nici propunerea mea de a ieşi seara în balcon (cea de-a treia cameră a locuinţei noastre avea un mic balconaş). N-a ieşit în balcon decît o singură dată, a doua zi după sosirea sa. Cînd am rămas numai noi doi, mi-a cerut să-i arăt întreaga locuinţă pentru a se putea orienta în cazul cînd nu va putea ieşi din casă pe uşă, ci va trebui să iasă pe fereastră.
La început nici n-am înţeles de fapt ce vrea să spună Ilici cu asta. I-am arătat locuinţa. Cînd am ajuns în cea de-a treia cameră şi a dat cu ochii de balcon, îl văzui pe Ilici că zîmbeşte şi-mi spune:
— Minunat, acum pot să-mi dau seama exact unde e burlanul şi cît e de aproape de camera mea pentru eventualitatea că voi fi nevoit să cobor pe el.
A ieşit în balcon, s-a uitat la ferestre şi a spus:
— Camera a fost foarte bine aleasă.
De obicei, Vladimir Ilici citea absolut toate ziarele care apăreau pe atunci la Petrograd. Mie-mi revenea sarcina ca înainte de a pleca la lucru, pe la orele zece, să-i aduc toate ziarele, şi la treaba asta trebuia să pornesc de pe la orele 8 dimineaţa. Uneori nu găseam toate ziarele la Lesnoi şi eram nevoită să mă duc pînă-n oraş, dar şi acolo trebuia să caut mult şi pînă făceam rost de toate ziarele cîteodată trecea de ora 10-11, cînd luam de obicei gustarea de dimineaţă.
Vladimir Ilici era foarte preocupat de desfăşurarea evenimentelor şi de aceea urmărea cu grijă tot ce se scria în ziare; dacă cine ştie din ce motive nu reuşeam să-i procur vreun ziar, era tare supărat. De obicei îmi amintea de cu seară cu ce ziare i-am rămas datoare şi-mi dădea o notiţă cu numerele ziarelor care-i lipseau.
Îmi amintesc că mi-a cerut o dată să-i aduc toate numerele apărute ale ziarului «Izvestiia Sovietului de deputaţi ai ţăranilor din Rusia», şi bineînţeles că i le-am adus. Nu-mi amintesc cîte numere erau, dar în orice caz erau foarte multe, aşa că materialul pe care-l avea de studiat era impresionant. Două zile Ilici a studiat intens chiar şi în timpul nopţii, iar apoi dimineaţa îmi spuse:
— Ei, se pare ca i-am studiat de-a fir a păr pe toţi socialiştii-revoluţionari, mi-a rămas pe azi numai mandatul primit de ei din partea ţăranilor.
Şi peste vreo două ore mă chemă la el; era foarte bucuros şi-mi spuse, lovind cu dosul palmei peste ziar (ţinea în mînă un număr din «Izvestiia Sovietului»):
— Nu-i glumă, mandatul e semnat de 242 de deputaţi din ţară. Îl vom pune la baza legii agrare şi să vedem ce o să mai născocească socialiştii-revoluţionari de stînga pentru a o respinge.
Şi-mi arată numărul de ziar în care multe pasaje erau subliniate cu creion albastru.
Cîteva zile după aceea Ilici a tot vorbit despre acest mandat al celor 242 de deputaţi ai ţăranilor care putea fi luat drept model.
Chiar în primele zile după 25 octombrie (7 noiembrie) — după cîte-mi amintesc era în ziua de 28 octombrie (10 noiembrie) — a avut loc la Smolnîi cel de-al doilea Congres general al Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor. Vladimir Ilici a avut nevoie de acest număr din «Izvestiia» şi a cerut să i se aducă în grabă acest ziar de la mine de acasă. M-au căutat mult timp, dar nu m-au găsit, şi atunci Maria Ilinicina a luat asupra ei îndeplinirea acestei cereri a lui Lenin. O cheie a apartamentului meu rămăsese la Vladimir Ilici. Maria Ilinicina s-a folosit de această cheie, dar în grămada de ziare şi reviste din camera lui Vladimir Ilici n-a dat peste numărul de care avea nevoie, şi abia la orele 11 noaptea, cînd m-au găsit pe mine, am luat acest număr de ziar care îl interesa pe Vladimir Ilici şi, împreună cu Maria Ilinicina, am plecat să-l ducem la Smolnîi. Era nr. 88 din 19 august 1917 al ziarului «Izvestiia Sovietului de deputaţi ai ţăranilor din Rusia».
24 octombrie (6 noiembrie). Pe la orele 4, pe cînd eram la slujbă — la editura «Devrienne», pe Vasilievski Ostrov —, am aflat că podurile au fost ridicate, iar în oraş se desfăşoară acţiuni armate ale trupelor. Am lăsat imediat lucrul şi am plecat pe strada a 4-a, spre podul Nikolaevski, pentru a vedea care este situaţia şi m-am convins că ştirea era adevărată: podul fusese ridicat. Atunci am plecat spre cartierul Petrogradski, pe unde am trecut nestînjenită de nimeni, şi am ajuns la podul Sampsonievski, care era şi el ridicat; m-am hotărît să trec podul Grenaderski pentru a ajunge în cartierul Vîborg şi apoi cît mai repede acasă. Mai întîi voiam să trec pe la Comitetul din Vîborg ca să mă informez despre felul cum se desfăşoară evenimentele.
La comitet am primit date foarte vagi; cu aceste date m-am prezentat la Vladimir Ilici. El m-a trimis imediat înapoi la comitet pentru a verifica dacă podurile au fost ridicate şi m-a rugat să-i transmit un bileţel prin Nadejda Konstantinovna, spunînd că el consideră că lucrurile nu mai suferă amînare. Trebuia să se treacă la insurecţia armată şi era necesar ca el să fie prezent în ziua aceea la Smolnii.
Pe la orele 9 seara m-am întors şi i-am comunicat că podurile au fost ridicate şi că a trebuit să se procedeze astfel, deoarece s-a auzit că «batalionul morţii», alcătuit din femei, «îşi face de cap».
M-a trimis din nou cu un bileţel la Nadejda Konstantinovna, spunîndu-mi că, dacă pînă la ora 11 nu mă-ntorc, va proceda cum va crede de cuviinţă.
De la Comitetul din Vîborg am primit din nou un răspuns negativ şi, luînd de data asta o birjă, m-am grăbit să ajung la ora 11. Am ajuns cu zece minute mai devreme, dar nu l-am mai găsit pe Vladimir Ilici acasă. La început am rămas buimăcită cînd am văzut toată locuinţa cufundată în întuneric. Am aprins lumina şi am văzut uşile tuturor camerelor date de perete, în sufragerie pe masă cina rămasă neterminată şi al treilea tacîm nefolosit; abia mai tîrziu am văzut în dreptul acestui tacîm un petec de hîrtie pe care scria: «Am plecat acolo unde nu voiai să mă duc. La revedere. Ilici».
Cînd am văzut semnătura, nu semnătura conspirativă a lui Vladimir Ilici, ci acest laconic «Ilici», am simţit că orice urmă de nelinişte mi-a dispărut şi situaţia lui Ilici nu-mi mai inspira nici un fel de teamă. Ştie Ilici ce face, mi-am spus eu. Totuşi, m-am hotărît să mă duc şi eu la Smolnîi. L-am găsit în camera nr. 100. Am intrat acolo tocmai în momentul în care-şi scotea paltonul şi pălăria împreună cu peruca.
Pe la orele 5 dimineaţa m-am întors la mine acasă şi de-abia apucasem să mănînc, pentru prima oară în ziua aceea, cînd auzii deodată soneria: de două ori, scurt, aşa cum era convenţia noastră. Mi-a dat numaidecît prin gînd: nu poate fi Ilici! Atunci, cine să fie? Am ieşit să întreb, dar am uitat să iau cheia de la uşa. Era Nadejda Konstantinovna, căreia i-am comunicat de după uşă că Vladimir Ilici este de mult la Smolnîi. Ea n-a mai vrut să intre şi a plecat înapoi la Comitetul din Vîborg.