L-am întîlnit pentru prima oară pe Vladimir Ilici Lenin în 1902 la Geneva.
În îndepărtata Iakuţie, unde fusesem deportată pînă atunci, începuseră să sosească numere ale ziarului «Iskra», care au răscolit întreaga noastră viaţă. În «Iskra» era expus un plan grandios de creare a unui adevărat partid muncitoresc socialist şi revoluţionar. În coloanele acestui ziar se ducea lupta pentru marxismul revoluţionar, împotriva oportuniştilor, care denaturau şi vulgarizau bazele ştiinţifice ale marxismului. Fiecare număr al «Iskrei» era citit şi recitit cu sete şi discutat cu înflăcărare. Marxiştii îşi dădeau seama că «Iskra» devine o forţă organizatorică vie, care va pune capăt metodelor meşteşugăreşti, şovăielilor, frămîntărilor şi fărîmiţării şi va crea un partid unic, închegat şi puternic.
Fiecare dintre noi ar fi vrut să intre imediat într-una din organizaţiile iskriste, să se încadreze într-una din verigile ei. Nu mai puteam suporta să rămînem ani de zile în deportare şi să aşteptăm pasivi sfîrşitul. Am început să vorbim de evadare, ne grăbeam să părăsim locurile de deportare. Eu am reuşit să fug, şi după o serie întreagă de peregrinări am ajuns la Geneva.
În acea perioadă l-am văzut pe Lenin în repetate rînduri şi convorbirile avute cu el mi-au ajutat să înţeleg întregul plan de activitate al «Iskrei», să mă lămuresc în amănunţime asupra sarcinilor care stăteau în faţa ei şi asupra scopurilor pe care le urmărea. Principala sarcină pe care ne-o trasa Lenin nouă, revoluţionarilor de profesie, era crearea unor organizaţii iskriste locale, stabilirea unor legături trainice cu muncitorii, organizarea unor celule iskriste în întreprinderi, fabrici şi uzine.
Lenin ne spunea adeseori că muncitorii trebuie atraşi în munca revoluţionară de conducere, că trebuie neapărat ca ei să intre în comitete. «Trebuie să avem şi noi „Bebelii“[D] noştri» — spunea el.
Lenin socotea greşită practica anumitor comitete care-şi limitau activitatea la cercuri propagandistice. El spunea că a sosit timpul ca mişcarea muncitorească să ia o amploare mai mare, că masele sînt acelea care organizează grevele politice şi demonstraţiile şi că trebuie să-i învăţăm pe muncitori să pornească la acţiuni deschise.
Lozinca acţiunilor deschise lansată de Lenin a fost adoptată şi, începînd din 1902, a fost aplicată pe scară tot mai largă în marile centre industriale. Au început să se organizeze demonstraţii de 1 Mai pe străzile principale ale marilor oraşe; muncitorii ieşeau pe străzi cu steaguri roşii, cîntau cîntece revoluţionare, strigau lozinci şi primeau botezul focului în ciocnirile cu poliţia şi cu jandarmeria. Ei învăţau astfel să-şi apere în mod deschis revendicările. Paralel cu activitatea propagandistică, se desfăşura şi munca de agitaţie. Se lansau apeluri şi manifeste, se organizau mitinguri. Începuseră să apară vorbitori din rîndurile noastre.
Convorbirile avute cu Lenin, atenţia excepţională pe care o manifesta faţă de membrii de partid, priceperea lui de a soluţiona sub toate aspectele problemele legate atît de teoria marxistă cît şi de practica muncii revoluţionare, — toate acestea ne-au înarmat în mod temeinic. Convorbirile acestea constituiau pentru noi, membri de rînd ai partidului, o adevărată şcoală marxistă. Ştiam de fapt şi dinainte că trebuie să îmbinăm teoria revoluţionară cu practica revoluţionară, dar în contact cu Lenin această teză căpăta un conţinut viu, devenea mai apropiată, mai de înţeles. Intrarea în rîndurile organizaţiilor iskriste ne-a făcut să simţim că sîntem membri cu adevărat strîns uniţi ai unui singur partid, ne-a dat conştiinţa profundă a importanţei continuităţii în muncă şi a importanţei unei juste repartizări a forţelor, ne-a făcut să înţelegem cum trebuie construit partidul, cum trebuie organizată munca.
În acea vreme nu-l întîlneam pe Lenin decît la mici adunări. Nu-l auzisem niciodată desfăşurîndu-şi talentul de orator, iar lucrările lui teoretice nu le cunoşteam decît prea puţin; totuşi, chiar de la prima întîlnire, el mi-a făcut impresia unui adevărat conducător, a unui om cu o minte, cu cunoştinţe şi cu o voinţă cu totul remarcabile, şi a unui tovarăş minunat, cu care de la început te simţi nestînjenit, la largul tău.
Principalele sarcini pe care ni le trasase Lenin erau următoarele: 1) Să creăm, să dezvoltăm şi să consolidăm comitetele iskriste în marile centre industriale; 2) să atragem pe muncitorii înaintaţi în organele de conducere ale partidului; 3) să introducem în conştiinţa muncitorilor principiile marxismului ştiinţific revoluţionar; 4) să desfăşurăm şi să intensificăm lupta împotriva diferitelor orientări oportuniste: «marxismul legal», «economismul» şi alte curente mic-burgheze; 5) să facem agitaţie în rîndurile maselor muncitoare, arătîndu-le necesitatea unor acţiuni deschise, a demonstraţiilor, a grevelor şi a altor forme de luptă revoluţionară împotriva absolutismului şi a claselor dominante; 6) să pregătim Congresul al II-lea al partidului.
În toate problemele ideologice, programatice şi organizatorice Lenin ne ţinea referate scurte şi bine fundamentate, care prilejuiau întotdeauna discuţii aprinse. Nu-i plăcea cînd auditoriul lui rămînea tăcut, şi ştia ca nimeni altul să însufleţească asistenţa. Aruncînd priviri scînteietoare din ochii lui inteligenţi, iscoditori, cu sclipiri de umor el ştia să antreneze pe tovarăşi cu o vorbă de spirit bine plasată, cu o observaţie concretă, cu o întrebare sugestivă la discutarea referatului, luînd el însuşi parte activă la discuţii. Şi tovarăşii se întreceau în a se contrazice unul pe altul şi în a-şi dovedi dreptatea. Aceste lecţii erau atît de animate, de plăcute şi de interesante, încît nimeni nu mai voia să plece, fiecăruia îi veneau în minte idei noi, argumente noi. «Într-adevăr, — spuneau tovarăşii — la lecţii de acest fel nu te plictiseşti, nu-ţi vine s-adormi». Noi înşine căutam să ne însuşim şi să reţinem această metodă a lui Lenin de a ţine lecţii vii, cu participarea activă a auditorilor.
Atrăgîndu-ne în discuţii, Lenin avea posibilitatea să cunoască nu numai nivelul nostru de pregătire, dar şi particularităţile caracterului fiecăruia dintre noi, şi de acest lucru ţinea seama atunci cînd ne trimitea la o muncă sau alta. Cînd s-a pus problema plecării în Rusia, Lenin a stat de vorbă cu fiecare din noi în parte şi s-a interesat care este dorinţa şi starea de spirit a fiecărui tovarăş, fără să exercite vreo presiune asupra voinţei vreunuia dintre noi. De obicei spunea: «Gîndeşte-te ce muncă te atrage mai mult, în ce muncă te simţi mai sigur şi unde ai vrea să mergi. Muncă este destulă şi de oameni e nevoie pretutindeni».
Eu lucrasem înainte la Saratov, Odesa, Kiev şi în Ural şi simţeam o mare atracţie pentru Petersburg. Lenin bănuia acest lucru şi tocmai la Petersburg mi-a propus să plec şi să mă ocup acolo de organizarea muncii de propagandă. Am acceptat bucuroasă, şi de la sfîrşitul anului 1902 pînă în mai 1903 am lucrat în comitetul iskrist din Petersburg. După aceea am fost arestată la o adunare la care se discuta despre demonstraţia de 1 Mai. M-am eliberat abia după Congresul al II-lea al P.M.S.D.R.
Cînd am ieşit din închisoare, am plecat la Kiev, unde se aflau Krjijanovski, Lengnik şi Noskov, membri ai CC. aleşi la Congresul al II-lea al partidului, pentru a lua cunoştinţă de materialele congresului şi a primi o nouă sarcină. Munca noastră lua o amploare nemaivăzută şi în C.C. fură cooptaţi membri noi: Krasin, Gusarov, Zemleacika şi eu. Am fost însărcinată să vizitez o serie de comitete din ţară şi să fac expuneri asupra hotărîrilor congresului şi asupra divergenţelor care au dus la sciziune.
Menşevicii luptau împotriva hotărîrilor congresului şi îşi trimiteau şi ei pe la comitete oamenii lor. Aceştia expuneau evenimentele într-o lumină falsă, criticau hotărîrile congresului care nu le conveneau şi se plîngeau că «bătrînii au fost jigniţi» — Akselrod şi Zasulici n-au fost aleşi în Organul Central. Referatele menşevicilor n-aveau succes. Aproape pretutindeni întîmpinau o opoziţie destul de hotărîtă. Pentru majoritatea social-democraţilor era limpede că dacă congresul partidului a găsit de cuviinţă ca redacţia să fie alcătuită nu din şase, ci din trei oameni, membrii de partid trebuie să se supună acestei hotărîri. În ceea ce priveşte problema divergenţelor tactice şi organizatorice, pe care menşevicii le treceau sub tăcere, comitetele au recunoscut ca justă linia bolşevicilor, linia lui Lenin. Am reuşit să întrunim rezoluţiile a 20 de comitete care aprobau hotărîrile congresului şi recunoşteau Comitetul Central; numai 5 comitete au susţinut linia menşevică.
S-a hotărît ca, după ce voi sfîrşi vizitarea comitetelor, să plec la Geneva pentru a-l informa pe Lenin asupra felului cum organizaţiile de partid au primit hotărîrea Congresului al II-lea.
Lenin a primit cu o mare satisfacţie vestea că organizaţiile de partid din Rusia au o stare de spirit fermă. Aceasta se petrecea după ce Lenin părăsise redacţia «Iskrei». Pretutindeni lupta împotriva menşevicilor era în toi şi Lenin puse problema creării unui organ de presă bolşevic şi a pregătirii Congresului al III-lea al partidului.
În rîndurile noastre exista o criză simţitoare de publicişti. Lenin a întocmit o listă de tovarăşi care ar fi putut face muncă de publicistică. Pe primul plan figurau Bogdanov şi Lunacearski. Afară de ei, în redacţia ziarului «Vpered» au mai intrat tovarăşii Olminski şi Vorovski.
Am fost trimisă la Paris cu însărcinarea din partea Comitetului Central de a-i găsi pe Bogdanov, Lunacearski şi Olminski, care locuiau pe atunci în acest oraş, şi a mă înţelege cu ei asupra datei cînd vor putea veni la Geneva pentru a se întîlni cu Lenin.
Îmi amintesc că înainte de a pleca l-am întrebat pe Vladimir Ilici ce să vizitez la Paris.
— În primul rînd să te duci să vezi zidul comunarzilor din cimitirul Père Lachaise, Muzeul revoluţiei din 1789 şi Muzeul figurilor de ceară al lui Grevin. Se spune că din punct de vedere artistic muzeul nu prezintă o mare valoare, dar conţinutul e interesant.
— Şi mai ce?
— Să te duci neapărat la grădina zoologică. Vei avea senzaţia că ai făcut o călătorie în jurul lumii.
Şi, observînd că mai aştept ceva, adăugă:
— În ceea ce priveşte muzeele, expoziţiile şi toate celelalte, adresează-te lui Georges (Plehanov), el se pricepe foarte bine la toate astea şi o să-ţi dea indicaţiile necesare.
Gîndurile lui Lenin se îndreptau adesea spre Plehanov. Dar Plehanov luase în acea perioadă o astfel de atitudine, încît era imposibil să ajungi la el. Următorul episod este caracteristic pentru starea lui de spirit din acea vreme. Am hotărît ca la 1 Mai 1904 să ne prezentăm în faţa proletariatului internaţional în front unic, iar bolşevicii şi menşevicii să scoată un manifest comun. Vladimir Ilici şi Martov au scris fiecare cîte un proiect de manifest. În cele din urmă a fost adoptat textul lui Lenin şi eu am fost trimisă la Plehanov pentru a-i cere asentimentul.
Plehanov m-a primit destul de binevoitor, dar fără să-şi ascundă superioritatea. Îmi amintesc că a spus: «Ei, da, mai bine o învoială strîmbă decît o răfuială dreaptă». Dar curînd a lăsat de o parte tonul de bunăvoinţă amabilă şi a început să defăimeze Comitetul Central: «Ce Comitet Central mai e şi ăsta, nici o muscă nu-i în stare să omoare».
Eu am obiectat, subliniind că dacă tovarăşii experimentaţi din străinătate vor sprijini Comitetul Central, se poate spera ca munca de partid să înregistreze succese. I-am arătat care este starea de spirit a organizaţiilor de partid din Rusia, i-am relatat despre rezoluţiile adoptate pretutindeni. Plehanov mă asculta cu foarte mare răceală şi neîncredere. I-am spus că un partid condus de un tovarăş ca Lenin, minunat organizator şi teoretician strălucit, ne asigură o conducere justă şi că, de altfel, partidul a depăşit faza prunciei şi ştie să se orienteze în problemele construcţiei de partid.
Vorbeam calm şi alegeam cuvintele, deoarece Lenin îmi recomandase să nu-l supăr pe Plehanov, ci să caut să-i trezesc interesul pentru munca noastră. Totuşi Plehanov se înfurie. Ceea ce îl indigna cel mai mult era faptul că partidul îl considera pe Lenin un teoretician strălucit.
Desigur că eu nu prea aveam talent de diplomat, dar nici nu era nevoie de diplomaţie. Plehanov, obişnuit să se considere figura centrală a partidului, nu admitea că cineva poate sta pe aceeaşi treaptă cu el sau că poate avea părerea sa proprie.
Vladimir Ilici îmi puse întrebări amănunţite şi-mi ceru să repet tot ce spusese Plehanov.
Ori de cîte ori compari aceste două personalităţi, amîndouă atît de marcante, de înzestrate, îţi dai seama de diferenţa de caracter dintre ele. Lenin nu avea nici o preocupare personală, meschină. Ţinea mult la Plehanov, îl aprecia şi mereu revenea la ideea că partidul trebuie să-l păstreze. Dar Plehanov? Făcea impresia că se teme de «rivali», nu admitea ca cineva să fie pus pe aceeaşi treaptă cu el. Nu puteai să vorbeşti cu el ca de la egal la egal.
Plehanov se plîngea o dată că-l dau gata deştepţii care vin la el şi îşi expun teoriile lor plictisitoare, greoaie şi lungi, din care se desprinde o îmbîcseală provincială cehoviană. Era maliţios, dar just, şi vinovat de aceasta era şi el însuşi. Desigur că tovarăşii se simţeau atraşi spre el, dar erau întîmpinaţi cu atîta răceală, cu o superioritate atît de ostentativă, încît şi un om inteligent se zăpăcea şi începea să îngăime tot felul de inepţii, pentru a dovedi că nu-i nici el străin de diverse teorii.
Un tovarăş povestea o dată că, sosind la Geneva, se dusese pe la Plehanov, care-l întîmpină cu o amabilitate condescendentă şi-l întrebă ce crede lumea în Rusia despre el (despre Plehanov). «Tovarăşii vă consideră oportunist» — i-o trînti în faţă vizitatorul. Plehanov se făcu foc: «Spune tovarăşilor d-tale că încă pe vremea cînd taţii lor făceau curte mamelor lor Plehanov era un marxist ortodox». Aceasta nu e anecdotă.
Era oare în intenţia lui Plehanov să intimideze oamenii? Desigur că nu. Dar prin felul lui de a se purta, el trăsese un hotar între el şi ceilalţi membri ai partidului. Parcă ar fi spus: «Eu sînt autorul „Concepţiei moniste a istoriei“ şi al unei serii întregi de lucrări ştiinţifice şi de monografii, iar voi nişte simpli învăţăcei şi audienţi». Dar atunci cînd simţea că este ascultat cu veneraţie devenea un conlocutor surprinzător de amabil, accesibil şi strălucit. Am avut de cîteva ori prilejul să-l văd în astfel de împrejurări şi n-am cuvinte să redau cît era de sclipitor, de spiritual şi de interesant. Plehanov avea un fel de a vorbi în faţa unui cerc restrîns, de parcă s-ar fi găsit în faţa unei mari adunări. Luînd cuvîntul, el dădea la iveală toată erudiţia sa, toată cultura sa literară excepţională, pregătirea sa enciclopedică, umorul, talentul său de orator. Cunoştinţele lui Plehanov în domeniul literaturii te uluiau. Îndeosebi cunoştea bine secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Pe enciclopedişti îi studiase în întregime. Operele filozofilor şi gînditorilor din acea vreme constituiau o hrană dintre cele mai bogate pentru mintea sa şi studierea lor îi oferea cea mai mare satisfacţie. El însuşi ar fi fost prin gusturile lui, prin spiritul lui enciclopedic, o figură strălucită a acelei epoci.
Lenin era cu totul altfel. Subordonînd întreaga sa activitate organizării clasei muncitoare, punîndu-şi ca scop al vieţii crearea unui partid care să poată duce efectiv proletariatul la victorie împotriva absolutismului şi capitalismului, el a clădit partidul cărămidă cu cărămidă. Lenin era legat prin mii de fire de partid, de clasa muncitoare. Faţă de oameni avea o purtare care se deosebea cu desăvîrşire de cea a lui Plehanov. Ca un bun gospodar, el strîngea tot ce putea fi folosit în construcţie. Erai uimit uneori de cîtă atenţie şi răbdare dădea dovadă Lenin faţă de fiecare tovarăş.
În faţa lui Lenin nimeni nu căuta să pară deştept, să vorbească despre probleme înalte, să-şi dea aere. Lenin pătrundea în gîndurile oamenilor şi fiecare îşi dădea seama că cu el trebuie să vorbeşti simplu, nu să faci paradă de cunoştinţe.
Am avut de multe ori prilejul să fiu de faţă la convorbirile lui Lenin cu diverşi tovarăşi şi de fiecare dată eram uimită de atenţia şi încrederea cu care îi asculta el pe toţi. Avea tactul unui mare conducător: căuta să încurajeze pe lucrători, să le insufle încredere în forţele lor, să le stimuleze îndrăzneala şi energia. Este probabil că succesul şi influenţa excepţională a lui Lenin se datorau în bună parte faptului că el ştia ca nimeni altul să inspire oamenilor dorinţa de a activa, şi că oricine venea în contact cu el muncea cu o energie înzecită. În preajma lui toţi se simţeau parcă înaripaţi.
Nici un orator nu era ascultat aşa cum era ascultat Lenin. La tribună l-am văzut pentru prima oară la Geneva, în 1904, cînd a făcut o expunere despre Comuna din Paris. La tribună Lenin se transfigura complet. Impunător, sobru, părea tăiat într-o stîncă de granit. Toată forţa îi era concentrată în glas, în ochii scînteietori, în fraza lui turnată din oţel.
În acea vreme am avut prilejul să ascult oratori foarte talentaţi, care păreau a vorbi pentru a ului auditoriul, pentru a străluci prin fraze alese, printr-o vorbă de duh, care ştiau să folosească forţa şi elasticitatea glasului, un gest elegant, o poză frumoasă. Aşa erau Plehanov, Jaurès, Vandervelde, consideraţi oratori de reputaţie mondială. În cuvîntările lor erau multe lucruri de efect, dar n-am reuşit niciodată să scap de impresia de artificial pe care mi-o lăsau aceste discursuri.
Lenin însă era altfel. Forţa discursurilor lui nu poate fi redată. Părea că le lipseşte orice strălucire exterioară, erau simple şi clare, dar, ascultîndu-l pe Lenin, uitai de toate. El punea complet stăpînire pe auditor. Şi în această privinţă diferenţa dintre Lenin şi Plehanov era izbitoare.
Lui Plehanov îl plăceau frazele frumos cizelate. Era conştient de valoarea talentului său, ştia cînd trebuie să ridice sau să coboare tonul, ştia să lanseze un spirit la momentul oportun, să trezească atenţia obosită a auditoriului printr-o anecdotă bine plasată. Dar era ascultat cu calm, nu stîrnea emoţii puternice.
Lenin nu avea această strălucire exterioară şi totuşi el era ascultat cu răsuflarea tăiată, era ascultat de parcă ar fi dezvăluit gîndurile tale cele mai ascunse, visurile cele mai intime. Alţi oratori sînt admiraţi, dar parcă i-ai asculta ţinîndu-te de o parte, Lenin însă te chema la fapte. Cuvîntările lui stîrneau entuziasmul şi dorinţa de a acţiona, ele nu puteau fi uitate: toată lumea simţea că el a spus lucrul cel mai important şi mai necesar.
Lenin ne vorbea despre Comună, şi noi simţeam suflul ei puternic, patosul ei, tragedia ei, importanţa ei mondială. Comuna din Paris se înfăţişa în faţa ochilor noştri ca zorile luminoase ale unei lumi noi, ca prima încercare a muncitorilor de a lua puterea în mîinile lor. Vedeam în mintea noastră Parisul asediat, laşitatea şi trădarea claselor dominante, guvernul vîndut, care fuge la Versailles şi trădează patria, vedeam eroica clasă muncitoare care a luat asupra ei apărarea patriei şi sarcina construirii statului pe principii noi. Lenin ne-a arătat toate greutăţile pe care le comportau îndeplinirea acestor sarcini, ne-a dezvăluit toate contradicţiile, toate greşelile Comunei, ne-a vorbit despre căderea ei.
Îmi amintesc încă şi azi această cuvîntare şi entuziasmul stîrnit de ea. Din toată expunerea lui Lenin, atît de inspirată şi de înflăcărată, reieşea clar că Comuna din Paris nu este numai un episod eroic al istoriei, care dovedeşte forţa şi puterea clasei muncitoare, dar şi un exemplu care trebuie să ne inspire.
De la adunare am plecat împreună, un grup de cîţiva tovarăşi, cu toţii însufleţiţi şi plini de optimism.
L-am întrebat pe Lenin.
— Oare vom ajunge într-adevăr acele timpuri cînd Comuna va fi din nou la ordinea zilei?
Lenin tresări:
— Aceasta este concluzia pe care ai tras-o din expunerea mea?! — întrebă el.
— Da, şi nu numai eu, ci toţi cei care v-au ascultat astăzi.
Ascultîndu-l pe Lenin la adunări, văzîndu-l la lucru, adîncit în cărţi sau în rezolvarea unor probleme politice, ascultînd planurile lui de înfrîngere a adversarilor, caracterizările lui distrugătoare, îţi formai o imagine vie a multilateralităţii lui. Dar cine nu l-a văzut într-un cadru intim, în căminul lui, acela nu-l cunoaşte pe Lenin.
N-am întîlnit un om mai plin de viaţă decît Lenin. Felul cum ştia el să rîdă de orice glumă, priceperea lui de a folosi fiecare oră liberă şi de a găsi prilej de veselie şi voie bună n-aveau egal.
Îmi amintesc de serile petrecute în casa lui Lemn. Vladimir Ilici avea o voce destul de plăcută, puţin cam voalată, şi îi plăcea mult să cînte în cor şi să asculte pe alţii cîntînd. Repertoriul nostru era destul de variat. Începeam cu cîntece revoluţionare — «Internaţionala», «Marsilieza», «Varşovianca» şi altele. Cu mult sentiment cîntam «Chinuit de greaua robie», «La vechea movilă în stepa întinsă». Lui Vladimir IHci îi plăceau cîntecele despre Siberia: «Vuia furtuna», «Mare slăvită, Baikal sfint» şi cîntecul despre Stepan Razin: «Este o stîncă pe Volga». Îndeosebi se cînta cupletul:
Dar de este în Rusia azi un bărbat
Care nu ştie ce-i lăcomia,
Care n-a asuprit pe săraci, n-a furat,
A iubit libertatea şi dîrz a luptat
Să zdrobească nedreapta robie,
Să se urce viteazul pe vîrful vrăjit
Şi să-şi plece urechea pe stîncă
Şi-auzi-va ce visuri Stepan a urzit,
Va afla acea taină adîncă ...
Foarte mult îi plăcea lui Vladimir Ilici cupletul pe care M. S. Olminski îl adăugase la «Dubinuşka»:
Pentru patria mea aştept alte cîntări:
Să le cînt fără lacrimi şi jale
Cu avînt proletar, cu rebele chemări,
Cu apel mînios la răscoale.
După ce isprăveam, obosiţi, cu cîntecele revoluţionare, ascultam pe soliştii noştri. Un interpret minunat era S. I. Gusev. Avea o voce plină şi cînta fără să se lase rugat. Lui Lenin îi plăcea foarte mult să asculte romanţele lui Ceaikovski: «Noaptea», «În vîltoarea balului», «Am stat împreună pe malul rîului adormit», cîntecul lui Dargomîjski «N-am fost cununaţi la biserică» şi aria toreadorului din «Carmen». Ce bună recreaţie constituiau pentru Vladimir Ilici cîntecele noastre, şi ce plăcere îi făceau! Spre sfîrşît eu cîntam cîntecele tărăgănate de prin părţile Volgăi şi «ceastuşce» populare. Cîteodată şi dansam.
Amintindu-şi mai tîrziu despre aceste seri, Nadejda Konstantinovna scria cu umor: «„Fiara“1) care scăpase din deportare şi trăia în libertate era plină de o energie şi de o voie bună care se transmitea tuturor celor din jur. La ea nu găseai nici urmă de îndoială, de nehotărîre. Tachina pe oricine lăsa nasul în jos, pe oricine ofta, gîndindu-se la sciziune. Părea că fricţiunile dintre emigranţi o lasă rece. Pe vremea aceea ne gîndisem să ţinem „reuniuni“ săptămînale la noi, la Séchéron[1], pentru a strînge relaţiile între bolşevici. La aceste reuniuni nu s-au putut organiza „adevărate“ discuţii; în schimb ele împrăştiau atmosfera de amărăciune provocată de certurile cu menşevicii şi-ţi făcea plăcere să auzi cu cît foc cînta „Fiara“ cîntecul „Vanka“ sau altul, acompaniată de Egor, un muncitor înalt şi chel. Acest Egor s-a dus o dată la Plehanov să vorbească cu el de la om la om — cu acest prilej şi-a pus chiar şi guler scrobit —, dar s-a întors de la Plehanov dezamăgit, cu inima grea. „Nu te amărî, Egor, hai să cîntăm «Vanka», tot noi o să învingem“ — l-a consolat „Fiara“. Ilici se înveseli: această voie bună, această vioiciune îi alunga proasta dispoziţie»2).
Uneori recitam la reuniunile noastre versuri de Nekrasov, Heine, Béranger.
Adeseori, în timpul plimbărilor sau seara la ceai, lui Vladimir Ilîci îi plăcea să vorbească despre literatură, despre scriitorii lui preferaţi: Şcedrin, Nekrasov, Cernîşevski, mai ales despre acesta din urmă. Lenin îl considera pe Cernîşevski nu numai un revoluţionar remarcabil, un mare om de ştiinţă şi un gînditor înaintat, dar şi un mare artist, care a creat chipuri de adevăraţi revoluţionari, de luptători curajoşi, neînfricaţi, de tipul lui Rahmetov.
— Asta este adevărată literatură, care instruieşte, îndrumează şi însufleţeşte. Romanul «Ce-i de făcut?» l-am citit de cinci ori într-o singură vară şi am găsit de fiecare dată alte idei noi, emoţionante, — spunea Lenin.
În operele de artă, Lenin preţuia mai presus de orice orientarea ideologică, şi de aceea îl aprecia şi-i plăcea atît de mult Nekrasov, pe care-l ştia pe dinafară aproape în întregime. O dată m-a întrebat dacă cunosc poemul «Femei ruse». I-am răspuns că-l ştiu, dar că niciodată nu pot să-l recit cu voce tare, fiindcă mă îneacă lacrimile.
— Tocmai în asta constă forţa artistului — spuse Lenin—, te emoţionează pînă în adîncul inimii.
Uneori, după serile de muzică, mergeam să-i conducem pe oaspeţi (pe vremea aceea locuiam la familia lui Lenin) şi ne înapoiam tăcuţi, obosiţi şi cam duşi pe gînduri. Cîntecele acestea aveau ceva care ne răscolea sufletele. Nu aveam chef de vorbă, fiecare se gîndea la ale lui. Vladimir Ilici aproape terminase cartea «Un pas înainte, doi paşi înapoi» şi de obicei se aşeza la masa de lucru pentru un ceas ca să mai adauge şi să mai îndrepte cîte ceva. Nadejda Konstantinovna se ducea la culcare, iar eu cu Elizaveta Vasilievna[2] ne aşezam pe o bancă în grădină şi stăteam de vorbă în şoaptă pentru a nu-l stînjeni pe Vladimir Ilici. Uneori el venea pînă jos pentru o clipă, să schimbe cu noi cîteva cuvinte, sau, rîzînd de noi că nu ne mai găsim astîmpăr, ne striga de sus să mergem la culcare.
În această perioadă a luptei împotriva menşevicilor, între Congresul al II-lea şi al III-lea al partidului, Vladimir Ilici era plin de optimism şi deosebit de combativ. Această stare de spirit s-a reflectat foarte concret în cartea «Un pas înainte, doi paşi înapoi». Fiind pe deplin convins de dreptatea bolşevicilor, el a supus unei critici necruţătoare oportunismul menşevicilor şi a demascat inconsistenţa, falsitatea, contradicţiile şi caracterul confuz al ideologiei lor.
În timp ce lucra la această carte, Vladimir Ilici ardea ca o torţă. Cît de clar îmi apar în faţa ochilor chipul lui Lenin şi toate împrejurările în care s-a dus lupta, cînd recitesc acum această carte! Cînd ne citea unele pasaje deosebit de reuşite, Vladimir Ilici părea că radiază o lumină interioară, atît era de aprins, de viu, de strălucitor.
Lenin poseda o trăsătură de caracter minunată: niciodată nu-şi sublinia superioritatea, nu strivea pe alţii cu autoritatea lui, ţinea întotdeauna seamă de părerea celorlalţi şi vedea în fiecare tovarăş un egal. De aceea te purtai atît de degajat în prezenţa lui, te simţeai atît de bine şi respirai în voie lîngă el. El ştia să asculte cu atenţie pe conlocutorul său, să-l atragă în discuţie, să-l facă să spună tot ce crede, iar dacă vedea că celălalt n-o scoate la capăt, că se încurcă în contradicţii, el zeflemisea cu bunăvoinţă pe oponentul său care o luase razna şi ajunsese cu raţionamentele pînă la absurd, îl îndrepta pe calea cea bună fără a-l jigni în amorul său propriu, fără a-l descuraja, cum ar fi făcut cu siguranţă într-un asemenea caz Plehanov, în prezenţa căruia oamenii timizi ar fi vrut uneori să intre în pămînt. Vladimir Ilici nu te întreba niciodată ce ai citit, cum ţi-ai însuşit cele citite, ci stătea pur şi simplu de vorbă cu tine despre diferite probleme şi vedea numaidecît ce lacune ai şi care sînt laturile tale slabe, iar celui cu care vorbea îi devenea de asemenea clar ce anume trebuie să mai studieze.
În prezenţa lui Lenin, gîndirea îţi devenea mai ascuţită, te simţeai cuprins de dorinţa sa ştii mai mult, să gîndeşti, să citeşti, să înveţi şi, mai ales, să munceşti mai mult. Numai gîndul ca Lenin ştie ce muncă faci îţi înzecea puterile.
Vladimir Ilici era cît se poate de atent faţă de cei care mergeau în pas cu partidul, care luptau pentru marxismul revoluţionar, pentru cauza eliberării clasei muncitoare, pentru socialism, dar era necruţător faţă de adversarii săi politici, era de neclintit atunci cînd îşi apăra poziţiile sale principiale. Ura menşevicilor, atacurile lor erau pentru Vladimir Ilici o dovadă a dreptăţii lui. Aceste atacuri confirmau că lovitura dată adversarului a fost justă şi bine ţintită. Nu degeaba îi plăcea lui Lenin să citeze versurile lui Nekrasov:
Nu murmurele dulci ale slăvirii.
Ci strigătele furiei turbate
Sînt pentru noi dovada-ndreptăţirii.
După ce termină cartea «Un pas înainte .. .», Lenin plecă în munţi să se odihnească, şi cînd se înapoie, porni cu o nouă energie, cu forţe proaspete la munca de refacere a partidului, la crearea unui organ bolşevic, la pregătirile în vederea Congresului al III-lea al partidului.
Despre viaţa lui Lenin şi a Nadejdei Konstantinovna în deportare mi-a povestit multe Elizaveta Vasilievna; şi mai multe lucruri despre Vladimir Ilici am aflat de la Anna Ilinicina, cu care mă întîlneam în munca ilegală la sfîrşitul ultimului deceniu al secolului trecut. Îmi amintesc cît de mult m-a surprins şi m-a făcut să rîd povestindu-mi că, atunci cînd lui Lenin i s-a spus la vorbitor că ancheta se va termina în curînd, el a exclamat: «Prea devreme. N-am izbutit încă să strîng tot materialul»[3].
În 1903 am cunoscut întreaga familie Ulianov. Ce familie de oameni minunaţi! Legaţi printr-o dragoste reciprocă puternică, prin interese comune, ei şi-au subordonat o dată pentru totdeauna viaţa şi interesele lor cauzei partidului, cauzei revoluţiei. Aşa ne închipuiam noi familia într-un viitor îndepărtat. Dragostea lui Vladimir Ilici pentru ai săi, grija lui emoţionantă faţă de mama sa subliniau legătura trainică care exista între membrii acestei familii şi care niciodată nu s-a rupt, menţinîndu-se de-a lungul întregii vieţi a lui Lenin. Cînd am cunoscut familia Ulianov, am înţeles cîtă bucurie poate da o astfel de familie şi cîtă fericire izvorăşte din această înţelegere, dragoste şi prietenie a unora faţă de ceilalţi.
Maria Alexandrovna, mama fraţilor Ulianov, ne-a devenit dragă tuturor de cum am văzut-o. Mai am şi azi în faţa ochilor obrazul ei plăcut, luminos, cu ochi tineri, strălucitori, plini de o bunătate nesfîrşită. Cînd am cunoscut-o pe Maria Alexandrovna, am înţeles de ce o adoră atît Vladimir Ilici. O trăsătură puternic pronunţată a Măriei Alexandrovna şi a întregii familii Ulianov era grija pentru om. Femeia aceasta a avut atît de mult de suferit şî cu cît curaj a suportat ea toate! Nu era lucru uşor să-ţi manifeşti compătimirea faţă de Maria Alexandrovna, căci ea nu se plîngea niciodată, niciodată nu spunea că-i e greu. Vladimir Ilici înţelegea cît de mult a trebuit să sufere ea şi atunci cînd fiul ei mai mare, Alexandr, a fost condamnat la moarte, şi cînd a murit fiica ei Olga, şi ce multe necazuri îi făceau veşnicele arestări ale celorlalţi copii ai ei. Suferea, dar nu protesta, niciodată nu căuta să-i oprească. Viaţa Mariei Alexandrovna erau interesele copiilor ei, şi aceasta nu trebuie luat numai în înţelesul obişnuit, banal al acestor cuvinte; ea era tovarăşul şi prietenul lor şi suporta cu curaj toate greutăţile.
Am sosit la Geneva curînd după ce Anna Ilinicina, Maria Ilinicina şi Dmitri Ilici fuseseră arestaţi. Vladimir Ilici îmi tot cerea amănunte despre mama sa, şi cîtă amărăciune şi tristeţe reţinută era în ochii lui cînd vorbea despre singurătatea şi necazurile ei! Anna Ilinicina mi-a povestit de multe ori că Vladimir Ilici insista mereu să fie cineva pe lîngă mama lor şi că de obicei ei îi revenea acest rol.
Înainte de a pleca din Kiev am fost de cîteva orî la Maria Alexandrovna: ea era cu totul absorbită de grija de a uşura viaţa în închisoare a copiilor ei şi zile întregi era văzută la poarta închisorii Lukianovskaia cu pachete pentru ei. Nu pot uita obrazul ei chinuit, ochii trişti, îndureraţi, întreaga ei făptură obosită cînd se înapoia de la închisoare.
Aş vrea să relev o particularitate a lui Vladimir Ilici. Nu avea răbdare să viziteze muzee şi expoziţii. Îi plăcea mulţimea de oameni vii, graiul viu, cîntecul, îi plăcea să se simtă în mijlocul masei.
La plimbări era neobosit; îmi amintesc mai ales de o plimbare făcută împreună. Era în primăvara anului 1904. Eu trebuia să mă întorc în Rusia şi am hotărît la despărţire să organizăm o «petrecere» — o excursie în munţi. Au participat Vladimir Ilici, Nadejda Konstantinovna şi cu mine. Vaporul ne-a dus pînă la Montreux. Am vizitat posomoritul castel Chillon — închisoarea lui Bonivard atît de minunat descrisă de Byron («Prizonierul de la Chillon...»). Se vede acolo şi stîlpul la care fusese ţintuit Bonivard şi inscripţia făcută de Byron.
Ieşind din cripta posomorită, am fost dintr-o dată orbiţi de soarele strălucitor şi de natura tumultoasă, triumfătoare. Simţeam nevoia de mişcare. Am hotărît să urcăm pe una din culmile înzăpezite. La început ascensiunea era uşoară şi plăcută, dar, cu cît înaintam, drumul devenea mai greu. Hotărîrăm ca Nadejda Konstantinovna să rămînă să ne aştepte la hotel.
Pentru a ajunge mai repede, am părăsit drumul şi-am pornit pieptiş. Vladimir Ilici mergea cu paşi voiniceşti şi siguri şi glumea prieteneşte văzînd eforturile pe care le făceam pentru a nu rămîne în urmă. După o bucată de vreme am început să mă tîrăsc în patru labe, ţinîndu-mă de zăpada care mi se topea în mînă, dar n-am rămas în urma lui Vladimir Ilici.
În sfîrşit, am ajuns. O privelişte nemărginită, un joc indescriptibil de culori. În faţa ochilor noştri se desfăşurau ca-n palmă toate zonele, toate climatele. În jurul nostru zăpada sclipitoare care făcea să ne doară ochii, ceva mai jos plantele nordului, iar mai departe opulentele păşuni alpine şi vegetaţia luxuriantă a sudului. Mă cuprinse o stare de spirit poetică şi vrui să recit din Shakespeare sau din Byron. Privii spre Vladimir Ilici: stătea adîncit în gînduri şi deodată rosti: «Mari mîrşăvii fac menşevicii!...». Cînd am plecat în excursie, ne înţeleseserăm să nu vorbim despre menşcvici, pentru a «nu strica priveliştea». Cît timp a mers, Vladimir Ilici era vesel şi bine dispus, îşi alungase din gînd, probabil, pe toţi menşevicii şi bundiştii, dar de îndată ce s-a aşezat pentru cîteva clipe, gîndurile lui au intrat pe făgaşul obişnuit.
Încă un amănunt impresionant din timpul acestei plimbări mi-a rămas în minte. În drumul nostru am dat peste un cîmp întreg de flori. Vladimir Ilici a început să culeagă cu zel flori pentru Nadejda Konstantinovna. «Nadiuşei îi plac florile», îmi spuse el şi cu o îndemînare şi repeziciune tinerească strînse în cîteva clipe un braţ întreg.
Cel mai mult mă impresiona la Lenin atenţia înduioşătoare cu care înconjura pe toţi cei ce-i erau apropiaţi. În special era plin de atenţie faţă de Nadejda Konstantinovna şi faţă de mama ei, pentru care avea o mare simpatie. Vladimir Ilici şi Nadejda Konstantinovna trăiau într-o armonie excepţională şi între ei exista o uimitoare asemănare de gusturi.
La început m-a surprins interiorul casei lor. În timp ce la Geneva toată lumea adoptase un gen de viaţă european, locuind în camere bune şi dormind pe somiere cu arcuri, deoarece camerele şi, în general, viaţa erau relativ ieftine la Geneva, locuinţa lui Lenin amintea de o casă dintr-un oraş rus de provincie. Jos era bucătăria, care servea în acelaşi timp de sufragerie, o încăpere foarte curată şi îngrijită, dar aproape lipsită de orice mobilă, alături era o cameră mică, unde locuia mama Nadejdeî Konstantinovna, şi sus dormitorul, care era în acelaşi timp şi camera de lucru a lui Ilici. Aici mobilierul consta din două paturi înguste şi simple, cîteva scaune, pe pereţi poliţe cu cărţi şi o masă mare pe care erau îngrămădite cărţi şi ziare. La început mi s-a părut că acest interior nu este atrăgător, dar, după ce am vizitat locuinţa de cîteva ori, nu-mi mai venea să plec. Te simţeai cît se poate de bine în acel cadru armonios, nimic nu te stînjenea. Această simplitate a interiorului impresiona plăcut pe muncitori. Orice vizitator se simţea ca la el acasă.
Vladimir Ilici nu era un ascet: îi plăcea viaţa sub toate aspectele ei variate, dar condiţiile exterioare, mîncarea, îmbrăcămintea şi celelalte nu jucau nici un rol în viaţa lui. Nu-şi impunea în mod intenţionat privaţiuni, nu era vorba de o renunţare conştientă, ci pur şi simplu nu simţea nici o nevoie în direcţia aceasta. Nu-mi amintesc să fi auzit vreodată vorbindu-se în casa lor, nici chiar în glumă, despre o mîncare gustoasă, nu-mi amintesc să se fi dat vreodată atenţie îmbrăcămintei. Beau, mîncau, se îmbrăcau, dar nu acordau nici o atenţie acestui aspect al vieţii.
Tabloul obişnuit al unei zile era următorul: Vladimir Ilici stătea cufundat în lucru sau pleca să lucreze la bibliotecă. Nadejda Konstantinovna examina corespondenţa sau cifra scrisorile, mama ei se ocupa de treburile mărunte ale gospodăriei, care necesită totuşi multă grijă şi multă muncă. Cînd mă gîndesc la această femeie minunată, îmi dau seama cît de mult a făcut ea pentru a uşura viaţa lui Vladimir Ilici şi a Nadejdei Konstantinovna şi pentru a le crea o atmosferă plăcută. Nu s-a despărţit de ei niciodată. I-a urmat în deportare, în emigraţie, s-a întors împreună cu ei, în 1905, în Rusia şi apoi a emigrat din nou. Vladimir Ilici se purta faţă de ea cu o grijă deosebită.
Cînd am primit sarcina să particip la pregătirile pentru Congresul al III-lea al partidului, am plecat în Rusia plină de curaj în faţa noilor perspective şi cu forţe proaspete, acumulate în timpul odihnei. Dar nu mi-a mers. La graniţă am fost arestată. În închisoare primeam scrisori din partea lui Lenin şi a Nadejdei Konstantinovna, din care am aflat despre starea de lucruri din partid şi despre avîntul revoluţionar care începea.
Iată o scrisoare din 24 decembrie 1904:
«De mult mă pregătesc să-ţi scriu, dar n-am putut din cauză că am avut multe treburi. În rîndurile noastre domneşte o stare de efervescenţă şi toţi sîntem teribil de ocupaţi; ieri s-a publicat o înştiinţare cu privire la apariţia ziarului nostru «Vpered». Toată majoritatea triumfă şi este mai plină de curaj decît oricînd. În sfîrşit s-a pus capăt acestor zîzanii mîrşave şi vom începe o muncă rodnică împreună cu cei care vor să muncească, iar nu să se certe! S-a alcătuit un grup bun de publicişti, avem şi forţe proaspete. Bani sînt cam puţini, dar în curînd nu vom duce lipsă nici în această privinţă. Comitetul Central, care ne-a trădat, a pierdut orice credit; a cooptat (în mod josnic, pe ascuns) menşevici şi se agită luptînd împotriva congresului. Comitetele majorităţii se unesc, au şi ales un birou, iar acum organul îi va uni pe deplin. Ura! Nu te descuraja, acum renaştem cu toţii şi vom renaşte. Într-un fel sau altul, mai devreme sau mai tîrziu sperăm să te revedem neapărat. Scrie-ne cîteva cuvinte despre sănătatea d-tale şi, mai ales, fii curajoasă; ţine minte că noi nu sîntem chiar aşa de bătrîni — avem toată viaţa înaintea noastră.
Al d-tale, Lenin»3).
După această scrisoare, închisoarea îmi devenise cu totul insuportabilă. Simţeam un dor chinuitor de libertate, de muncă. Evenimentele se precipitau şi ştirile răzbăteau prin zidurile închisorii, tulburîndu-ne şi făcîndu-ne să ne pierdem astîmpărul. Veniră şi trecură celebrele zile ale lui ianuarie 1905. Nu dormeam nopţi de-a rîndul, aşteptînd desfăşurarea revoluţiei şi visînd că se vor deschide porţile închisorii şi vom fi eliberaţi de poporul răsculat. Porţile închisorii se deschideau într-adevăr, dar, vai, numai pentru a se închide iar în urma noilor veniţi. Şi totuşi regimul din închisoare a fost încălcat şi răsturnat. Închisoarea vuia în permanenţă şi noi aflam noutăţi din ce în ce mai emoţionante.
Procesele noastre au fost accelerate, şi în mai 1905 am fost condamnată la 5 ani deportare în Extremul nord, în gubernia Arhanghelsk. Pe drum am reuşit să fug, şi în septembrie m-am înapoiat la Petersburg, unde mi-am reluat munca.
Alergam spre Petersburg de parcă aş fi avut aripi. Mi se părea că voi întîrzia şi că nu voi fi de faţă la evenimentele pe care mi le imaginam sub forma pregătirilor pentru insurecţia armată, pentru transpunerea activă în viaţă a lozincilor lui Lenin. Dar alta a fost situaţia pe care am găsit-o. Bogdanov, Krasnov şi alţi cîţiva membri ai Comitetului Central considerau aceste lozinci premature şi irealizabile şi le ciunteau în fel şi chip. Bogdanov afirma că evenimentele ar fi favorabile mai curînd realizării ideilor menşevicilor şi că noi, bolşevicii, ar trebui să ne limităm eforturile la menţinerea integrităţii ideologice şi a unităţii partidului. Membrii comitetului din Petersburg mă însărcinară să-i scriu lui Lenin, să-i descriu situaţia care se crease şi să-l rog să ne dea indicaţii cum să acţionăm, încredinţîndu-l că comitetul din Petersburg se situează în întregime pe poziţia preconizată de el, se alătură întru totul lozincilor ziarului «Proletarii»şi condamnă lozincile ciuntite ale Comitetului Central. La 26 octombrie am primit răspunsul lui Lenin la scrisoarea mea. Îmi scria: «În ceea ce priveşte situaţia din partid, mi se pare că pesimismul d-tale este întrucîtva exagerat. Eu judec după situaţia de aici. Aud mereu aici de la „periferie“ că „Proletarii“ este în mod vădit în declin, că lucrurile stau din calc-afară de prost, că ziarul decade etc. etc. Nu-i a bună ce-am visat, dar bun e dumnezeu, spune poporul. Faţă de o mişcare atît de uriaşă cum e cea de acum, nici un Comitet Central din lume, stînd în fruntea unui partid ilegal, nu poate satisface nici a mia parte din ceea ce se cere. Iar că lozincile noastre, lozincile ziarului „Proletarii“, nu rămîn un glas în pustiu se vede clar chiar şi din ziarele legale care relatează despre mitinguri cu 10.000—15.000 de participanţi, care au avut loc la universitate etc. Frumoasă revoluţie este la noi în Rusia, zău aşa! Să sperăm că în curînd ne vom întoarce în ţară — în direcţia aceasta evenimentele se desfăşoară cu o repeziciune uimitoare». În legătură cu data insurecţiei, Vladimir Ilici observa: «Cine ar fi în stare s-o fixeze? Eu personal aş amîna-o bucuros pînă la primăvară şi pînă la înapoierea armatei din Manciuria; sînt înclinat să cred că în general ar fi avantajos pentru noi s-o amînăm. Dar oricum nu ne întreabă nimeni. Dovadă, grandioasa grevă actuală».
Scrisoarea se încheia cu cuvintele:
«... În general, importanţa organizaţiei din străinătate scade cu fiecare ceas şi aceasta este inevitabil. Desigur că în nici un caz nu vom renunţa la ziarul Proletarii“ pînă ce nu vom reuşi să-l tipărim la Petersburg pe Nevski Prospect. Dar trebuie să ne îndreptăm atenţia şi asupra unui ziar legal. Străinătatea şi-a şi închis în parte dugheana (literatura de propagandă), în curînd o vom închide de tot şi o vom deschide la Petersburg.
În ceea ce priveşte insurecţia, eu aş recomanda să se propovăduiască imediat, pretutindeni, formarea unei mulţimi, a sute şi mii de detaşamente autonome de luptă, foarte mici (începînd de la trei oameni), care să se înarmeze singure, fiecare cu ce poate, şi să se pregătească sub toate aspectele. Momentul insurecţiei, repet, l-aş amîna bucuros pînă la primăvară, dar desigur că din depărtare e greu să apreciezi.
O cordială strîngere de mînă. Al d-tale, N. Lenin»4)
Primul ziar legal bolşevic, «Novaia Jizn», a apărut la Petersburg la 9 noiembrie, adică două săptămîni după ce Vladimir Ilici scrisese aceste rînduri. Din scrisoarea citată, precum şi din scrisoarea adresată Comitetului Central, scrisă de Lenin în ziua următoare, reiese clar că Vladimir Ilici se afla în posesia unor informaţii din Petersburg cu privire la organizarea editării unui ziar legal.
Dar în timp ce aceste scrisori erau pe drum, evenimentele se precipitau. Multe lucruri se schimbaseră şi o serie de temeri exprimate în scrisoarea mea fuseseră înlăturate.
Aşteptam cu mare nerăbdare venirea lui Lenin. În sfîrşit sosi şi, în aceeaşi zi, se şi prezentă la o şedinţă a comitetului din Petersburg. De la început şi-a dat seama de înflăcărarea noastră, de starea noastră de spirit revoluţionară, de hotărîrea noastră de luptă, dar a văzut şi lipsa noastră de experienţă, nepriceperea noastră de a organiza munca aşa cum se cuvine, a condamnat mania şedinţelor de care eram contaminaţi şi ne-a criticat serios pentru faptul că în fruntea Sovietului de deputaţi ai muncitorilor ajunseseră menşevicii. O dată cu sosirea lui Lenin, lupta noastră pentru cucerirea Sovietelor a început să se desfăşoare foarte activ.
Vladimir Ilici ne-a pus o mulţime de întrebări despre munca noastră, despre legăturile noastre cu raioanele muncitoreşti, despre lupta noastră împotriva menşevicilor şi a socialiştilor-revoluţionari. A luat cunoştinţă pe larg de felul cum merge înarmarea muncitorilor şi pregătirea detaşamentelor de luptă. Ne puse întrebări în legătură cu toate detaliile şi cu caracterul acestei munci, căutînd să nu piardă din vedere nimic, dînd sfaturi şi indicaţii. Ne-a întrebat dacă ştim noi înşine să folosim armele de foc şi dacă facem exerciţii. Era preocupat de problema înarmării muncitorilor cu arme adevărate, ne cerea să ţinem în evidenţă toate arsenalele şi armurăriile, s-a interesat dacă se fabrică şi bombe şi după ce procedeu. El acorda o importanţă deosebită muncii bolşevicilor în rîndurile armatei şi a vrut să trimitem la această muncă pe tovarăşii cei mai bine pregătiţi. O importanţă tot atît de mare acorda Vladimir Ilici muncii în rîndurile ţăranilor. S-a creat o comisie pentru munca la sate. Am trimis agitatori la sate pentru a stabili legături cu ţăranii.
Îmi amintesc de cuvîntarea rostită de Lenin la şedinţa Comitetului executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor din Petersburg care a avut loc în ziua de 13 (26) noiembrie 1905. Era în ziua în care guvernul declarase lock-out şi o sută de mii de muncitori din Petersburg se pomeniră aruncaţi în stradă.
Ce lamentabile au fost discursurile rostite cu acest prilej de Troţki, Martov şi alţi lideri ai menşevicilor. Cîtă dezorientare, ce sărăcie de gîndire vădea cuvîntarea grandilocventă a lui Balalaikin-Troţki, care-şi ascundea neputinţa în dosul unor fraze răsunătoare şi goale! Troţki propunea să se înceapă tratative cu ministrul de război şi cu patronii cu privire la condiţiile redeschiderii fabricilor.
Dar iată că luă cuvîntul Lenin. Întreaga asistenţă amuţi şi îşi încorda atenţia. Se simţi un adevărat suflu al revoluţiei. Părea că zidurile sălii de şedinţe se lărgiseră şi în faţa ochilor noştri se desfăşura priveliştea nemărginită a măreţelor perspective revoluţionare. Adia vîntul Comunei.
Lenin demască conţinutul politic al tacticii guvernului care prin lock-out voia să dea o lovitură hotărîtoare revoluţiei, clasei muncitoare. Guvernul, spunea Lenin, speră să frîngă spiritul muncitorilor prin spectrul foamei, să-i potolească sau să-i provoace la o acţiune imediată şi să-i zdrobească prin forţa armelor. Lenin recomanda muncitorilor să nu cedeze, dar nici să nu se lase provocaţi, să nu primească lupta în condiţii neavantajoase, ci să înceapă o pregătire intensă pentru unirea tuturor forţelor revoluţionare. Lenin spunea că muncitorii nu trebuie să se milogească şi să trateze, ci trebuie să ceară deschiderea fabricilor şi, în cazul unui refuz, să cheme la greva generală şi la alte acţiuni de luptă hotărîte. Lenin recomanda muncitorilor să pregătească forţele pentru ofensiva generală şi să primească lupta atunci cînd aceasta va fi în avantajul revoluţiei, al poporului răsculat, şi nu al guvernului. Iar pentru realizarea planului de insurecţie să se stabilească imediat legătura cu muncitorii din celelalte oraşe, cu sindicatul feroviarilor, al salariaţilor de la poştă şi telefoane, cu uniunile ţărăneşti şi cu alte uniuni, cu armata şi flota.
Cuvîntarea lui Lenin, plină de entuziasm revoluţionar, a electrizat întreaga sală, iar cînd a expus în faţa auditoriului un plan precis şi clar şi un program de acţiuni îndreptat spre dezvoltarea revoluţiei, s-a auzit în sală o rumoare aprobatoare care s-a transformat în ovaţii furtunoase.
Rezoluţia propusă de Lenin a fost adoptată în unanimitate în ropote de aplauze care nu mai conteneau şi în strigătele entuziaste ale asistenţei.
— Ei, da — spuneau muncitorii împrăştiindu-se —, ăsta ştie ce trebuie făcut, cum trebuie condusă clasa muncitoare. Pe cînd aceşti flecari — Hrustalev, Cernov, Troţki — sînt numai buni de gură. Fac pe grozavii, dar n-ai nici un folos de pe urma lor, ci numai pagubă.
Niciodată nu voi uita expresia feţelor acestor muncitori în timp ce-l ascultau pe Lenin. Pe feţele lor se citea extazul care punea întotdeauna stăpînire pe auditoriul lui Lenin şi-l înfrăţea cu el. Observai lîngă mine un tovarăş oarecare care stătea la început posomorit, dar care deodată se schimbă cu totul; faţa i se lumină de un surîs de fericire, ochii i se aprinseră şi vedeai un obraz înfrumuseţat, întinerit, de nerecunoscut. Omul care păruse ursuz devenea dintr-o dată comunicativ, ţinea să împărtăşească şi altora entuziasmul lui, se aprindea de patosul luptei, de parcă o părticică din geniul lui Lenin i s-ar fi transmis şi lui.
După ce-l ascultau pe Lenin, muncitorii treceau pentru totdeauna în rîndurile noastre. Îmi amintesc cum m-a mustrat o dată un muncitor: «De ce nu învăţaţi şi voi de la Lenin să explicaţi programul vostru, că atunci nici un muncitor n-ar mai fi prostit de menşevici. Uite cît de limpede şi de drept reiese totul din vorbele lui!».
Să învăţăm să vorbim ca Lenin, să fim ca Lenin, — aceasta era dorinţa arzătoare a fiecărui bolşevic.
Vladimir Iliri era tras în toate părţile, toţi bolşevicii voiau să-l vadă, să-l audă, să stea de vorbă cu el, să primească indicaţii de la el.
Noi, cei care-l cunoşteam din perioada Congresului al II-lea şi a luptei împotriva menşevicilor de după Congresul al II-lea reuşeam să ne întîlnim cu el şi să discutăm problemele care ne preocupau. Desigur că nici vorbă nu putea fi să ne întîlnim cu Vladimir Ilici aşa cum ne întîlneam la Geneva, totuşi izbuteam să-l vedem şi în afara adunărilor. Îl vizitam, bunăoară, într-o dimineaţă ca să ne înţelegem cu el să ia cuvîntul la o întrunire sau ca să fixeze o adunare de partid, şi, desigur, profitam de această vizită ca să mai discutăm cu el despre tot felul de probleme. Dacă Lenin nu era peste măsură de ocupat, stătea cu multă plăcere de vorbă cu noi, şi după aceste convorbiri simţeam în noi un nou aflux de energie şi entuziasm. Recunosc că abuzam cu toţii destul de des de intimitatea dintre noi şi alergam la el chiar atunci cînd nu era neapărată nevoie. Dar ştiam că aceasta nu-l supără. Nu-mi amintesc să fi auzit vreodată o expresie de nemulţumire sau să fi văzut un gest de enervare provocate de vizitele noastre. De altfel ar fi fost şi de prisos: el ştia să se închidă în gîndurile sale, să se retragă din discuţie şi interlocutorul simţea numaidecît că e de prisos să mai rămînă.
Întrerupînd brusc discuţia, Lenin cădea pe gînduri şi, probabil, înainte de a trece la elaborarea ideii care-l preocupa îşi schiţa în gînd tezele ei fundamentale. În amintirile ei, Nadejda Konstantinovna povesteşte că înainte de a se aşeza la lucru Lenin îşi expunea în şoaptă ideile sale. În faţa oamenilor străini nu făcea acest lucru, dar se concentra şi se închidea în el. Întotdeauna lucrul acesta era atît de evident, încît nu mai era nevoie să ne spună ceva pentru a ne da de înţeles că trebuie să ne luăm rămas bun, iar după aceea, la despărţire, Lenin era aşa de distrat, încît părea că nici nu te mai vede. Nadejda Konstantinovna cunoştea această trăsătură a lui Lenin şi întreba cîteodată pe tovarăşi dacă nu se supără. Să te superi! Aşa ceva nici nu se putea concepe. Îl iubeam pe Lenin, îi sorbeam cu însufleţire fiecare cuvînt şi oricare dintre noi era gata să-şi dea viaţa pentru el.
Deşi divergenţele dintre noi şi menşcvici se agravaseră în perioada de după Congresul al II-lea, totuşi problema unificării a fost pusă la ordinea zilei. Vladimir Ilici nu făcea nici o obiecţie împotriva unificării, deşi înţelegea mai bine decît noi toţi cît de puţin trainică poate fi ea.
Unificarea a început în raioane înainte de a se fi luat o hotărîre în acest sens la centru. Îmi amintesc că într-o dimineaţă eram la «Nenea» (Lidia Mihailovna Knipovici, pe atunci secretară a comitetului de partid din Petersburg) şi vorbeam împreună cu Vladimir Ilici despre fuziune. Lidia Mihailovna era o bolşevică consecventă şi nici nu voia să audă că se poate pune problema fuziunii fără hotărîrea congresului.
— Dar cum ai să organizezi congresul dacă acum este greva feroviarilor — îi strigai eu din răsputeri (era cam tare de ureche).
— Oricum, n-aveţi dreptul, aşteptaţi congresul.
— Ce congres cînd statul se prăbuşeşte, se clatină tronurile!— strigam eu cît mă ţinea gura.
Vladimir Ilici asculta cum ne dondănim şi rîdea.
Lenin nu lipsea aproape de la nici o adunare a cornitetului din Petersburg şi cerea ca fiecare din noi să dea un raport amănunţit asupra muncii depuse, el critica orice lipsă şi orice înţelegere greşită a unei hotărîri a partidului.
O dată m-am plîns că soţiile muncitorilor nu ne primesc întotdeauna cu simpatie, iar uneori ne spun pe faţă că vizitele noastre nu le fac plăcere. Lenin îşi ieşi din fire şi începu să ne întrebe amănunţit cum ne purtăm cînd venim într-o familie de muncitori. Am fost nevoiţi să recunoaştem că noi nu prea dăm atenţie condiţiilor de trai şi vieţii de familie a muncitorilor, că uneori ne arătăm nerăbdători dacă copiii fac gălăgie şi ne împiedică să stăm de vorbă; că femeile încep uneori să bodogănească pe seama mosafirilor nepoftiţi şi muncitorii se ruşinează şi ne roagă să nu luăm seamă la prostiile muierilor. Ce mai perdaf ne-a tras atunci Lenin...
— Eu în locul soţiilor muncitorilor v-aş fi dat afară din casă. V-aţi gîndit voi oare cît de grea este viaţa acestor femei împovărate de munca la fabrică, de treburile casei, de grija copiilor şi de teama că soţul lor o să ajungă la închisoare? Trebuie să înţelegeţi bine aceste lucruri şi să găsiţi cuvinte şi gesturi potrivite pentru a cîştiga bunăvoinţa acestor femei pe care le apasă munca şi grija pentru familie, care trăiesc într-o sărăcie neagră şi într-o permanentă teamă pentru soţul care a pornit pe calea revoluţionară.
Am înţeles că în casele muncitorilor nu trebuie să intrăm cu o faţă dispreţuitoare sau indiferentă, ci cu atenţie şi respect pentru viaţa lor şi să le arătăm nu în vorbe, ci în fapte că sîntem gata să le fim de folos.
— V-a trecut prin minte — ne-a spus Lenin — să le daţi o mînă de ajutor cînd vedeţi cum dau din colţ în colţ, trebuind să hrănească copiii, să spele rufe şi să facă şi alte treburi de ale gospodăriei, în timp ce ele însele n-au timp nici să mănînce, nici să se aşeze pentru un minut ca să-şi tragă răsuflarea?
Am ţinut minte toată viaţa aceste cuvinte ale lui Lenin. Ne-am schimbat atitudinea, am găsit calea spre inimile muncitoarelor, şi cîtva timp după aceea păşeam braţ la braţ cu ele şi cu soţii lor în rîndurile demonstranţilor, purtînd steaguri revoluţionare, cusute de rnîinile lor îndemînatice şi harnice.
Lenin trezea în noi nu numai sentimente frumoase, dar şi conştiinţa politică, adică tocmai lucrul fără de care activitatea politică e stearpă.
În vara anului 1906, după dizolvarea Dumei I de stat, am fost trimisă de comitetul din Moscova (trecusem între timp la o muncă în Moscova) să primesc directive de la Lenin, care se afla pe atunci în Finlanda, la staţia Kuokkala, într-o vilă cu aspect caraghios care se numea «Vaza» şi semăna cu o barcă lungă şi îngustă. I-am relatat amănunţit lui Lenin care este starea de spirit a tovarăşilor din Moscova după înfrîngerea insurecţiei din decembrie, i-am povestit despre demoralizarea din rîndurile intelectualilor şi chiar din rîndurile unei părţi a muncitorilor, despre faptul că revoluţia este după toate aparenţele în declin, că reacţiunea ridică capul, că încep represiunile, că încetul cu încetul munca noastră se îngustează.
Vladimir Ilici mă asculta cu atenţie, dar cam nemulţumit şi distant, după cum mi s-a părut.
— Ei bine — spuse el —, chiar dacă aşa stau lucrurile, eu voi fi ultimul om care voi vorbi în felul acesta. Atîta timp cît se duce lupta, şi lupta se duce, orice aţi spune, nu trebuie să tînjim, ci să acţionăm.
Chiar şi după zdrobirea insurecţiei armate din Moscova, Lenin nu socotea că revoluţia este zdrobită. El vedea că proletariatul nu vrea să depună armele, că ţărănimea continuă lupta, că în armată şi în flotă nu e linişte, şi mai ales era ferm convins că revoluţia care pusese în mişcare întreaga ţară nu se va potoli, nu poate să se potolească. Vladimir Ilici avea o sumedenie de planuri noi, se pregătea pentru viitorul congres al partidului, fremăta de energie. Înfrîngerea temporară nu-l descuraja. El cerea să se tragă învăţăminte din această înfrîngere în vederea viitoarei ofensive.
Lenin avea o încredere profundă în forţele creatoare ale clasei muncitoare revoluţionare. În 1911 l-am văzut la Geneva. Ţinea o expunere şi eram uimită de tonul optimist şi, aş spune, profetic al expunerii. În timp ce unii dintre noi se lăsau cuprinşi de melancolie socotind că reacţiunea s-a întărit pentru un timp îndelungat, Lenin afirma că un nou avînt este aproape, că clasa muncitoare este acum mai coaptă pentru revoluţie decît în 1905, că ţărănimea a înţeles necesitatea unor acţiuni comune cu proletariatul, şi-a dat seama de caracterul neorganizat şi fărîmiţat al acţiunilor ei din trecut, că guvernul şi clasele dominante nu sînt în stare să rezolve nici o problemă, că există premise obiective şi subiective pentru revoluţie, că revoluţia este inevitabilă, iar succesul ei asigurat, deoarece partidul, clasa muncitoare şi ţărănimea nu vor repeta greşelile din 1905, ci vor trage din aceste greşeli învăţămintele cuvenite.
Această expunere a lui Lenin a produs asupra noastră, a tuturor, o impresie zguduitoare. Părea un viteaz din poveşti care, punînd urechea la pămînt, a auzit vuetul subteran al revoluţiei. Toţi simţeam că el spune aceste lucruri nu pentru a ridica moralul ascultătorilor, ci pentru că el însuşi era profund convins că revoluţia este aproape şi că există toate premisele pentru înfăptuirea ei. Şi în expunerea lui el a prezentat o serie de fapte care dovedeau că clasa muncitoare luptă, că numărul greviştilor creşte în fiecare an şi că se pregătesc evenimente care vor dovedi forţa clasei muncitoare, maturitatea ei politică şi voinţa ei de luptă.
Aceste cuvinte ale lui mi-au revenit în minte cu o deosebită forţă în 1912, cînd, după evenimentele de la Lena, întreaga ţară a fost cuprinsă de valul de greve şi manifestaţii muncitoreşti, cînd, drept răspuns la masacrul de la Lena, clasa muncitoare şi-a demonstrat solidaritatea şi hotărîrea de a continua lupta. Evenimentele care au urmat au confirmat pe deplin cuvintele profetice ale lui Lenin, care afirmase că clasa muncitoare este coaptă pentru revoluţie şi că revoluţia este aproape.
Acum, cînd Lenin este cunoscut de întreaga lume, cînd în jurul numelui lui se ţes legende, toţi vor să pătrundă în lumea lui interioară, să înţeleagă izvorul acestei clarviziuni geniale, al acestei voinţe puternice, al acestei forţe titanice.
«Din satele îndepărtate ale Indiei — scria Gorki —, străbătînd sute de verste pe poteci de munte şi prin păduri, pe ascuns, riscîndu-şi viaţa, indienii chinuiţi de asuprirea de veacuri a dregătorilor englezi se furişează pînă la Kabul, vin la misiunea rusă şi întreabă:
— Cine e Lenin?».
În inima lui Vladimir Ilici «a vibrat întotdeauna o dragoste fierbinte pentru toţi oamenii muncii, pentru toţi asupriţii. Dar el însuşi n-a vorbit niciodată despre aceasta...» — spunea Nadejda Konstantinovna la Congresul al II-lea al Sovietelor din U.R.S.S. Aceste cuvinte caracterizează profilul moral al lui Lenin. Niciodată nimeni n-a auzit de la Lenin un cuvînt despre dragostea lui pentru popor, dar toţi ştiau şi simţeau această dragoste fierbinte, toţi înţelegeau că inima lui Lenin bate la unison cu inimile a milioane de oameni.
[1]. Séchéron — cartier muncitoresc din Geneva, unde se instalaseră V. I. Lenin şi N. K. Krupskaia în aprilie 1903, după ce se întorseseră de la Londra. — M. E.
[2]. Mama Nadejdei Konstantinovna Krupskaia. — M. E.
[3]. La începutul lunii ianuarie 1896, pe cînd se găsea în închisoarea preventivă din Petersburg, V. I. Lenin a început să pregătească lucrarea «Dezvoltarea capitalismului în Rusia». — M. E.
1). «Fiara» — porecla sub care era cunoscută n partid M. M. Essen. — Nota Red.
2). N. K. Krupskaia. Amintiri despre Lenin, partea I şi a II-a, Editura partidului, Moscova, 1933, pag. 81. — Nota Red.
3). V. I. Lenin, Opere, vol. 34, pag. 241. — Nota Red.
4). V. I. Lenin, Opere, vol. 34, pag. 311, 312. — Nota Red.