Muncitorii de la Sestroreţk au aflat la 2 (15) aprilie că Lenin se întoarce prin Finlanda în Rusia. În ziua de 3 (16), în urma stăruinţelor noastre, ni s-au pus la dispoziţie cîteva vagoane-platformă de cale ferată, cu care am pornit spre gara Beloostrov ca să-l întîmpinăm pe Vladimir Ilici. Venise să-l întîmpine pe Lenin şi o delegaţie de muncitori din Petrograd.
Trenul de persoane intră încet în gară. Pe platforme stăteau oameni. Puţini îl cunoşteau pe Lenin după figură, dar cînd ieşi din vagon fu recunoscut dintr-o dată.
A izbucnit un «ura» puternic. Şepcile zburau în sus. Din mulţime se auzea: «Ilici! Ilici al nostru!».
Vladimir Ilici fu purtat pe braţe şi dus astfel în sala de aşteptare a gării. Acolo ţinu o cuvîntare. El vorbi scurt, folosind cuvinte clare şi arătă că, după răsturnarea ţarului, puterea a fost acaparată de burghezie şi că muncitorii trebuie să ia puterea în mîinile lor.
Din nou izbucniră urale.
Apoi trenul a plecat. Pe atunci nici nu-mi puteam închipui că în curînd mă voi mai întîlni cu Vladimir Ilici şi că voi trăi chiar cîtăva vreme în apropierea lui.
După zilele din iulie, guvernul provizoriu l-a declarat pe Lenin în afara legii. Kerenski făgăduise o sumă mare de bani celui care îl va da pe mîna autorităţilor. în acele zile Vladimir Ilici a fost silit să se ascundă la muncitori. În casa unde locuise înainte se făcură de cîteva ori percheziţii minuţioase.
Pe zi ce trecea pentru Vladimir Ilici devenea tot mai periculos să rămînă în Petrograd. C.C. al partidului hotărî să-l ascundă într-un loc mai sigur: Ilici trebuia pus la adăpost cu orice preţ.
Eu locuiam într-o căsuţă izolată la staţia Razliv. Într-o zi veni la mine un împuternicit al C.C, pe care îl cunoşteam bine de la uzina Sestroreţk, şi îmi spuse:
— Tovarăşe Emelianov, Comitetul Central te însărcinează să-l ascunzi pe Lenin.
— Foarte bucuros — i-am răspuns.
Şi imediat m-a cuprins un sentiment de nelinişte faţă de răspunderea, care-mi revenea: să-l pun la adăpost pe Lenin! Am spus:
— Îl ascund, numai că în clipa asta nu ştiu încă cum.
— Gîndeşte-te bine.
Apoi plecă. M-am sfătuit cu soţia mea, care era şi ea membră de partid. Să-l ascundem pe Lenin în casă era periculos. De jur împrejur erau vilegiaturişti. Dar aproape în acelaşi timp ne-a venit o idee: locuitorii din Razliv angajau lucrători finlandezi la cositul fînului pe terenurile de dincolo de lac. Ne-am gîndit să-l dăm pe Lenin drept cosaş angajat şi să-l instalăm într-o colibă dincolo de lac.
A doua zi veni împuternicitul C.C. I-am expus planul meu.
— Bună idee! — încuviinţă el.
Peste puţin timp reveni şi îmi comunică că C.C. a aprobat propunerea mea. S-a pus întrebarea cum să fie transportat cît mai sigur Lenin de la Petrograd la Razliv.
— Cel mai bine ar fi cu trenul care pleacă la două noaptea — am propus eu. Cu el călătoreşte de obicei un public pestriţ, dintre cei care chefuiesc pînă tîrziu. «Trenul beţivilor», aşa i se şi spune. Ăsta e cel mai puţin primejdios.
Am stabilit şi alte amănunte. În noaptea de 11 (24) iulie am plecat la Petrograd. Pe atunci la Petrograd ultima staţie a căii ferate Primorskaia era Novaia Derevnea. Cumpărasem din timp trei bilete. În sala de aşteptare şi pe peron erau mulţi dezertori, din pricina cărora era pericol de razie. Am hotărît să-l conduc pe Lenin prin poarta pe care se scot mărfurile. Trebuia să ne strecurăm sub un mărfar care stătea pe linie; dar acesta era drumul cel mai puţin primejdios.
La ora stabilită m-am întîlnit cu V. I. Lenin şi cu însoţitorii lui, I. V. Stalin şi S. I. Alliluev, la Bolşaia Nevka.
Vladimir Ilici îmi şopti:
— Mergi înainte, arată-ne drumul.
I-am condus la tren pe drumul fixat dinainte. Tovarăşii şi-au luat rămas bun de la Ilici numai din ochi şi curînd trenul s-a pus în mişcare. Vladimir Ilici s-a aşezat pe scara vagonului. M-am alarmat.
— De acolo poţi să cazi.
— Am eu socotelile mele — îmi răspunse el. — În caz de pericol — sar.
Casa mea se afla la cinci minute de gara Razliv. Pe drum Vladimir Ilici mă întrebă cum o cheamă pe soţia mea.
— Nadejda Kondratievna.
Iată-ne ajunşi. Am intrat. Lenin dădu bună dimineaţa soţiei mele, apoi spuse:
— Nadejda Kondratievna, te rog să nu vorbeşti cu nimeni despre mine. Absolut cu nimeni! Şi să nu-mi iei apărarea în discuţii, să nu participi la nici o discuţie despre mine...
Soţia mea l-a încredinţat pe Lenin că şi ea şi copiii cunosc regulile conspiraţiei. Lenin mă întrebă cîţi copii am.
— Şapte.
Află cum îl cheamă pe fiecare şi făcu cunoştinţă cu ei.
Din bucătărie o scăriţă ducea la podul cu fîn. Pusesem în pod o masă şi un scaun. I-am făcut lui Vladimir Ilici un culcuş în fînul mirositor. Lui Lenin îi plăcea să locuiască acolo, era însă periculos. Vilegiaturiştii şi chiar vecinii sînt oameni curioşi. Trebuia să fim cu ochii în patru şi să ne grăbim să-l mutăm pe Ilici dincolo de lac, dar pentru aceasta era nevoie să arendăm un teren cu iarbă de cosit, să ridicăm o colibă, să ducem acolo cele trebuincioase, într-un cuvînt să pregătim totul pînă în cele mai mici amănunte. Pregătirile acestea mi-au luat însă cîteva zile. La Lenin veneau membri ai C.C. Prima oară au venit doi tovarăşi pe care soţia mea nu-i cunoştea. Eu eram plecat dincolo de lac şi ea n-a vrut să le dea drumul la Lenin. După aceea s-a stabilit o parolă.
După ce dincolo de lac totul a fost pregătit, l-am trecut pe Ilici cu barca şi l-am instalat în colibă. Era un adăpost nu prea arătos, făcut din crengi acoperite cu fîn. Pe locul unde se afla adăpostul s-a ridicat în cinstea lui Lenin un monument de granit «Coliba». Pictorii îl înfăţişază uneori pe Vladimir Ilici stînd pe o buturugă lîngă colibă. De fapt nu era chiar aşa. Ca să aibă unde lucra, curăţasem pentru Lenin lîngă colibă, în tufărişul des, un loc care era ca un umbrar din tufişuri vii. Nu era nici o buturugă acolo. Era un buştean care servea de taburet. Lîngă colibă era bucătăria: un ceaunaş atîrnat de pari.
Ne supărau rău ţînţarii, mai ales noaptea. Era imposibil să te fereşti de ei. Dar n-aveam încotro. Hrana şi ziarele le aducea cu barca soţia mea sau un fecior de-al meu. Vladimir Ilici citea multe ziare: toate cîte apăreau pe atunci. Ca să nu bată la ochi că prea cumpărăm multe ziare, aranjasem aşa ca fiecare dintre fiii mei să cumpere cîteva.
Îmi amintesc ca ziarele publicau amănunte despre trecerea lui Lenin peste graniţă. În notiţele de ziar erau amestecate şi submarine şi avioane. Adevărat era un singur lucru: că trecerea se făcuse pe apă, dar nu cu un submarin, ci cu o simplă barcă cu vîsle. Vladimir Ilici rîdea din toată inima citind aceste notiţe şi spunea că gazetarii burghezi sînt nişte «caraghioşi».
Lenin lucra foarte mult — citea, scria. Tovarăşii îl vizitau adesea. De două ori l-a vizitat Stalin, de cîteva ori Ordjonikidze. Au venit la Vladimir Ilici Dzerjinski şi Sverdlov. Coliba modestă de pe malul lacului Razliv era un adevărat stat-major al revoluţiei.
Timpul trecea. Veni toamna. Începu să plouă tot mai des.
Se făcea din ce în ce mai rece. Soţia mea adusese din casă aproape toată îmbrăcămintea călduroasă, dar şi aceasta ne ocrotea prea puţin de frig şi de umezeală. În afară de aceasta, se răspîndiseră între timp fel de fel de zvonuri: ca Lenin se ascunde sub înfăţişarea unui lăcătuş la uzina Sestroreţk, că Lenin s-a ascuns într-o staţiune balneară şi altele.
Era timpul să-i căutăm lui Vladimir Ilici un loc nou, mai puţin primejdios, mai sigur. C.C. hotărî să-l treacă pe Lenin în Finlanda.
Muncitorii de la uzina Sestroreţk care locuiau la Raivola aveau permise pe baza cărora puteau trece graniţa. Ca unul care lucrează la invenţii, ca deputat în Soviet şi staroste, am putut pătrunde pînă în cabinetul directorului uzinei Dmitrievski. Pe biroul lui văzusem nişte permise purtînd semnătura lui. Venisem ceva mai devreme. Paznicul era un bun cunoscut de-al meu. Am luat de pe masa directorului cinci permise şi i le-am adus lui Lenin. El a luat unul eliberat pe numele unui cetăţean numit Ivanov. Apoi Ilici a fost machiat şi i s-a pus pe cap o perucă. Tovarăşul D. I. Leşcenko îl fotografie. Tovarăşii reuşiseră să facă rost de stampila autentică a comisariatului militar din Sestroreţk. Ea a fost aplicată pe fotografia lui V. I. Lenin în aşa fel încît jumătatea de stampilă de pe fotografie să corespundă celeilalte jumătăţi de pe permisul lui K. P. Ivanov.
I s-a dat lui Lenin permisul. El se uită foarte atent, dar nu găsi nimic de obiectat.
— Bun! Bravo băieţi!
Mai rămînea drumul prin pădure pînă la calea ferată care lega Petrogradul de Finlanda, apoi Ilici trebuia dus cu trenul la Petrograd, de unde urma să plece ca fochist în Finlanda. Sarcina de a-l trece peste graniţă le-a revenit bolşevicilor finlandezi.
În ziua plecării lui Ilici la Petrograd aşteptam să vină un tovarăş din partea Comitetului Central. De după tufe apăru un om.
— Cine-i ? — întrebă Ilici.
— Un vecin — spun eu.
— Ce-o fi vrînd?
— Desigur că vrea să te angajeze să-i coseşti. Are un stog de fin de ţi-e mai mare dragul să te uiţi.
Vecinul se apropie şi ne salută.
— Cine ţi-a cosit fînul?
— Finlandezul ăsta.
— Vorbeşte ruseşte?
— Nu.
— Dar ar veni să cosească la mine?
— Nu, nici nu încerca să-l chemi.
— Păcat. Eu sînt suferind şi fiul meu nu poate lucra. Trebuie să caut un cosaş...
Vecinul plecă. Ilici se sculă şi cu aerul lui glumeţ obişnuit spuse:
— Îţi mulţumesc, Nikolai Aleksandrovici, că m-ai scăpat de argăţie!
Seara Vladimir Ilici, eu şi tovarăşii care veniseră după el am pornit pe jos prin pădure spre calea ferată care ducea în Finlanda. Era întuneric. Am ajuns în gara Dibunî şi ne-am aşezat pe o bancă. Lenin, care respecta cu stricteţe regulile conspiraţiei, a rămas consecvent şi de data aceasta. EI se sculă şi spuse:
— Voi staţi aîci, iar eu am să mă acund în tufişuri.
S-a văzut îndată că această măsură de prevedere îşi avea rostul. Abia apucă Lenin să se ascundă, cînd din clădirea gării ieşi un om cu sabia la şold. După ce cercetă peronul se îndreptă spre noi:
— Actele voastre!
Tovarăşii aveau paşapoarte finlandeze.
— Tu ai legitimaţie? — mă întrebă el.
— Numai talonul de muncitor de la uzina Sestroreţk.
— Şi ce cauţi aici atît de tîrziu?
— Cum ce caut? Am venit cu treburi. Aici e fîneaţa mea şi am înoptat aici. Mi s-a făcut sete şi am venit să beau ceva în gară. I-am întrebat pe finlandezii ăştia, dar ei nu mi-au răspuns nimic.
Mi-am dat seama că este un ofiţer al serviciului de informaţii şi am înţeles ce pericol îi ameninţă pe Lenin. «E vina mea, o scăpare a mea că nu am cercetat din timp gara» — m-am gîndit eu şi m-am hotărît să distrag prin orice mijloc atenţia ofiţerului de la trenul de Petrograd.
— Urmează-mă! — comandă ofiţerul.
— Da de ce?
— Urmează-mă! — şi mă apucă de braţ.
M-a condus într-o cameră în care erau mulţi civili şi liceeni înarmaţi cu puşti.
Ofiţerul se aşeză la masă. Mă aşezai şi eu foarte degajat.
— Spune cine eşti?
— Sînt şi eu muncitor la uzina Sestroreţk.
— Muncitor? şi cum te porţi? Scoală-te ! Percheziţionaţi-l!
Pe drum Lenin îmi dăduse mandatul de deputat al unui tovarăş din Petrograd pentru a i-l înmîna. Nu reuşisem să mă descotorosesc de el.
— Eşti bolşevic!
— Mandatul acesta nu-i al meu. Eu lucrez şi stau la Sestroreţk.
— Ce încurci lucrurile... De cîţi ani lucrezi la uzină?
— De treizeci de ani.
— Atunci trebuie să cunoşti toată conducerea. Spune-le pe nume.
I-am înşirat pe toţi, chiar şi pe funcţionari, şi mă tot uitam la limbile ceasului care se mişcau prea încet. Mă hotărîsem în cele din urmă să-l lovesc pe ofiţer ca să provoc scandal, învălmăşeală şi să cîştig timp. Dar o întîmplare îmi veni în ajutor.
Deodată ofiţerul mă întrebă:
— Cine este medicul-şef al uzinei?
— Greci. Ce mai sperţar şi ăsta!
Ofiţerul sări ca ars.
— Cum mă, nemernicule, îndrăzneşti să-l insulţi pe unchiul meu?
Trenul intră în gară. Ofiţerului i se raportă acest lucru, dar el nu-i dădu nici o atenţie. Se aşeză la masă şi se apucă să scrie, ameninţînd cu glas şuierător: «Am să te împuşc!».
Se crăpă uşa şi prin deschizătură recunoscui figura unui tovarăş. Însemna că Ilici se şi urcase în tren!
În timp ce ofiţerul scria, sosi un al doilea tren, care venea din Petrograd. Am fost condus pe peron cu revolverul la ceafă şi închis într-un vagon. Am hotărît să nu sar din mers. Speram că mă vor scăpa tovarăşii de la Sestroreţk.
La Beloostrov a intrat în vagon subofiţerul Smirnov, un bun cunoscut de-al meu. El făcea parte din Sovietul din Sestroreţk.
— Cum ai ajuns aici, tovarăşe Emelianov?
— M-au arestat autorităţile militare.
El deschise uşa vagonului:
— Fugi!
M-am strecurat neobservat acasă şi m-am culcat imediat. Eram foarte obosit după toate cele petrecute. M-au trezit nişte zgomote. Soţia mea plîngea: «Ce-au făcut, ce-au făcut!».
Ce se întimplase? Tovarăşa de legătură venise şi, fără să mă vadă, îi spusese soţiei mele:
— L-au arestat, dar se pare că a scăpat.
Soţia mea, foarte necăjită şi crezînd că este vorba de Lenin, începuse să se văicărească. Am sărit din pat şi totul s-a lămurit.
Apoi am primit o veste îmbucurătoare: Lenin trecuse cu bine în Finlanda!
Curînd veni la noi, la Razliv, Nadejda Konstantinovna. Ea trebuia să-l vadă neapărat pe Vladimir Ilici şi ni s-a cerut să-i procurăm un permis ca să poată trece şi ea în Finlanda. Un cunoscut de-al meu, funcţionar din Raivola, scrise un permis, îl dădu şefului său să-l semneze şi-l întări cu o stampilă. Nadejda Konstantinovna trecu cu bine graniţa sub numele de Agafia Atamanova, originară din Raivola.