De cîte ori mi se întîmpla să mă duc la Vladimir Ilici acasă, eram impresionat şi mişcat de atitudinea lui neobişnuit de caldă, de atentă şi de tovărăşească, faţă de Nadejda Konstantinovna şi faţă de mama ei, care a locuit întotdeauna împreună cu ei. Nadejda Konstantinovna se străduia din răsputeri să nu-l împovăreze cu nimic pe Vladimir Ilici şi să-i creeze posibilitatea de a-şi vedea în linişte de multiplele probleme ştiinţifice şi politice care îl preocupau. Lucrul acesta însă nu era chiar atît de simplu. Cînd era acasă (adeseori lucra ore întregi la bibliotecă) şi se afla în odăiţa lui mică, curată şi simplu mobilată, Vladimir Ilici era foarte atent la ceea ce se petrecea în camera vecină şi la bucătărie, unde la anumite ore Nadejda Konstantinovna şi mama ei se ocupau cu gospodăria.
Adeseori, deşi ele vorbeau foarte încet, Vladimir Ilici auzea că n-au pîine pentru ceai sau că mai trebuia cumpărat cîte ceva. Şi atunci apărea în pragul uşei şi declara hotărît:
— Ei nu, la pîine merg eu! De ce nu mi-a spus mai devreme Nadia?... Trebuie să iau şi eu parte la grijile gospodăriei...
Era inutil să-l contrazici: într-o clipă se îmbrăca şi se ducea la brutăria sau la băcănia din apropiere şi aducea toate cele de trebuinţă.
— Astea le-am ales eu — declara Vladimir Ilici cu un aer triumfător, scoţînd pachetele cumpărate din proprie iniţiativă; după aceea dispărea în grabă în camera vecină, unde îşi continua lucrul întrerupt.
Ora dejunului, a ceaiului şi a cinei era respectată cu stricteţe. Dacă venea vreun tovarăş în timpul mesei, Vladimir Ilici îl poftea la masă şi-l servea el însuşi cu tot ce aveau în casă.
Cu şi mai mare atenţie se purta Vladimir Ilici faţă de mama Nadejdei Konstantinovna, care era adeseori bolnavă. Trebuia să vezi ce grijă avea Vladimir Ilici de ea: se ducea după doctor, îi cumpăra medicamente şi o îmbărbăta:
— La boală, cel mai important este să nu-ţi pierzi curajul.
Şi noi ştim ce exemplu uimitor oferea el în această privinţă, suportînd cu răbdare durerile atroce pricinuite de nevralgia intercostală — boală de care suferea deseori şi care l-a chinuit cumplit în preajma Congresului al II-lea. Vladimir Ilici Lenin a dovedit de asemenea un stoicism surprinzător în timpul Congresului de la Geneva al «Ligi din străinătate a social-democraţiei revoluţionare ruse». În ziua a doua a congresului, mergînd cu bicicleta în plină viteză, i se prinse roata în şinele tramvaiului şi căzu, rănindu-se serios. Se duse la o farmacie din apropiere şi îşi pansă ochiul lovit, apoi se prezentă la congres cu un bandaj negru pe ochi. Avea nişte dureri îngrozitoare, dar nu părăsi şedinţa şi ţinu în aceeaşi seară o dare de seamă importantă despre lucrările Congresului al II-lea al partidului şi despre sciziunea care s-a produs la acest congres.
Se ştie de asemenea de cît stoicism a dat dovadă Vladimir Ilici cînd a fost rănit în august 1918. Pe de altă parte, Vladimir Ilici era deosebit de atent şi de grijuliu faţă de toţi cei din jurul lui atunci cînd erau bolnavi.
Relaţiile dintre el şi Nadejda Konstantinovna pot constitui un model de adevărată
familie socialistă.
Relaţiile din familia lui Lenin se caracterizau prin grijă reciprocă permanentă,
camaraderie, prietenie, năzuinţa de a fi mereu împreună, de a-şi
împărtăşi orice noutate, orice idei noi, de a analiza laolaltă tot ce era important
în viaţa politică. După o muncă încordată, plecau întotdeauna împreună
să-şi petreacă timpul de odihnă. Lui Vladimir Ilici îi plăceau foarte mult
plimbările şi, cînd putea să-şi rupă vreun ceas liber dintr-o zi de lucru sau
una de odihnă, pleca de îndată afară din oraş cu Nadejda Konstantinovna şi cu
surorile lui atunci cînd acestea se aflau in vizită la el. Cu surorile sale menţinea
legături de prietenie foarte strînse, le scria des şi se interesa îndeaproape de ele la toţi
tovarăşii care veneau din Rusia şi care avuseseră prilejul să le întîlnească.
Cînd Nadejda Konstantinovna a contractat boala lui Basedow, Vladimir Ilici a îngrijit-o cu foarte multă
atenţie, luînd asupra lui multe din treburile casei, interzicîndu-i să se obosească şi
să-şi facă griji. A fost cu ea la cei mai buni medici. Cînd s-a convins că operaţia
este inevitabilă, a stăruit să fie făcută de profesorul Kocher, chirurg vestit din
Berna, şi în tot timpul operaţiei n-a părăsit clinica nici un minut. În timpul bolii
îndelungate a Nadejdei Konstantinovna, Vladimir Ilici a cercetat cu multă atenţie toată
literatura referitoare la boala lui Basedow şi la metodele de tratare a acestei boli. Am auzit de
multe ori pe medici spunînd că Vladimir Ilici vorbeşte despre boala Nadejdei Konstantinovna ca
un adevărat specialist. Şi întotdeauna, în orice împrejurare, el a manifestat această
atenţie deosebită faţă de Nadejda Konstantinovna.
Deşi a trăit multă vreme în străinătate, Vladimir Ilici s-a interesat întotdeauna îndeaproape de starea sănătăţii, de dispoziţia sufletească şi de toate preocupările mamei sale, Maria Alexandrovna, pentru care avea o dragoste duioasă. Oricît ar fi fost de ocupat, chiar atunci cînd treburile revoluţionare cele mai urgente îi răpeau tot timpul, nelăsîndu-i pic de răgaz, în dauna somnului şi a odihnei găsea cîteva clipe ca să-i scrie o scrisoare afectuoasă, să-i povestească despre el, despre Nadejda Konstantinovna, despre surorile lui cînd acestea se aflau împreună cu el.
Într-o vreme, după Congresul al II-lea, cînd Vladimir Ilici locuia la Lausanne, pe malul lacului Geneva, mi se întîmpla adeseori să trec prin acest oraş cu treburi de-ale organizaţiei noastre. O dată, cînd venisem la dînsul pentru a discuta mai multe probleme, mai cu seamă în legătură cu literatura noastră, şi pentru a ne înţelege unde să trimitem ziarele şi corespondenţa cea mai urgentă, Vladimir Ilici tocmai se pregătea să plece într-o excursie de două săptămîni prin Elveţia. Era neobişnuit de însufleţit:
— Vino — îmi spuse — să-ţi arăt ce dar grozav ne-a trimis mama, mie şi Nadiei! — Şi porni repede spre uşă trăgîndu-mă după el. Coborînd în mica curte a pensiunii, am zărit două biciclete frumoase abia despachetate: una bărbătească şi alta de damă.
— Uită-te, ce splendoare ! Şi asta numai Nadia a făcut-o. I-a scris o dată mamei că mie-mi place să mă plimb cu bicicleta, dar că n-avem biciclete. Gîndul ăsta nu i-a dat pace mamei şi nu s-a lăsat pînă ce n-a înjghebat, împreună cu toţi ai noştri în colectiv, o sumă bunicică, iar Mark Timofeevici (este vorba de Elizarov, soţul Annei Ilinicina) a comandat pentru noi două biciclete la Berlin, prin intermediul societăţii «Nadejda» unde îşi făcea serviciul. Şi deodată ne pomenim cu un aviz de la societatea de transporturi: «unde doriţi să vi se trimită pachetul?». Mă gîndeam că poate ne-a sosit înapoi cine ştie ce literatură ilegală sau poate ne-a trimis cineva nişte cărţi. Soseşte pachetul şi poftim ce mai literatură ilegală conţine! Ia te uită, te rog, ce biciclete minunate! — spunea Vladimir Ilici cercetîndu-le, umflînd cauciucurile şi strîngînd ghiventurile. — Bravo măicuţă! Ce mai dar ne-ai făcut! Acum eu şi Nadia nu mai depindem de nimeni. Nu mai mergem cu trenul, ne urcăm pe biciclete şi-o pornim.
Mult s-a mai bucurat Vladimir Ilici de acest dar neaşteptat trimis de mama sa. Şi pentru noi toţi era clar că cel mai mult îl bucura atenţia mamei şi a celor de acasă faţă de dînsul şi de Nadejda Konstantinovna. Se simţea foarte bucuros şi era mişcat de această dovadă de afecţiune din partea lor.
Iar Nadejda Konstantinovna era radioasă şi se bucura de bucuria lui Vladimir Ilici.
— Mă duc să-i scriu mamei o scrisoare, iar dumneata s-o trimiţi recomandată — mi se adresă el din mers şi urcă în grabă la etajul al doilea al pensiunii, unde era camera lor.
— Se bucură ca un copil! — îmi şopti Nadejda Konstantinovna—; îşi iubeşte nespus mama, dar nu s-a aşteptat la atîta atenţie din partea a lor săi, şi acum e pur şi simplu în culmea fericirii...
Am urcat sus, unde Nadejda Konstantinovna pregătea cele necesare pentru drum.
— Toate astea le vom lega pe port-bagajul bicicletei mele. Acum nu mai are rost să le cărăm în spinare. Iar dumneata ţine scrisoarea. Te rog trimite-o îndată. Nu cumva s-o uiţi, adaugă Vladimir Ilici.
După ce am discutat toate problemele şi ne-am înţeles în privinţa adreselor unde urma să expediez telegramele şi scrisorile, am coborît pe scara principală.
— La revedere, tovarăşi! Nadia, sus! — strigă Ilici încălecînd bicicleta.
Nadejda Konstantinovna ne salută şi apoi îl urmă cu multă siguranţa; curînd dispărură între copacii înfloriţi, după cotitura şoselei.