În octombrie 1903 au avut loc la Geneva şedinţele furtunoase ale congresului Ligii din străinătate a social-democraţiei revoluţionare ruse. Lupta înverşunată dintre bolşevici şi menşevici a început aici imediat după raportul de activitate prezentat de V. I. Lenin, care avea mandat pentru Congresul al II-lea al P.M.S.D.R. din partea acestei ligi.
Pentru un nou venit, care stătuse pînă nu de mult în închisoare şi, deci, departe de munca de partid, nu era de loc uşor să se orienteze într-o asemenea situaţie. Cu toate acestea, de cum se familiariza cu partea documentară a problemei, atenţia activistului practician era atrasă de cele spuse de Lenin în documentul intitulat «Relatare despre Congresul al II-lea al P.M.S.D.R.», în care era vorba despre necesitatea de a se restrînge noţiunea de membru de partid, pentru ca, punîndu-se capăt haosului organizatoric, să se creeze posibilitatea de a deosebi pe cei ce activează de cei ce flecăresc.
În privinţa formulării primului punct al Statutului: cine trebuie să fie considerat membru de partid, — activistul practician nu putea să nu fie de partea lui V. I. Lenin. În activitatea practică avusesem destulă bătaie de cap cu tot felul de «simpatizanţi» din rîndurile intelectualităţii burgheze, cărora disciplina de partid le era în mod organic străină şi care, veşnic timoraţi, erau preocupaţi de liniştea şi de legalitatea situaţiei lor, aşa că nu era în interesul partidului să le acorde dreptul de a se considera membri de partid.
Iată de ce argumentele acelora care se alăturaseră menşevicilor şi care îşi apărau cu ardoare poziţiile mi s-au părut prea puţin concludente şi m-am simţit atrasă de bolşevici. Pe atunci încă nu-l cunoşteam personal pe V. I. Lenin, dar din momentul în care a apărut «Iskra», care a exercitat o puternică influenţă organizatorică asupra întregii noastre vieţi de partid, şi îndeosebi după apariţia celebrei lucrări «Ce-i de făcut?», totul era legat de numele lui. Pînă la arestarea mea la Petersburg, eu activasem ca agent al «Iskrei» şi, primind scrisori cifrate din partea Nadejdei Konstantinovna — semnate «Katia» —, ştiam că lucrez potrivit indicaţiilor lui directe.
Dar a venit şi ceasul mult aşteptat cînd l-am văzut pe V. I. Lenin, şi din primul moment m-am convins că el este întocmai aşa cum mi-l închipuisem eu — minunat şi modest. Această primă întîlnire a mea cu el a avut loc în cafeneaua «Landolt», unde se întîlnea de obicei cu tovarăşii care erau în trecere prin Geneva: tovarăşi care fuseseră la congres, sau care fugiseră din deportare, sau, în fine, care ieşiseră din închisoare. Toţi aceştia suportau anevoie viaţa de emigraţie temporară şi ardeau de dorinţa de a pleca în Rusia pentru a se încadra în munca ilegală; dar bolşevicii nu dispuneau pe atunci de mijloacele băneşti necesare pentru trimiterea lor. După Congresul al II-lea, menşevicii puseseră mîna pe instituţiile centrale ale partidului şi, o dată cu ele, pe toate posibilităţile tehnice de comunicare cu organizaţiile locale de partid din Rusia. Ei acaparaseră baza poligrafică, precum şi mijloacele băneşti ale partidului.
Am mers la «Landolt» cu încă cîţiva tovarăşi iskrişti, pe care~i cunoşteam bine din munca de partid şi care erau de asemenea în trecere prin Geneva. Printre ei erau Nikolai Bauman («Graci»), Maxim Litvinov («Tătucul»), Vladimir Bobrovski («Efrem »), — toţi trei eroi ai faimoasei evadări din închisoarea de la Kiev, din august 1902. În afară de ei a mai venit cu mine şi vechiul meu tovarăş de muncă din «Uniunea de nord», Ivan Aleksandrov («Makar»), muncitor la uzinele «Putilov», care fusese deportat din Petersburg la Kostroma. Fiind grav bolnav de tuberculoză pulmonară, venise la Geneva pentru a se îngriji.
Toţi aceşti tovarăşi «îşi precizaseră poziţia», cum se spunea pe atunci, deveniseră demult leninişti convinşi; ei ţineau foarte mult la Ilici şi tunau şi fulgerau împotriva menşevicilor, îndeosebi împotriva iui Plehanov, care-l trădase.
Legătura cu aceşti tovarăşi m-a ajutat, fireşte, şi pe mine «să-mi precizez poziţia», astfel că în seara primei întîlniri cu V. I. Lenin eram cu totul de partea lui, în ciuda faptului că în ajun liderii menşevicilor încercaseră cu tot dinadinsul să mă «convertească».
La «Landolt» am dat peste un mic grup de tovarăşi care-l aşteptau tot pe V. I. Lenin. Curînd acesta a intrat grăbit, însoţit de Nadejda Konstantinovna Krupskaia şi, strîngînd din mers mîinile tovarăşilor, a început imediat să-şi dezvolte, sub forma unei convorbiri, expunerea sa cu privire la chestiunile urgente legate de situaţia internă a partidului. Menşevicii, spunea el, înveninează atmosfera din partid cu bîrfelile lor, răspîndesc tot felul de calomnii la adresa majorităţii congresului, discreditează pe bolşevicii aleşi de către congres în Comitetul Central. Situaţia creată în partid era legată de spiritul şovăielnic şi de individualismul intelectualist care se manifestase la congres cu prilejul discutării primului punct al statutului partidului. Prezentînd un tablou al situaţiei grele în care se aflau bolşevicii, el a arătat că îşi pune totuşi mari speranţe în trimiterea oamenilor noştri în Rusia ca să informeze corect organizaţiile locale cu privire la situaţia ce s-a creat în partid. Dar cum bolşevicii dispun de mijloace materiale extrem de modeste, deocamdată vor pleca numai cîţiva tovarăşi, ceilalţi trebuind să aştepte cu răbdare să le vină rîndul.
Cînd, la sfîrşitul expunerii lui V. I. Lenin, tovarăşii m-au prezentat lui şi Nadejdei Konstantinovna, Vladimir Ilici, care aflase că primisem vizita liderilor menşevici, m-a întrebat, în glumă, dacă nu mi-a fost teamă să viu la bolşevici, căci aici, doar, se află «fiorosul Lenin». După ce i-am spus că n-am avut nici un fel de temeri, m-a invitat să vin pe la el; Nadejda Konstantinovna s-a asociat şi ea acestei invitaţii. Se înţelege că n-a fost nevoie de prea multe insistenţe. O convorbire particulară cu V. I. Lenin, la el acasă, mi se părea un vis, şi chiar a doua zi după prima întîlnire m-am dus în Séchéron, un cartier al Genevei, unde, într-o mică vilă, locuiau Vladimir Ilici, Nadejda Konstantinovna şi bătrîna ei mamă, Elizaveta Vasilievna Krupskaia, care nu se despărţea niciodată de fiica ei, urmînd-o chiar în deportare sau în emigraţie.
În vilă, la parter era bucătăria, iar alături o cămăruţă în care locuia Elizaveta Vasilievna, care era veşnic ocupată cu modesta ei gospodărie. O scară de lemn ducea sus, spre două camere mai spaţioase. Mobilierul se compunea dintr-o masă mare, în camera lui Vladimir Ilici, şi o masă mai mică, în camera Nadejdei Konstantinovna; în fiecare cameră se afla cîte un pat simplu de fier, acoperit cu un pled, cîteva scaune şi nişte rafturi foarte simple pentru cărţi. Masa lui Vladimir Ilici era plină de manuscrise şi tăieturi de ziare, de diverse culegeri statistice şi tabele.
Vladimir Ilici era îmbrăcat într-o cămaşă rusească albastră, care dădea înfăţişării lui robuste ceva specific «rusesc». De altfel întreaga atmosferă nu avea nimic comun cu modul de viaţă din Elveţia. Nu degeaba «Makar», care era cam bun de gură, venind aici pentru prima oară a exclamat: «Aici este aer rusesc, aici miroase a Rusia!».
Nadejda Konstantinovna şi Vladimir Ilici m-au primit foarte prietenos; şi totuşi vizita n-a decurs tocmai cum mi-o închipuisem eu. Nădăjduisem să aud de la Vladimir Ilici şi alte lucruri decît cele aflate la «Landolt»; dar, în loc de aşa ceva, el a început să-mi pună întrebări, interesîndu-se pînă şi de cele mai neînsemnate amănunte ale muncii de partid din Rusia, precum şi dacă noi, revoluţionarii de profesie, folosim timpul cît stăm în închisoare pentru a citi; dacă avem posibilitatea să facem acest lucru.
Cînd i-am spus că în 1901, cînd mă aflam în închisoarea de la Harkov, am reuşit să-mi procur cartea «Dezvoltarea capitalismului în Rusia», care apăruse legal sub semnătura Ilin, Vladimir Ilici s-a luminat la faţă, dar a încercat să-şi ascundă bucuria şi a început să mă tachineze: «Ah, săraca de ea, auzi, să-şi bată ea capul în celulă cu tabelele mele plicticoase. Dac-ai şti cît te compătimesc!»
Vladimir Ilici mi-a pus întrebări foarte amănunţite în legătură cu viaţa de fiecare zi a organizaţiei din Tver. I-a trezit interesul îndeosebi faptul că această organizaţie are legături cu satele, iar cînd i-am spus că broşura lui «Către sărăcimea satelor» ne-a fost de un real ajutor în întărirea legăturilor cu cercurile de la sate, nici n-a mai încercat să-şi ascundă bucuria.
O întîmplare neînsemnată, pe care i-am povestit-o cu titlu de curiozitate, i-a dat prilejul să-mi vorbească despre necesitatea de a cunoaşte bine mediul în care urmează să-ţi desfăşori activitatea. În condiţiile ilegalităţii lucrul acesta era cu atît mai necesar cu cît activistul de partid trebuia să aibă în vedere fiecare amănunt, să fie întotdeauna cu ochii în patru.
Întîmplarea care a trezit în aşa de mare măsură interesul lui se petrecuse cu puţin înainte de plecarea mea din Tver. Trimiţînd la ţară pe un tovarăş vechi şi cu experienţă, pentru a conduce un cerc de studii, l-am văzut întorcîndu-se a doua zi cu o scrisoare închisă adresată comitetului din Tver. În această scrisoare, organizatorul cercului cerea în mod confidenţial să nu mai fie trimis acest propagandist, deoarece «nu este de-ai lor», este «boier». Dovadă în această privinţă era faptul că, după ce dormise într-o izbă ţărănească, dimineaţa, cînd s-a spălat, a scos din buzunar nu numai săpunul, ci şi o periuţă de dinţi, cu care «a început să-şi spele dinţii; or, aşa se spală numai boierii; noi, în sat, nu folosim nici un fel de periuţă».
Acesta era gradul de civilizaţie al populaţiei săteşti din gubernia Tver, considerată pe atunci drept una din guberniile «înaintate» ale Rusiei ţariste.
Ne simţeam în permanenţă atraşi de Vladimir Ilici ca de un magnet, şi de aceea aproape că nu era zi în care noi, cîte unul sau în mici grupuri, să nu-l vizităm la vila lui, deranjîndu-l astfel de la lucru. Totuşi, în pofida faptului că vizitele noastre îi răpeau mult timp, eram întotdeauna primiţi cu căldură, ba eram chiar şi ospătaţi din modestul prînz pregătit de mama Nadejdei Konstantinovna. Luam masa în bucătărie, şi tot aici, seara, cînd mai veneau şi alţi tovarăşi, stăteam de vorbă şi beam ceai.
Noaptea de anul nou 1904... Noul an, ne spunea Vladimir Ilici, va aduce un nou avînt al mişcării revoluţionare în ţara noastră, ne va duce la bătălii decisive; de aceea, tovarăşi, hai să ne înveselim într-un fel în această noapte de anul nou. Şi iată-ne pornind în grup spre operă, să vedem «Carmen». După spectacol am mers la «Landolt», cafeneaua noastră preferată, şi am băut cîte o halbă de bere sau cîte o ceaşcă de cafea, iar apoi am pornit să hoinărim pe străzile viu luminate ale Genevei, unde se desfăşura tradiţionalul carnaval de anul nou. Aceasta este o bună tradiţie democrată a Elveţiei de altădată. Tot poporul iese în stradă, mulţi purtînd măşti; se aprind artificii multicolore; oameni care nu se cunosc glumesc între ei; cîntă muzica, tineretul dansează. Toată lumea se bucură; ne bucurăm şi noi.
Mergînd prin piaţa «Plainpalais», am întîlnit un grup de menşevici, cu care nu ne-am salutat. Cineva dintre ei a strigat atunci, arătînd spre noi: «trec cei fermi». «Faceţi loc molîilor» — le-am ripostat noi imediat.
Eram cît se poate de bine dispuşi în noaptea aceea de anul nou. Cu noi era Vladimir Ilici...
O dată cu venirea noului an, 1904, treburile bolşevicilor au început să meargă mai bine. S-au ivit unele posibilităţi de a trimite oamenii să activeze în Rusia. Primul a fost trimis Nikolai Ernestovici Bauman, unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Vladimir Ilici în perioada creării «Iskrei» şi principalul organizator al curajoasei evadări a iskriştilor de la închisoarea din Kiev din august 1902. Vladimir Ilici îl cunoştea pe Bauman încă din 1896, cînd acesta era organizator şi propagandist al cercurilor muncitoreşti din Petersburg.
Bauman a primit însărcinarea de a crea la Moscova Biroul din Rusia al C. C, centru bolşevic care trebuia să concentreze informaţiile cu privire la situaţia din provincie şi să facă în aşa fel ca indicaţiile lui V. I. Lenin să ajungă la organizaţiile locale de partid.
Litvinov, cel de-al doilea participant la evadarea de la Kiev, a primit sarcina să se ocupe de «graniţă», adică de organizarea transportării — cu ajutorul contrabandiştilor — a literaturii noastre bolşevice, de aprovizionarea la timp cu literatură a organizaţiilor locale de partid, precum şi de organizarea trecerii ilegale peste graniţă a oamenilor noştri.
Vladimir Bobrovski a fost trimis în Caucaz, fiind pus la dispoziţia Comitetului Uniunii din Caucaz. În acel moment organizaţiile din Caucaz, după arestările ce fuseseră operate acolo, aveau mare nevoie de noi cadre bolşevice. Acolo predominau încă menşevicii, iar lupta împotriva lor era deosebit de grea.
Martîn Leadov a primit din partea lui Vladimir Ilici însărcinarea să se stabilească la Berlin pentru a organiza legături cu social-democraţii germani.
După plecarea tuturor acestor tovarăşi am început să aştept şi eu cu nerăbdare plecarea mea în Rusia. În sfîrşit a venit şi rîndul meu, dar deocamdată urma să plec nu în Rusia, ci la Berlin, ceea ce m-a dezamăgit nespus de mult. La Berlin trebuia să fiu agent de legătură între Geneva şi «grănicerii» noştri. Guvernul ţarist nu precupeţea mijloacele cînd era vorba de întreţinerea de spioni în străinătate. Geneva este un oraş nu prea mare, şi noi eram urmăriţi pas cu pas; de aceea nu era de loc potrivit ca oamenii noştri care mergeau să desfăşoare activitate ilegală în Rusia să plece direct din Geneva. Trebuia ca, înainte de a pleca în Rusia, să mai rămînă cîtăva vreme în străinătate, să li se piardă urma într-un oraş mare, iar de acolo să dispară neobservaţi.
În această privinţă Berlinul era un oraş destul de potrivit. Aici se aflau mii de tineri şi tinere din Rusia care frecventau cursurile universităţii sau care îşi pierdeau pur şi simplu vremea ca studenţi şi studente, oameni care nu prezentau nici un interes pentru poliţie. Martîn Leadov, care locuia pe atunci la Berlin, era cunoscut. Mulţi social-democraţi din Germania îl ştiau ca reprezentant al lui V. I. Lenin. Era foarte posibil ca el să fie cunoscut şi de poliţie; de aceea tovarăşii care plecau trebuiau să ia legătură cu mine, care eram un om absolut «curat», pe care nu-l cunoştea nimeni.
Îmi era greu să plec din Geneva într-alt loc de emigraţie, unde nu-l aveam cu noi pe Vladimir Ilici. Totuşi, încă înainte de plecare, am avut norocul să mă pot adresa lui pentru un sfat în legătură cu o problemă destul de importantă pentru mine. Eram chinuită de îndoiala că aş avea dreptul să mă numesc revoluţionar de profesie, reprezentant al centrului bolşevic, fără a avea nici cunoştinţe teoretice temeinice, nici cine ştie ce aptitudini de agitator. Se ştie, doar, că atunci cînd vii într-o organizaţie locală ca trimis al centrului, al lui V. I. Lenin, oamenii te privesc cu respect, aşteptînd de la tine ceva cu totul deosebit etc.
După ce m-a ascultat cu atenţie, aşa cum numai el ştia să asculte, Vladimir Ilici mi-a spus că dreptul de a purta numele de revoluţionar de profesie îl au numai aceia care în primul rînd sînt devotaţi cu trup şi suflet partidului şi clasei muncitoare. De acest drept trebuie să se bucure numai oamenii a căror viaţă se împleteşte cu aceea a partidudului. Organizaţia revoluţionarilor nu trebuie redusă la un cerc îngust de conducători; este nevoie de activişti permanenţi, neobosiţi, care să fie strîns legaţi de mase.
Am plecat la Berlin fără nici o tragere de inimă, înarmată cu un paşaport de studentă — fiică a lui Haritonov, fabricant din Ural. Dacă era un paşaport adevărat sau fals — nu ştiu, dar cînd am sosit la Berlin şi mi-am luat o cameră în Charlottenburg, unde se stabileau de obicei studenţii ruşi, la înregistrarea paşaportului totul a decurs cum nu se poate mai bine. Cu toate acestea, peste cîteva zile am fost chemată la circumscripţia de poliţie, unde am fost întrebată de ce eu, fiică de fabricant, mi-am luat o locuinţă atît de ieftină şi de ce sînt aşa de modest îmbrăcată. Am răspuns că tatăl meu, fabricant, a fost împotriva plecării mele la Berlin pentru studii şi că, de aceea, nu pot conta pe sprijinul lui. Răspunsul meu a părut plauzibil şi am fost lăsată în pace.
Aici, la Berlin, n-aveam prea multă treabă; dispuneam de mult timp liber, pe care m-am străduit să-l folosesc mergînd la diferite mitinguri şi adunări deschise ale social-democraţilor germani, îndeosebi la acelea la care vorbea Bebel, care se bucura de o mare popularitate în rîndurile muncitorilor berlinezi. Pe Clara Zetkin am avut prilejul s-o aud vorbind mai ales la adunările femeilor. Cuvîntările ei erau aproape tot atît de vii ca ale lui Bebel. Dar toate acestea mă satisfăceau prea puţin. Tînjeam după patrie, după Rusia, după o muncă de partid reală, activă. De aceea am fost nespus de bucuroasă cînd am fost înştiinţată că misiunea mea la Berlin a luat sfîrşit şi că în curînd voi fi trimisă în Caucaz.
În vara anului 1904 m-am întors în Rusia, fiind pusă la dispoziţia Comitetului Uniunii din Caucaz, care-şi avea sediul la Tiflis.