În 1910, după ce mi-am ispăşit o condamnare de patru ani de muncă silnică, mi s-a fixat domiciliul în judeţul Balagansk. N-am rămas mult timp aici; am fugit peste graniţă şi m-am instalat la Cracovia, în apropiere de frontiera rusească. Cum aveam unele noţiuni de limba polonă, am putut să continui, la Facultatea de medicină a Universităţii din Cracovia, studiile, întrerupte în anii cît am stat la închisoare.
Cînd am venit la Cracovia, n-am găsit acolo nici un emigrant politic rus şi mă simţeam rupt de viaţa politică din Rusia.
La începutul lunii iunie 1912, întorcîndu-mă într-o zi de la clinică, găsesc pe masă o scrisoare din Paris de la Ludmila Nikolaevna Stal, cu care întreţineam corespondenţă în legătură cu ajutorarea deţinuţilor politici. Pe vremea aceea eram secretarul Asociaţiei din Cracovia pentru ajutorarea deţinuţilor politici, iar Ludmila Nikolaevna locuia la Paris, unde era conducătoarea Comitetului intelectualilor pentru ajutorarea deţinuţilor politici. L. N. Stal îmi comunica că în curînd vor sosi la Cracovia tov. Ulianov cu soţia sa şi mă ruga să le dau în primele zile o mînă de ajutor pentru a se aranja în oraşul necunoscut.
Întîlnirea s-a fixat în faţa clădirii principale a universităţii, pe bulevardul Planty, care înconjoară partea centrală a oraşului.
În ziua sosirii soţilor Ulianov m-am dus din timp la locul fixat şi m-am aşezat pe o bancă în faţa frumoasei clădiri a universităţii. Era o zi însorită de vară. În jurul meu se jucau copii. Din universitate ieşeau în grupuri studenţii. Priveam cu multă atenţie pe trecători, căutîndu-l cu privirea pe Lenin, pe care nu-l văzusem niciodată, dar pe care, nu ştiu de ce, mi-l închipuiam un bărbat înalt, spătos şi cu barba neagră.
Trecuse aproape o jumătate de ceas peste ora stabilită. Băncile din jurul meu fuseseră ocupate. Nu departe de mine se aşezase o pereche mai în vîrstă — un bărbat cu pălărie tare şi cu un mic barbişon, alături de o femeie modest îmbrăcată. Nu le-am dat atenţie. Pierzîndu-mi răbdarea, începui să mă plimb nervos în sus şi în jos.
Deodată femeia se ridică şi mă întrebă după o oarecare ezitare:
— Scuzaţi-mă, dv. aşteptaţi, se pare, pe cineva? Nu sînteţi cumva Bagoţki ?
— Aşadar, dv. sînteţi soţii Ulianov! — exclamai eu. — De cînd ne aşteptăm fără să ştim că stăm alături.
Am rîs cu toţii şi ne-am strîns mîinîle.
Aşa l-am cunoscut pe Vladimir Ilici. Nu semăna nici pe departe cu imaginea pe care mi-o făcusem despre el. În faţa mea era un bărbat de statură mijlocie, cu trăsături ale feţii care aminteau vag tipul mongol şi cu un mic barbişon roşcovan. Privirea vie care îi mijea în ochi, zîmbetul lui vesel şi atitudinea lui simplă te atrăgeau de la prima vedere.
Soţii Ulianov îşi lăsaseră lucrurile la gară. Trebuia să le luăm de acolo şi să ne gîndim unde ar putea sta în primele zile, pînă ce vor găsi o locuinţă. Am pornit pe bulevardul Planty, îndreptîndu-ne spre gară.
Pe drum Vladimir Ilici mi-a pus întrebări în legătură cu viaţa mea la Cracovia. Apoi am început să vorbim despre problemele generale ale vieţii politice din Cracovia, în special despre atitudinea autorităţilor locale faţă de emigranţii politici.
Galiţia, care făcea parte din Austro-Ungaria, spre deosebire de celelalte părţi ale Poloniei, acaparate de Germania şi de Rusia ţaristă, se bucura de o relativă libertate politică. Faptul că la Cracovia se afla un număr important de emigranţi politici polonezi şi o intelectualitate cu orientare spre stînga îşi pusese amprenta pe aspectul general al vieţii sociale din Cracovia. Desele referate pe teme social-politice care se ţineau în numeroasele cluburi şi organizaţii, discuţiile şi convorbirile însufleţite care aveau loc în popularele cafenele «Michalik», «Bizans» şi «Drobner» atrăgeau opinia publică locală în sfera preocupărilor politice şi revoluţionare şi acest lucru exercita o influenţă asupra presei şi administraţiei locale. Opinia publică din Cracovia, care visa la independenţa Poloniei, ura ţarismul şi de aceea privea cu simpatie pe toţi luptătorii împotriva absolutismului. În Cracovia editurile partidelor revoluţionare funcţionau legal. Aici, de pildă, apăreau organele partidului social-democrat din Polonia şi Lituania «Przeglad» şi «Czervony Sztandar» (« Steagul roşu »), şi o seamă de membri ai comitetelor centrale ale partidelor revoluţionare poloneze îşi aveau aici domiciliul mai mult sau mai puţin permanent.
Tot vorbind despre aceste lucruri, ajunserăm la Florianska brama, o poartă în zidul care înconjura cîndva fortăreaţa Cracoviei, şi ne-am întors pe strada Florianska. La unul din colţurile acestei străzi se afla cantina vegetariană studenţească «Zdorowe». Ulianovii au acceptat cu plăcere să ia masa aici. La ora aceea era puţină lume în cantină şi puteam să ne continuăm în voie discuţia noastră.
— Ce atitudine are poliţia locală faţă de emigranţii politici? — a întrebat Vladimir Ilici.
I-am răspuns că în aceasta privinţă n-are de ce să se teamă. Atmosfera de ostilitate faţă de autocraţia ţaristă care domnea la Cracovia făcea ca organele poliţiei să fie mai «prevenitoare» faţă de emigranţii politici decît în oricare alt oraş al Europei.
I-am dat ca exemplu cazul unei oarecare Krachelska, autoarea atentatului împotriva lui Skalon, guvernatorul general al Varşoviei. După ce atentatul a eşuat, Krachelska a fugit în Galiţia şi s-a instalat în împrejurimile Cracoviei. Primind o notă din partea guvernului ţarist în care i se cerea extrădarea ei, guvernul austro-ungar era înclinat să satisfacă această cerere. Dar opinia publică din Cracovia a găsit la iuţeală o soluţie: Krachelska a fost «măritată» cu un student polonez, cetăţean austriac. Căsătoria era fictivă, dar Krachelska a dobîndit cetăţenia austriacă şi, conform legilor austriece, nu putea fi extrădată. De altfel, pentru a se da o satisfacţie formală pretenţiilor autorităţilor ţariste, ea a fost deferită justiţiei, procesul fiind judecat la Wzdowice (lîngă Cracovia). La proces Krachelska a fost achitată, iar numerosul public care a asistat la judecata ei a primit sentinţa cu ovaţii.
Vladimir Ilici m-a mai întrebat dacă apropierea de graniţă nu face ca ohrana ţaristă să poată urmări mai uşor pe emigranţii politici care locuiesc la Cracovia.
Desigur că apropierea de graniţă făcea ca emigranţii politici să poată fi mai uşor urmăriţi. Fără îndoială că la Cracovia se găseau agenţi ai ohranei, dar ei nu se bucurau de nici un sprijin şi de aceea erau relativ inofensivi. Au fost şi unele cazuri cînd funcţionarii poliţiei din Cracovia avertizau chiar ei pe emigranţii politici că sînt urmăriţi.
Ulterior a venit la Vladimir Ilici un muncitor din Moscova, Şumkin, pentru a transporta literatură ilegală peste graniţă. Prin înfăţişarea şi comportarea lui ultraconspirativă, Şumkin a atras asupra lui atenţia poliţiei din Cracovia. Atunci s-a prezentat la Vladimir Ilici un funcţionar de poliţie şi l-a întrebat dacă-l cunoaşte bine pe Şumkin şi dacă e sigur că nu e suspect din punct de vedere politic. Obţinînd un răspuns afirmativ, poliţia l-a lăsat în pace pe Şumkin. Cîteva zile mai tîrziu Şumkin a transportat cu bine literatura peste graniţă.
De la cantină ne-am îndreptat spre gară. La hotelul care se afla în apropierea gării am găsit o cameră liberă cu vedere spre bulevardul Planty, unde am transportat lucrurile. Ne-am înţeles ca a doua zi să mergem să căutăm o locuinţă. Dis-de-dimineaţă am venit la soţii Ulianov. Nadejda Konstantinovna nu era încă gata de plecare şi Vladimir Ilici a propus să ne plimbăm puţin pe Planty. Imediat a început să vorbească despre problema care-l interesa în mod deosebit: posibilitatea de a stabili legături ilegale cu Rusia, şi, în primul rînd, de a organiza trecerea ilegală peste graniţă a tovarăşilor care urmau să vină la el.
După ce m-am gîndit bine, i-am propus următorul plan. În apropiere de Cracovia se afla aşa-zisa zonă de frontieră, care se întindea pe o fîşie de 30 km de la graniţă. Conform unei înţelegeri între guvernele austriac şi rus, persoanele care trăiau în această zonă aveau dreptul să treacă graniţa pe baza unui «permis», a unei autorizaţii de trecere fără fotografie. De aceste «permise» se foloseau de obicei ţăranii care veneau cu produse la piaţă şi muncitorii care locuiau de o parte a graniţei şi lucrau de partea cealaltă. Controlul asupra circulaţiei locale peste graniţă era foarte superficial. Mă puteam folosi de legăturile mele cu muncitorii din Cracovia care făceau parte din Asociaţia de ajutorare a deţinuţilor politici, ca să obţin prin ei «permise».
Lui Vladimir Ilici i-a plăcut foarte mult acest plan.
Soţii Ulianov voiau să locuiască în apropiere de pădure şi de apă, dar cît mai simplu şi să-i coste cît mai ieftin. Suburbia Zwierzyniec de lîngă Cracovia, unde majoritatea locuitorilor erau muncitori, întrunea aceste condiţii. Nu era departe pădurea Wolski şi în imediata ei apropiere se găsea Vistula. Ne-am îndreptat într-acolo. Locuinţele erau destul de primitive, casele foarte părăginite. Pînă la urmă am găsit o locuinţă convenabilă, alcătuită din două camere şi bucătărie, într-o casă relativ bine întreţinută. Acolo s-au stabilit soţii Ulianov. Trebuiau să-şi procure mobilier şi Nadejda Konstantinovna hotărî să se ocupe ea singură de acest lucru, bazîndu-se pe cunoştinţele de limbă polonă pe care le avea din copilărie.
La trei zile după aceea m-am dus pe la ei. Îşi procuraseră mobilier, pe care-l şi aranjaseră: două paturi înguste de fier, două mese simple, o etajeră şi cîteva scaune, iar în bucătărie o masă mică şi vreo două taburele. Cărţile şi revistele erau despachetate şi aşezate pe mese şi pe ferestre. Vladimir Ilici scria ceva. Nadejda Konstantinovna m-a invitat să iau primul ceai la ei.
Nu voiam să-l deranjez pe Vladimir Ilici de la lucru şi de aceea nu îndrăzneam să repet vizita. Dar peste cîteva zile Vladimir Ilici veni el însuşi la mine cu bicicleta şi-mi propuse să facem o plimbare în pădure şi să ne scăldăm în rîu.
La începutul lunii august am plecat în satul Maków, situat la aproximativ 40 km depărtare de Cracovia, pentru a petrece acolo a doua jumătate a vacanţei universitare. Înainte de a pleca i-am povestit lui Vladimir Ilici că Maków se afla la poalele muntelui Babia Góra, de unde se deschide o vastă perspectivă asupra întregului lanţ al Munţilor Tatra. Luîndu-şi rămas bun de la mine, Vladimir Ilici mi-a spus:
— O să vin la d-ta sa urcăm împreună pe vîrful muntelui Babia Góra.
După două săptamîni îl văd pe Vladimir Ilici intrînd în locuinţa mea. Venise la Maków pe bicicletă; era prăfuit şi obosit şi înjura drumurile mizerabile ale Galiţiei.
Pe muntele Babia Góra trebuia să urcăm pe înserat, pentru ca la jumătatea urcuşului să înnoptăm într-o cabană, adăpost, cum i se spune prin partea locului. După ce am luat ceaiul am urcat pe o colină din apropierea casei mele, unde ne-am aşezat, pentru ca Vladimir Ilici să se poată odihni. Pe la ora şase după-amiază am luat masa şi ne-am îndreptat pe biciclete spre satul vecin Zawoja, situat chiar la poalele muntelui Babia Góra. Am lăsat bicicletele la un mic restaurant şi am pornit pe o potecă care urca în pantă. Am parcurs o scurtă bucată de drum şi apoi am intrat în pădure. Începea să se întunece. Din păcate, lăsasem felinarele la biciclete. Poteca mergea în zig-zag. Vrînd să scurteze drumul, Vladimir Ilici propuse să urcăm pieptiş spre vîrf. Am început să urcăm mai repede şi din timp în timp drumul nostru se întretăia cu poteca pe care pornisem, dar la un moment dat am observat că nu mai dăm peste potecă. Socotind că poteca trebuie să fie spre stînga, ne-am îndreptat într-acolo, dar tot n-am dat de ea. Începurăm să o căutăm în toate direcţiile, dar fără rezultat. Nu ne mai rămînea nimic altceva decît să urcăm pieptiş spre vîrf. Se întunecase, înaintam încet, împiedicîndu-ne la fiecare pas de rădăcini, de buşteni. Ne ameninţa perspectiva de a petrece o noapte în pădure. Deodată licăreşte o lumină. Ne grăbim într-acolo. Dar, vai! Era lumina fosforescentă a unui copac putrezit. Pornim mai departe. Iar licăreşte ceva în depărtare. Curînd lumina începe să se zărească de-a binelea. Distingem două ferestre luminate. Găsim uşa şi intrăm într-o încăpere spaţioasă. În mijloc, pe o plită mare fierbea vesel un ceainic uriaş, iar pe lîngă el fel de fel de vase de voiaj. În jurul mesei şi pe laviţe stăteau vreo zece oameni. Pe podea rucsacuri desfăcute. Ne aflam în cabană. După ce am mîncat ne-am întins pe cîte o laviţă şi, doborîţi de oboseală, arn adormit aproape imediat, lăsînd vorbă cabanierului să ne trezească la ora patru dimineaţa. Prin somn am auzit vocea lui Vladimir Ilici:
— E ora şapte, şi nimeni nu ne-a trezit. Am pierdut răsăritul soarelui.
Chemăm cabanierul.
— Uitaţi-vă pe fereastră, domnilor — spune el zîmbind —, e o ceaţă de nu se vede la doi paşi. Aşa că m-am gîndit că e mai bine să vă las să dormiţi.
Într-adevăr, începuse o ploaie straşnică. Nu se vedea nimic în afară de o ceaţă gălbuie. N-avea nici un rost să mai urcăm spre vîrf. Întrebarăm pe cabanier dacă mai e vreo speranţă să se însenineze. Răspunsul fu dezolant: pînă a doua zi nu ne puteam aştepta să se schimbe vremea.
Astfel planul nostru a eşuat. Pînă a doua zi nu puteam aştepta, căci Vladimir Ilici trebuia să fie chiar în seara aceea la Cracovia.
Am coborît pe o ploaie torenţială. Am luat din Zawoja bicicletele şi am pornit spre Maków, înaintînd cu mare greutate pe drumul desfundat de ploaie. Nereuşita nu l-a descurajat pe Vladimir Ilici.
— În prima zi liberă vin din nou — îmi spuse el, luîndu-şi rămas bun.
Şi într-adevăr nu trecură nici două săptămîni că mă pomenii iarăşi cu Vladimir Ilici la Maków (de data aceasta venise cu trenul). Pînă la Zawoja ne-am dus pe jos şi de aici am ajuns cu bine la adăpost. Luasem cu noi un felinar, care ne-a uşurat foarte mult drumul.
Cabanierul ne întîmpină ca pe nişte cunoştinţe vechi şi ne promise să ne trezească indiferent ce vreme va fi. La ora patru dimineaţa era din nou ceaţă, dar nu atît de deasă ca rîndul trecut. Cabanierul ne spuse că s-ar putea ca sus să fie senin.
Pornirăm spre vîrf orientîndu-ne după semnele roşii de pe pietre, care ne indicau drumul. Am ajuns sus, dar ceaţa tot nu se risipise. Se vedea cel mult la cîţiva metri. Am hotărît să aşteptăm, iar pînă una alta să mîncăm. După o jumătate de oră ceaţa a început să se risipească şi în faţa ochilor noştri a apărut un tablou magnific. În depărtare, luminat de razele strălucitoare ale soarelui, se vedea lanţul nesfîrşit al Tatrei, care-ţi făcea impresia că pluteşte în aer. Jos totul era acoperit de ceaţă.
Vladimir Ilici era radios:
— Vezi că eforturile noastre n-au fost zadarnice!
Locuinţa din Zwierzyniec a soţilor Ulianov s-a dovedit a fi nepotrivită. Era departe de gară, unde Vladimir Ilici trebuia să se ducă în fiecare zi pentru a-şi expedia corespondenţa (ca să fie sigur că articolele scrise pentru «Pravda» nu vor întîrzia, le trimitea întotdeauna cu trenul de noapte).
Soţii Ulianov şi-au găsit o altă locuinţă, într-o casă nouă, nu departe de gară, pe strada Lubomirski. Aici nu erau construcţii decît pe o singură parte a străzii, iar de la fereastra locuinţei lor se deschidea o vedere largă spre cîmpia care se întindea de-a lungul graniţei.
Locuinţa lor căpătă curînd un aspect plăcut, intim. Se simţea o atmosferă de muncă intelectuală. Pe mese şi pe ferestre stăteau teancuri de cărţi, ziare şi manuscrise. La prima vedere se părea că sînt aruncate fără nici o rînduială. În realitate însă totul era aranjat în aşa fel, încît Vladimir Ilici găsea imediat cartea sau articolul de care avea nevoie.
Prin mutarea soţilor Ulianov pe strada Lubomirski am devenit vecini şi-am început să ne vedem mai des. Astfel am avut posibilitatea să observ viaţa de zi cu zi a lui Vladimir Ilici. Pînă atunci îl cunoşteam pe Vladimir Ilici ca pe un mare teoretician, dar în această perioadă am avut prilejul să-mi dau seama ce genial organizator era el. Un simţ politic neobişnuit de dezvoltat îi permitea să aprecieze situaţia politică şi starea de spirit a maselor după fapte neînsemnate, insezisabile pentru alţii.
Soţii Ulianov duceau un trai extrem de modest. Activitatea publicistică era principala sursă a veniturilor lor şi nu constituia o sursă sigură. Din pricina cenzurii ţariste, lucrările lui V. I. Lenin nu puteau fi publicate în Rusia decît cu mare greutate. Vladimir Ilici refuzase ajutorul propus de mama lui (ea primea o pensie de pe urma soţului ei), îi era neplăcut să primească de la rude chiar şi pachete mici cu alimente şi de obicei îi asigura că «acum nu are nevoie...». Numai în cazuri extreme consimţea ca lucrările să i se plătească vremelnic din banii partidului.
Noul avînt al mişcării muncitoreşti revoluţionare din Rusia a contribuit la extinderea rapidă a legăturilor lui Vladimir Ilici cu grupurile revoluţionare din principalele centre industriale ale ţării. Corespondenţa lui cu Rusia, la început destul de neînsemnată, a crescut repede, ajungînd la un număr de cîteva sute de scrisori pe lună. Corespondenţa o făcea Nadejda Konstantinovna, care din această pricină era uneori nevoită să stea pînă noaptea tîrziu. Numai un număr foarte mic de scrisori din Rusia erau trimise direct pe adresa din Cracovia a soţilor Ulianov. Majoritatea scrisorilor era trimisă în diferite ţări pe adresa unor persoane neutre din punct de vedere politic, adeseori străini, şi de acolo retrimisă la Cracovia. Scrisorile erau scrise într-un limbaj convenţional pe care Nadejda Konstantinovna ştia să-l descifreze. Chestiunile secrete se scriau cu cerneală simpatică printre rîndurile unei scrisori cu aspect absolut inofensiv, iar informaţiile cele mai importante erau trimise prin mesaje cifrate.
În curînd găsirăm un mijloc comod de a trimite scrisori în Rusia, evitînd cenzura severă la care era supusă corespondenţa din străinătate. Prin muncitorii din localitate cu care întreţineam legături am reuşit să găsesc cîţiva ţărani de încredere care locuiau în partea rusească, dar care veneau în mod regulat la piaţă la Cracovia. În schimbul unei mici recompense băneşti, şi foarte adesea în mod absolut gratuit, ei acceptau să transporte scrisorile peste graniţă şi să le pună la cutiile poştale din Rusia. De aici ele porneau mai departe ca orice corespondenţă internă, fără a mai fi supuse vreunei cenzuri speciale.
Vladimir Ilici muncea din zori şi pînă noaptea tîrziu, dar munca nu-l obosea. Cu cît avea mai mult de lucru, cu atît elanul lui era mai mare şi simţea o mai mare satisfacţie. Îşi împărţea timpul în aşa fel, încît în fiecare zi îi rămînea o oră, două pentru odihnă. Admirator pasionat al naturii, el îşi petrecea timpul liber plimbîndu-se cu bicicleta sau vizitînd împrejurimile Cracoviei, iar atunci cînd avea mai mult timp liber făcea excursii mai lungi.
Nadejda Konstantinovna îl însoţea adesea pe Vladimir Ilici. Dar cîteodată starea sănătăţii nu-i permitea să-l întovărăşească. Dintre membrii micii noastre colonii ruse erau puţini cei care împărtăşeau nevoia lui Vladimir Ilici de a se plimba în afara oraşului. Se făcu un fel de împărţire în «partide». Adepţilor excursiilor li se spunea în glumă «plimbăreţii», iar adepţilor cinematografului — «cineaştii». Vladimir Ilici era un «plimbăreţ înfocat», după cum s-a exprimat Nadejda Konstantinovna într-una din scrisorile adresate mamei lui Ilici. Eu făceam parte din «partidul plimbăreţilor», şi de aceea Vladimir Ilici venea deseori să mă ia cu el. Dar în perioada cînd mă pregăteam pentru examene, încercam uneori să mă sustrag. Vladimir Ilici era neînduplecat şi căuta să mă convingă că timpul pierdut pentru plimbare îl voi recupera repede, deoarece mă voi întoarce la muncă cu puteri noi. De obicei ne duceam în pădurea Wolski şi în cătunele din apropiere. Vladimir Ilici observa atent viaţa populaţiei locale. El spunea că satele poloneze îi amintesc de cele ruseşti şi că le simte mai apropiate decît pe cele din apusul Europei. Văzînd în ce sărăcie trăiau ţăranii polonezi, el îşi exprima deseori convingerea că ei vot adopta ideile socialismului mai repede decît ţăranii din Europa apuseană.
Ziua de muncă a lui Vladimir Ilici era împărţită după un plan riguros. Se scula pe la ora 8 şi, indiferent ce vreme ar fi fost, făcea o mică plimbare. După micul dejun se aşeza la lucru. Pe la ora 10 sosea prima poştă, cea mai interesantă, deoarece aducea ziarele din Rusia. Conţinutul acestor ziare determina în mare măsură activitatea în ziua respectivă: ziarele ofereau teme pentru articolele care urmau să apără în «Pravda». Cam pe la ora aceea veneau şi ceilalţi tovarăşi. Vladimir Ilici discuta cu ei problemele de actualitate şi repartiza sarcinile în domeniul publicisticii. De scrisori se ocupa Nadejda Konstantinovna, care răspundea fără întîrziere celor mai urgente. Vladimir Ilici se retrăgea apoi în camera lui şi timp de cîteva ore nu trebuia să fie deranjat de nimeni.
Numai în cazuri excepţionale, cînd soseau tovarăşi din Rusia, această rînduială era încălcată. Vladimir Ilici acorda foarte multă importanţă discuţiilor cu noii veniţi.
Pe la ora 2 se făcea o pauză pentru prînz. De gospodărie se îngrijea Nadejda Konstantinovna. Dar ea avea alte preocupări mai importante şi talentele ei culinare nu prea dădeau rezultate strălucite. Vladimir Ilici însă nu era pretenţios şi se mulţumea să facă spirite pe socoteala nepriceperii ei, spunînd, de pildă, că mănîncă prea des «friptură», asta ca o aluzie la rasolul care era adesea ars.
După masă îşi continua munca. Pe la ora cinci Vladimir Ilici făcea o pauză pentru a se plimba prin oraş cu bicicleta sau pe jos. Iarna plimbările erau înlocuite cu patinajul. Cine vedea pe acest patinator vesel şi plin de viaţă ca un adolescent, făcînd pe ghiaţă figuri complicate, n-ar fi zis că are în faţa lui pe marele conducător şi teoretician al proletariatului revoluţionar.
Cînd trebuia să sosească poşta de seară — pe la orele 7 —, Vladimir Ilici se întorcea acasă şi-şi continua munca pînă seara tîrziu. Pe la orele 11 noaptea, cînd pleca rapidul spre Rusia, ducea el însuşi la gară toată corespondenţa pentru ca aceasta să ajungă cît mai repede la Petersburg, la redacţia «Pravdei».
Seara se strîngea uneori în casa soţilor Ulianov un mic grup de tovarăşi. Aşezaţi în jurul mesei în bucătărie, la un ceai, discutau cu însufleţire despre problemele curente. Vladimir Ilici participa de obicei cu mult interes la aceste discuţii. Avea minunata calitate de a dirija discuţia în aşa fel, încît conlocutorii lui aveau impresia că au ajuns singuri la o anumită concluzie, deşi pînă atunci gîndiseră cu totul altfel. Vladimir Ilici transmitea pe neobservate celor din jurul său metoda lui materialistă de gîndire. Simplitatea lui, modestia şi atitudinea lui plină de căldură şi de spirit tovărăşesc creau o atmosferă de egalitate. El nu-i făcea niciodată pe cei cu care stătea de vorbă să-i simtă superioritatea lui intelectuală.
În toamna anului 1912, atenţia lui Vladimir Ilici era concentrată asupra alegerilor pentru Duma a IV-a de stat.
— Alegerile trebuie să aibă un rol organizator în acţiunea de unire a muncitorilor în jurul lozincilor fundamentale ale partidului, spunea Vladimir Ilici.
Era complet absorbit de problemele legate de alegeri. Chiar şi în timpul plimbărilor, Vladimir Ilici aducea deseori vorba despre alegeri, deşi de regulă la plimbare evita să vorbească despre problemele legate de activitatea de fiecare zi.
Legea reacţionară a alegerilor pentru Dumă crea o mulţime de piedici pentru alegătorii muncitori, iar practica administrativă făcea ca aceste piedici să fie aproape de nebiruit. La sistemul alegerilor pe curii şi în trei grade se adăugau şi arestările efectuate în rîndurile muncitorilor înaintaţi care luau cuvîntul la întrunirile electorale legale. De asemenea, relaţiile cu menşevicii-lichidatori, cu socialiştii-revoluţionari şi cu trudovicii, care lansau lozinci grandilocvente, erau încordate.
Vladimir Ilici considera că lozincile bolşevicilor trebuie să fie categorice, refuzînd orice acorduri cu menşevidi-lichidatori, cu socialiştii-revoluţionari şi cu trudovicii. După părerea lui trebuia să se renunţe la goana după mandate.
— Oricum, — spunea el —, în condiţiile actualei legi electorale, noi nu putem conta pe un număr însemnat de locuri de deputaţi pentru muncitori. Mult mai important este numărul voturilor muncitoreşti obţinute de candidaţii partidului bolşevic. Aceste voturi vor arăta cît de puternică este influenţa noastră în rîndurile proletariatului.
În general Vladimir Ilici a rămas mulţumit de rezultatul alegerilor. Era bucuros că pentru bolşevici votaseră peste un milion de muncitori, iar pentru menşevicii-lichidatori numai vreo două sute de mii.
După alegeri Vladimir Ilici a considerat necesar să se stabilească un contact cu deputaţii bolşevici aleşi atunci în Duma a IV-a.
La sfîrşitul lunii decembrie (stil vechi) a avut loc la Cracovia o consfătuire a Comitetului Central cu activiştii de partid. Din considerente conspirative, acestei consfătuiri i s-a spus consfătuirea «din februarie». În afară de Lenin, Stalin şi Krupskaia, au participat deputaţii bolşevici în Dumă: Petrovski, Şagov, Muranov, Badaev, Malinovski, precum şi Troianovski, Rozmirovici şi alţii.
Majoritatea deputaţilor au uzat pentru prima oară de drepturile lor de deputaţi şi au trecut graniţa cu paşapoarte legale. Numai tov. Muranov, care nu se obişnuise încă cu ideea imunităţii sale parlamentare, a trecut frontiera după sistemul cel vechi şi «sigur», adică în mod ilegal. Aflînd acest lucru, Vladimir Ilici l-a dojenit în faţa tuturor pe Muranov, care se simţi cam ruşinat:
— Gîndeşte-te ce s-ar fi întîmplat dacă ai fi fost arestat la frontieră! În ce situaţie ai fi pus întreaga fracţiune!
Dar după tonul şi după zîmbetul lui Vladimir Ilici se putea vedea că el înţelegea prea bine neîncrederea lui Muranov în aşa-zisa imunitate parlamentară. Şi acest lucru a fost pe deplin confirmat mai tîrziu, după începutul primului război mondial, cînd întreaga fracţiune bolşevică a fost deportată în Siberia.
Consfătuirea «din februarie» s-a ţinut pe strada Lubomirski, la locuinţa lui Vladimir Ilici. Micile cămăruţe se umpluseră de un număr neobişnuit de mare de tovarăşi.
În centrul lucrărilor consfătuirii se aflau cele mai importante probleme din acel moment: avîntul revoluţionar din Rusia, intensificarea mişcării greviste, tactica fracţiunii bolşevice din Dumă, întărirea organizaţiilor ilegale ale partidului, atitudinea faţa de lichidatori, organizaţiile «naţionale» ale social-democraţiei.
Sosirea activiştilor de partid din Rusia a fost o mare sărbătoare pentru Vladimir Ilici. Se simţea în elementul său, era foarte însufleţit şi vesel, iar fiecare minut de răgaz îl folosea pentru a sta de vorbă cu fiecare dintre cei veniţi, ascultîndu-i şi privindu-i cu atenţie. Vladimir Ilici ştia să dirijeze discuţia prin scurte întrebări pe făgaşul pe care-l dorea el şi să clarifice fondul problemei care-l interesa.
Din considerente de ordin conspirativ se luase hotărîrea ca, în măsura posibilului, tovarăşii veniţi să fie găzduiţi în case particulare. Numai cîţiva au tras la hoteluri. Cei mai mulţi au fost repartizaţi pe la casele muncitorilor din localitate. În majoritatea lor, muncitorii din Cracovia erau internaţionalişti şi ajutau cu dragă inimă pe tovarăşii ruşi, lucru care, din păcate, nu se putea spune despre liderii social-democraţilor galiţieni.
După plecarea tovarăşilor, în viaţa coloniei noastre a urmat o perioadă de linişte. Totul a reintrat în normal. Am reluat întîlnirile şt discuţiile noastre de fiecare seară. Vladimir Ilici era absorbit de munca lui de zi cu zi. Urmărea cu atenţie activitatea fracţiunii bolşevice din Dumă şi elabora teze pentru discursurile membrilor fracţiunii, dar în centrul atenţiei sale continua să rămînă «Pravda».
Erau momente cînd Vladimir Ilici, care de obicei era plin de viaţă, cădea pe gînduri. Se plimba tăcut prin cameră, oprindu-se uneori la fereastră şi privind îndelung cîmpia dincolo de care se afla frontiera rusească. Se vedea că gîndurile lui zboară peste graniţă, în patrie, de care era silit să stea departe.
O dată cu venirea primăverii am reluat plimbările noastre prin împrejurimile Cracoviei. Visam să mergem pentru cîteva zile în Munţii Tatra, dar Vladimir Ilici nu reuşea de fel să-şi facă timp pentru a-şi realiza acest plan. Lucra foarte mult, şi scara, cînd ceilalţi membri ai coloniei se adunau în bucătăria lor, Lenin rămînea la el în cameră.
Starea sănătăţii Nadejdei Konstantinovna se înrăutăţea din ce în ce: începuseră palpitaţii frecvente şi apăruseră şi alte simptome ale bolii lui Basedow. Vladimir Ilici era îngrijorat. Nadejda Konstantinovna nu voia să consulte un medic. Pîna la urmă, prin eforturi comune, am reuşit s-o înduplecăm şi s-a adresat unuia dintre cei mai buni medici neuro-patologi din Cracovia. Acesta a sfătuit-o să plece pentru cîteva luni la munte.
Ne-am sfătuit îndelung unde e mai bine să plece. Pînă la urmă ei s-au fixat la satul Poronin, situat la poalele Munţilor Tatra Mare. Prin climatul său, satul Poronin era cel mai indicat pentru boala Nadejdei Konstantinovna. În afară de aceasta, acolo existau condiţii pentru a putea lucra în tihnă şi mai avea avantajul că viaţa era ieftină.
Vladimir Ilici era îngrijorat, temîndu-se ca nu cumva din pricina plecării sale la Poronin legăturile sale cu Petersburgul să aibă de suferit şi m-a rugat să mă interesez de tot ce se referea la comunicaţiile poştale. M-am interesat şi i-am comunicat că nu e nevoie decît să trimită corespondenţa cu cîteva ore mai înainte, ca să ajungă la trenul cu care o trimitea el în mod obişnuit din Cracovia. Acest lucru îi convenea lui Vladimir Ilici.
Poronin era de fapt o suburbie a cunoscutei staţiuni Zakopane — localitatea preferată de intelectualii polonezi, de studenţii şi emigranţii politici pentru sezonul de vară. Dintre cunoscuţi locuiau acolo tov. Vighilev (mai tîrziu consul sovietic în Polonia), dr. Brzezinski (fost narodovoleţ), dr. Dluski (directorul sanatoriului de tuberculoşi), scriitorul Seroszewski, pe care-l cunoscusem în 1905 în închisoarea din Varşovia. Ziua majoritatea turiştilor plecau pe munte şi Zakopane părea un oraş mort. Seara totul învia. Numeroasele cafenele erau pline de un public pestriţ. Aici aveau loc discuţii nesfîrşite pe teme politice şi literare.
Populaţia locală era alcătuită din aşa-zişii gorali. Erau un tip special de munteni polonezi. înalţi, uscăţivi, purtau costume pitoreşti din postav alb cu înflorituri colorate; pantalonii erau strînşi pe picior, iar sumanele din acelaşi material pe care le purtau aruncate pe umăr, aminteau de pelerinele husarilor. Mulţi gorali erau călăuze de profesie. Cind nu erau plecaţi în excursii stăteau prin cafenele de vorbă cu turiştii, lăsînd pe seama femeilor treburile gospodăriei şi munca cîmpului.
Vladimir Ilici nu privea cu ochi buni această înfrăţire «de cafenea», cum spunea el, care demoraliza pe munteni. Cît despre el, nu-l interesa viaţa «de cafenea» şi se ducea la Zakopane numai cînd era în trecere spre munţi.
În Munţii Tatra natura se deosebeşte de natura care poate fi admirată în Alpii elveţieni, pe care Vladimir Ilici îi cunoştea. Aici nu e o zonă ierboasă de tranziţie ca în Alpi, unde ea se întinde pînă la două mii de metri deasupra nivelului mării. La o mie de metri înălţime, în Munţii Tatra începe o zonă îngustă de jepi, coniferi pitici, apoi, fără nici un fel de vegetaţie de tranziţie, apar stîncile pleşuve. Urcuşul spre culmi era pe alocuri foarte abrupt şi accesibil numai unor alpinişti cu experienţă, care foloseau nişte scoabe de fier fixate în chip de scară.
Lui Vladimir Ilici îi plăcea că în Munţii Tatra, spre deosebire de Alpii elveţieni, te puteai căţăra în două-trei zile pe orice vîrf. Pe atunci nu existau în Munţii Tatra nici hoteluri, nici funiculare, nici chioşcuri cu suvenire, care te impresionează prost, de obicei, prin lipsa lor de gust şi prin banalitatea lor. În unele văi erau nişte cabane primitive cu laviţe de lemn şi cu saltele de paie, adesea fără cabanier; turiştii aveau posibilitatea să se gospodărească singuri acolo, să-şi facă foc etc. Numai în valea unde se află lacul Morskie Oko trecea şoseaua şi acolo se găsea singurul hotel din munţi.
Amenajările din Alpii elveţieni, unde puteai ajunge pe multe piscuri cu funicularul, nu-l încîntau pe Vladimir Ilici, care vedea farmecul excursiilor pe munţi în învingerea dificultăţilor urcuşului şi în varietatea impresiilor pe care le culegi in timpul urcuşului.
Soţii Ulianov au închiriat o căsuţă ţărănească cu verandă şi mansardă, situată la hotarul dintre Poronin şi satul învecinat Czarny Dunajec. Stăpîna casei, Tereza Skupen, locuia în altă casă, ceva mai departe. Căsuţa ocupată de familia Ulianov se afla într-o poiană, la aproximativ 200m de şosea, la poalele unei coline nu prea înalte. Jos se aflau două camere mari. Într-una din ele şi-au instalat dormitorul, care servea în acelaşi timp drept cameră de lucru pentru Vladimir Ilici. Cea de-a doua cameră era ocupată de Elizaveta Vasilievna, mama Nadejdei Konstantinovna, care în 1913 venise din Rusia să locuiască împreună cu ei. De-a lungul casei era un cerdac îngust, care ducea într-o bucătărie spaţioasă; aceasta era şi camera de lucru a Nadejdei Konstantinovna şi «salonul». Aici se adunau adeseori seara tovarăşii care locuiau în Poronin. Mai tîrziu, în camera de sus a locuit tov. Tihomirov, fugit din Siberia.
Locuinţa mea se afla în apropiere de gară, cam la o jumătate de kilometru de casa familiei Ulianov. Mai departe, înspre Zakopane, era centrul satului Poronin — poşta şi prăvăliile. Pe malul celălalt al rîului Dunaeţ locuiau ceilalţi membri ai coloniei noastre.
La Poronin Vladimir Ilici se scula la ora şapte şi de obicei se ducea să se scalde în Dunaeţ. Rîul repede de munte era în general puţin adînc, dar în apropiere de casa Terezei Skupen am dat peste un loc destul de adînc, unde se putea chiar înota. Tufişurile care creşteau pe mal fereau pe cei ce se scăldau de privirile trecătorilor.
După gustarea de dimineaţă, Vladimir Ilici se aşeza la lucru şi muncea pînă la ora şapte seara, cu o mică întrerupere pentru prînz. Vladimir Ilici lucra în camera sa, la o masă mare aşezată între cele două ferestre. Uneori, cînd era timp frumos, se ducea să lucreze pe colina de lîngă casă, de unde se deschidea o largă perspectivă asupra lanţului muntos al Tatrei.
— Această privelişte — spunea el — nu numai că nu-mi distrage atenţia, dar chiar mă ajută să mă concentrez.
La Poronin nu exista pe atunci lumină electrică. Era greu să lucrezi la lumina unei mici lămpi cu petrol. De aceea Vladimir Ilici căuta sa-şi termine lucrul cît mai era lumină. Pe la ora şapte ducea scrisorile la gară şi apoi făcea o mică plimbare pe jos sau cu bicicleta. Plimbarea pe jos o făcea de obicei pe colinele care înconjurau valea în care erau aşezate satele Poronin, Czarny Dunajec şi alte cătune de pe şoseaua care ducea la centrul judeţean — oraşul Novy Targ. Pe bicicletă se putea merge în direcţia Novy Targ, Zakopane sau spre cătunul Bukovina, situat pe un drum vicinal, care mergea paralel cu lanţul muntos Tatra.
Deseori, seara un mic grup de tovarăşi ne adunam în casa soţilor Ulianov. Discutam cu însufleţire temele politice la ordinea zilei. Nadejda Konstantinovna nu participa întotdeauna la discuţiile noastre: se aşeza de o parte şi-şi termina corespondenţa curentă.
Vladimir Ilici era de obicei plin de voie bună, glumea şi deseori se amuza pe seama «bunicuţei», Elizaveta Vasilievna, alegînd teme care nu puteau să nu provoace obiecţii din partea ei. Relaţiile dintre ei erau foarte frumoase. Vladimir Ilici o respecta şi avea o atitudine plină de condescendenţă faţă de unele slăbiciuni de care dădea ea dovadă. Elizaveta Vasilievna era mîndră de Vladimir Ilici, dar asta n-o împiedica să-l «dojenească» pentru «lipsa de spirit practic în viaţă».
Deseori Vladimir Ilici propunea cuiva dintre cei prezenţi să joace şah. Juca foarte concentrat şi rareori lăsa să treacă nepedepsite greşelile adversarului său. Dacă situaţia lui se complica, devenea serios, înceta să glumească, chibzuia şi adesea găsea ieşire din cele mai mari încurcături. Cei care priveau jocul înţelegeau după felul cum zîmbea că a reuşit să iasă din încurcătură. Cînd pierdea o partidă de şah, îşi recunoştea senin înfrîngerea şi explica în ce constase principala lui greşeală, recunoscînd superioritatea combinaţiilor reuşite ale adversarului său. Eu jucam mai slab decît Vladimir Ilici şi încercam o mare satisfacţie cînd reuşeam să-l bat la şah. Cei mai mulţi dintre noi nu prea cunoşteam teoria jocului de şah, şi acest lucru făcea ca partidele noastre să fie mai variate şi mai originale.
În ciuda aşteptărilor, aerul de munte nu a adus nici o îmbunătăţire în starea sănătăţii Nadejdei Konstantinovna. Palpitaţiile au reînceput, şi celelalte simptome ale bolii lui Basedow s-au agravat. Nici la plimbările noastre nu mai lua de loc parte. De multe ori Vladimir Ilici a discutat cu mine despre boala soţiei sale. În cele din urma am ajuns la concluzia că lucrul cel mai nimerit ar fi să ne adresăm profesorului Kocher, specialist vestit pe atunci în bolile glandei tiroide. Pentru aceasta bolnava trebuia să plece în Elveţia, la Berna. Vladimir Ilici nu vroia s-o lase pe Nadejda Konstantinovna să facă singură o călătorie atît de lungă şi a hotărît s-o însoţească, deşi pentru aceasta trebuia să-şi sacrifice timpul său preţios şi călătoria implica şi dificultăţi de ordin material. Dar Vladimir Ilici n-a ezitat nici un moment. Pentru ca munca sa să nu sufere, el a hotărît să folosească această călătorie pentru a întări secţiile din străinătate ale partidului pe care urma să le viziteze. Totodată a hotărît să ţină referate la Viena şi în oraşele din Elveţia, ceea ce rezolva în parte şi problema materială.
Elizaveta Vasilievna, care avea pe atunci şaptezeci de ani, era destul de neputincioasă, şi lor nu le venea s-o lase singură; de aceea Vladimir Ilici m-a rugat să mă mut în locuinţa lor pentru timpul cît vor lipsi ei şi bineînţeles că am consimţit.
După o absenţă de o lună şi jumătate, soţii Ulianov s-au întors la Poronin, mulţumiţi de rezultatele călătoriei. Starea sănătăţii Nadejdei Konstantinovna se îmbunătăţise simţitor după operaţia la care fusese supusă; nu mai avea palpitaţii şi se simţea fortificată. În ciuda prescripţiilor lui Kocher de a se menaja un timp, ea ardea de dorinţa de a se apuca cît mai repede de munca. Mustrările lui Vladimir Ilici nu aveau nici un efect. Uneori el încerca să recurgă la autoritatea mea «de medic», dar nici acest lucru nu i-a fost prea mult timp de folos. În cele din urmă Nadejda Konstantinovna se răsculă împotriva noastră, declarînd că este absolut sănătoasă şi nu are nevoie de nici un sfat medical. Singurul compromis pe care l-a acceptat a fost să renunţe la excursiile în munţi.
Ori de cîte ori putea să se smulgă de la lucru o zi, două, Vladimir Ilici pornea să cutreiere munţii. Era un alpinist foarte rezistent; uneori şi mie, care eram cu zece ani mai tînăr, îmi venea greu să mă ţin după el. Iar ceilalţi membri ai coloniei noastre din Poronin, greoi la urcat, nici nu voiau să pornească la excursii mai lungi.
Îmi amintesc mai ales de excursia pe care am făcut-o pe Rysy, la scurt timp după întoarcerea lui Vladimir Ilici din Elveţia. Dis-de-dimineaţă am plecat un mic grup din Zakopane.
Fără prea mari eforturi am ajuns în pitoreasca vale Hala Gasieunicowa. În mijlocul acestei văi, într-o mică depresiune, înconjurat din toate părţile de stînci înalte, se află Czarny Staw (Lacul negru), un lac foarte cunoscut şi mai des vizitat decît altele; nu departe de el era o cabană, unde în permanenţă ardea focul în sobă şi clocotea apa în ceainice.
Nc-am aşezat pe stîncile din jurul cabanei şi am băut ceai. Tovarăşii noştri de călătorie au rămas să fumeze cîte o ţigară, iar Vladimir Ilici şi cu mine, nefiind fumători, ne-am îndreptat spre lac. Din depărtare apa lacului părea neagră din cauza stîncilor care se oglindeau în el; în realitate însă era neobişnuit de limpede şi puteai distinge pietrele şi plantele acvatice aflate la mare adîncime, pe fundul lacului.
Ne-am odihnit vreo oră şi apoi am pornit, ajungînd aproape de trecătoarea Zawrat. Cărăruia se curma brusc. A trebuit să ne căţărăm pe stînci. În locurile cele mai abrupte fuseseră prinse în stîncă scoabe de fier pentru a uşura urcuşul. Cu ajutorul lor am început cu prudenţă ascensiunea.
Panorama care se deschidea în faţa ochilor noştri din trecătoare răsplătea din belşug greutăţile urcuşului. De o parte se vedea Hala Gasieunicowa şi Czarny Staw, de partea cealaltă o fermecătoare vale lungă şi în depărtare lanţul sinuos al Munţilor Tatra Mare. În vale sclipeau cinci lacuri mici ca cinci mărgăritare.
— Merita să ne căţărăm pînă aici, a spus Vladimir Ilici.
Coborîrea a fost relativ uşoară. Am ajuns repede la cărarea care, în zig-zaguri regulate, cobora în pantă lină. În vale ne-am îndreptat spre primul din cele cinci lacuri, ne-am răcorit cu apa lui rece ca ghiaţa şi am pornit mai departe.
În vale se mai afla o cabană, dar nu ne-am oprit, căci voiam să ajungem cît mai curînd la ţinta excursiei noastre din ziua aceea: Morskie Oko (Ochiul mării). Am străbătut valea. De la capătul ei începea al doilea defileu, nu prea înalt, spre care ducea o potecă bătătorită. Ajunserăm curînd la defileu, de unde ni se înfăţişa priveliştea unei văi şi mai frumoase, pe fundul căreia, printre stîncile de piatră, se zărea un lac care-ţi făcea întradevăr impresia unui ochi adîncit în orbită.
În dimineaţa următoare, o parte dintre tovarăşii din grup, înspăimîntaţi de cele auzite în legătură cu greutăţile urcuşului pe Rysy, au preferat să se întoarcă acasă: iar noi doi, Vladimir Ilici şi cu mine, am hotărît să mergem pînă la capăt, să ne îndeplinim planul propus.
Urcuşul n-a fost chiar atît de greu cum presupuneam, dar foarte obositor şi monoton. Cărarea şerpuia pe panta abruptă a muntelui. Cînd priveam înapoi vedeam panorama, care se lărgea mereu, a lanţului muntos, iar jos Morskie Oko, care părea foarte mic. Vladimir Ilici s-a oprit de cîteva ori să recunoască diferitele piscuri, care de aici se vedeau cu totul altfel decît din Poronin.
Ajunsesem aproape de vîrf. Mai aveam de străbătut o mică bucată de drum, dar aceasta era cea mai grea. Legătura cu masivul Rysy părea că se întrerupe. La cîţiva metri distingeam clar cărarea care ducea spre vîrf, dar pentru a ajunge la ea trebuia să trecem peste o creastă ascuţită în formă de şa, a cărei coastă cobora aproape vertical în fundul unei prăpăstii. Am privit înapoi. La jumătatea crestei Vladimir Ilici s-a oprit, dar n-a durat mult, a pornit-o din nou şi m-a ajuns. Mi-a explicat că s-a uitat în jos prea devreme şi l-a apucat ameţeala, dar i-a trecut repede.
Am ajuns în vîrf. În faţa noastră se deschidea măreaţa privelişte a munţilor.
Am stat acolo aproape o oră, ne-am odihnit, am mîncat merindele pe care le adusesem cu noi şi ne-am pregătit de coborîre.
Temîndu-mă să nu se repete întîmplarea de pe creasta, i-am propus să apucăm pe un alt drum, sub pretextul că de acolo vom avea o privelişte nouă. Dar Vladimir Ilici, ghicindu-mi intenţia, mi-a răspuns răspicat:
— Nu trebuie să ocolim greutăţile. Trebuie să ştim să le învingem! — Şi cu aceste cuvinte a pornit-o şi a trecut cu bine peste creastă.
Fără nici un alt incident am ajuns în vale, mulţumiţi de excursia făcută.
La sfîrşitul lunii septembrie 1913 (după stilul vechi), în Poronin domnea o animaţie deosebită. Începuse consfătuirea Comitetului Central al P.M.S.D.R. cu activiştii de partid.
A fost mult mai simplu să se organizeze consfătuirea la Poronin decît la Cracovia. Aici soseau mereu turişti şi figurile necunoscute nu atrăgeau atenţia. Cei mai mulţi dintre tovarăşi au tras la pensiunea Huta (în această casă se află acum un muzeu «V. I. Lenin»). Consfătuirea a avut loc în locuinţa lui Vladimir Ilici, în casa Terezei Skupen. În mod oficial acestei consfătuiri i s-a spus «consfătuirea din vară», pentru a induce în eroare ohrana ţaristă. Cu toate precauţiile luate, ohrana a obţinut cele mai exacte informaţii despre consfătuire, căci doi dintre participanţi — Malinovski şi Lobov — au fost demascaţi mai tîrziu ca provocatori.
La sfîrşitul lunii octombrie, soţii Ulianov s-au mutat de la Poronin la Cracovia. Au închiriat o locuinţă tot pe strada Lubomirski, unde locuiseră şi în anul precedent, dar în altă casă. Viaţa şi-a reluat vechiul curs.
Un mare eveniment în viaţa politică a Cracoviei în acea perioadă l-a constituit referatul ţinut de Vladimir Ilici la 8 (21) martie 1914, sub egida organizaţiei studenţeşti progresiste «Spojnia» («Uniunea»). Referatul a atras atenţia adepţilor diferitelor partide. Marea sală a «Spojniei» era plină pînă la refuz.
Îl auzeam pentru prima oară pe Vladimir Ilici vorbind în faţa unei adunări mari şi de aceea cuvintele rostite de el cu acest prilej mi s-au întipărit adînc în minte. Vladimir Ilici a început referatul cu acelaşi ton calm cu care vorbea de obicei. Fără să ridice vocea, fără nici un fel de procedee oratorice, el şi-a introdus imediat auditorii în miezul temei pe care o trata. Analizînd condiţiile economice şi politice din Rusia, el a arătat inevitabilitatea dezvoltării capitalismului şi a creşterii mişcării muncitoreşti, legate de acest proces. Expunîndu-şi concis şi clar ideile, el a arătat rolul proletariatului în mişcarea revoluţionară în general şi în condiţiile din Rusia în special. Apoi Vladimir Ilici a subliniat necesitatea luptei comune a proletariatului tuturor naţionalităţilor care se află sub jugul absolutismului. Trecînd la problema naţională, el a dezvoltat punctul său de vedere în legătură cu dreptul tuturor naţiunilor la autodeterminare, mergînd pînă la formarea de state naţionale.
Referatul, care a ţinut două ore, a fost ascultat cu o atenţie încordată. Pentru cei mai mulţi dintre ascultători, tezele lui fundamentale erau absolut noi. S-au pus numeroase întrebări, la care Vladimir Ilici a dat răspunsuri concise şi clare.
A urmat o discuţie însufleţită, care s-a prelungit trei seri de-a rîndul. Principalele teze ale lui Vladimir Ilici au provocat obiecţii atît din partea membrilor aşa-zisei fracţiuni revoluţionare a P.S.P. cît şi din partea membrilor social-democraţiei din Polonia şi Lituania.
Problemele ridicate în timpul discuţiilor au fost după aceea mult comentate în serile petrecute în casa soţilor Ulianov. V. I. Lenin îmi explica principiile fundamentale ale internaţionalismului mişcării muncitoreşti, străină de orice motive naţionaliste, şi făcea analiza manifestărilor celor mai variate ale naţionalismului. Îndeosebi se ridica cu vehemenţă împotriva oricăror manifestări de antisemitism.
— Chiar şi cea mai mică nuanţă de antisemitism — spunea Vladimir Ilici — este o dovadă a caracterului reacţionar al grupului sau al persoanei care o manifestă.
Pe de altă parte, el condamna cu asprime pe bundişti pentru tendinţa lor de a separa mişcarea muncitorească evreiască de lupta muncitorilor de alte naţionalităţi. El considera poziţia bundiştilor dăunătoare nu numai fiindcă mişcarea muncitorească trebuie să fie unită, ci şi din punct de vedere ideologic.
— Aceste tendinţe — spunea el — trebuie smulse din mişcarea muncitorească, întrucît ele contrazic fundamental ideea solidarităţii muncitoreşti.
În mai 1914 întreaga noastră colonie a revenit la Poronin, deoarece Vladimir Ilici s-a convins că acolo poate lucra tot atît de bine ca şi la Cracovia, iar locul este mai indicat pentru organizarea consfătuirilor.
Un număr destul de mare de tovarăşi din Rusia veneau la Vladimir Ilici la Poronin. Plin de însufleţire şi de voioşie, el cutreiera îndelung împreună cu ei împrejurimile Poroninului, dînd în acest timp directive şi primind informaţii despre starea de lucruri din ţară.
Se făceau pregătiri intense în vederea congresului ordinar al partidului. Dar acest congres n-a putut fi convocat; începuse războiul mondial imperialist. Războiul, cum era şi firesc, a avut repercusiuni asupra situaţiei noastre, a cetăţenilor ruşi aflaţi în vremea aceea pe teritoriu «inamic». Nimeni dintre noi nu se gîndea la acest lucru. Gîndurile noastre erau îndreptate în altă direcţie.
Legăturile cu Rusia au fost rupte. O dată, intrînd la Vladimir Ilici, l-am găsit plimbîndu-se tăcut prin cameră. Erau adunaţi toţi tovarăşii. Deodată Lenin se opri şi ne spuse:
— Trebuie să găsim cu orice preţ noi mijloace de a continua munca în condiţiile războiului. Mai întîi trebuie să restabilim cît se poate de repede legăturile cu Rusia prin tovarăşii aflaţi în Elveţia şi în Suedia. Chiar azi o să le scriem. Trebuie să obţinem cu orice preţ restabilirea unor legături regulate cu Petersburgul.
Vladimir Ilici avea viziunea clară a desfăşurării evenimentelor. Ne-a explicat:
— Dacă războiul cu Japonia de proporţii relativ mici, dezlănţuit în Extremul Orient, a produs o asemenea agitaţie în mase, atunci războiul actual, mult mai serios şi care se duce mai aproape de centrele vitale ale Rusiei, nu poate să nu ducă la revoluţie.
Şi apoi a continuat:
— De la războiul japonez şi pînă astăzi n-au survenit nici un fel de schimbări în armata rusă. Aceiaşi ofiţeri inculţi, aceiaşi generali, aceeaşi intendenţă, acelaşi nivel scăzut în ceea ce priveşte înarmarea. Cu toată vitejia şi eroismul soldatului rus, în asemenea condiţii el nu va putea face mare lucru.
Se vedea bine că războiul trebuia, pe de o parte, să grăbească revoluţia rusă, iar pe de altă parte — cel puţin pentru un anumit interval de timp — să-l rupă pe Lenin de practica revoluţionară. Dar fără să se lase influenţat de condiţiile schimbate, Vladimir Ilici şi-a continuat activitatea teoretică. El a scris un articol despre K. Marx pentru dicţionarul enciclopedic al lui Granat, a elaborat materiale în legătură cu problema agrară şi noi lucrări pe teme inspirate de război.
De două ori pe zi, cînd veneau ziarele, ne adunam cu toţii în jurul poştei. Acolo se discutau ultimele ştiri.
Vladimir Ilici nu făcea parte din categoria optimiştilor, care credeau că războiul se va termina în cîteva săptămîni.
— Va fi un război de lungă durată, — spunea el —, deoarece de ambele părţi există multe resurse militare şi umane. Capitaliştii vor sili guvernele lor să ducă războiul pînă la extenuarea completă a uneia dintre părţi.
Vladimir Ilici urmărea cu deosebită atenţie orice indicaţie cu privire la starea de spirit a muncitorilor din ţările beligerante şi aştepta cu multă nerăbdare comunicatele în legătură cu şedinţele Reichstagului german, care urma să discute bugetul de război. Cu acest prilej trebuia să se definească poziţia social-democraţilor germani. Vladimir Ilici avea mai multă încredere în ei decît în socialiştii francezi: doar social-democraţii germani se pronunţaseră atît de hotărît împotriva războiului la Congresul socialist internaţional de la Basel.
Mi-a rămas pentru totdeauna în minte ziua în care s-a primit ştirea că social-democraţii germani au votat în unanimitate bugetul de război propus de guvernul german. În dimineaţa zilei de 5 august m-am dus la gară pentru a aştepta trenul de dimineaţă cu care soseau la Poronin ziarele din Cracovia. În ziua aceea trebuia să apară în ziare comunicatul în legătură cu şedinţa Reichstagului german, care avusese loc în ajun. Am desfăcut ziarul şi am citit: «Reichstagul a adoptat în unanimitate bugetul de război». M-am dus imediat la Vladimir Ilici şi, emoţionat, i-am comunicat această ştire.
— Nu se poate! — a exclamat el. — N-ai înţeles, probabil, textul telegramei în limba poloneză.
I-am arătat ziarul cu telegrama scurtă, care nu dădea loc la nici o îndoială. Dar asta nu l-a convins. A chemat-o pe Nadejda Konstantinovna, în ale cărei cunoştinţe de limbă poloneză avea mai multă încredere. Nadejda Konstantinovna îi confirmă că traducerea mea era exactă.
Vladimir Ilici şi-a dat imediat seama de importanţa, pe plan internaţional, a acestei trădări a mişcării muncitoreşti internaţionale de către liderii social-democraţiei germane.
— Aceasta înseamnă sfîrşitul Internaţionalei a II-a — a spus el şi a adăugat: — Începînd de azi încetez să mai fiu social-democrat şi devin comunist.
Noi n-am dat atenţie acestor cuvinte rostite de el; abia mai tîrziu am înţeles că chiar din acel moment V. I. Lenin începuse să elaboreze planul Internaţionalei a III-a, al Internaţionalei Comuniste.
Timp de cîteva zile Vladimir Ilici părea că s-a închis în el. Se vedea bine că e foarte preocupat. El înţelegea că trebuie să ia o măsura de mare însemnătate. Hotărît, ca întotdeauna cînd era vorba de probleme importante, principiale, el nu a ezitat să se ridice împotriva autorităţilor unanim recunoscute ale mişcării socialiste internaţionale şi să lanseze un apel revoluţionar către muncitorii din toate ţările beligerante, chemîndu-i la luptă necruţătoare împotriva guvernelor lor, pentru transformarea războiului imperialist în război civil.
Aflîndu-se pe teritoriul imperiului austro-ungar, care era în stare de război cu Rusia, Vladimir Ilici n-avea posibilitatea să activeze în direcţia unirii păturilor revoluţionare ale proletariatului din ţările beligerante. Trebuia să plece într-o ţară neutră, de unde să poată lua legătură cu Rusia şi cu organizaţiile muncitoreşti din celelalte ţări. Acest lucru era extrem de complicat, deoarece guvernele ţărilor beligerante nu lăsau să treacă prin ţara lor cetăţenii ţărilor inamice.
Împrejurări neaşteptate au venit în ajutorul lui Vladimir Ilici.
O întîmplare foarte stupidă. Psihoza războiului ajunsese şi în Poronin, îndepărtatul sat galiţian. Stîrniţi de preotul catolic din localitate, ţăranii au început să supravegheze grupul «muscalilor». O ţărancă înapoiată a descoperit «un lucru îngrozitor»: unul dintre «muscali» colinda muntele şi scria acolo ceva — desigur că desemna poziţiile strategice ale Poroninului. Jandarmul din localitate căruia i s-a adresat ţăranca a făcut o percheziţie în casa lui Vladimir Ilici. Negăsind nimic suspect, în afară de unele tabele cifrate pe care nu le-a înţeles şi de un revolver vechi, el i-a propus lui Vladimir Ilici să-l urmeze a doua zi în oraşul învecinat, Nowy Targ.
După plecarea jandarmului, Vladimir Ilici veni la mine cu bicicleta. Era clar că lucrurile puteau lua o întorsătură neplăcută. Trebuia să-şi asigure fără întîrziere sprijinul unor persoane influente din localitate, care-i cunoşteau activitatea. Am început să ne gîndim la oamenii care ar fi cei mai indicaţi şi ne-am oprit la directorul marelui sanatoriu din Zakopane, dr. Dluski, pe care-l cunoşteam bine. La timpul său luase parte la mişcarea revoluţionară poloneză şi nu se putea să nu cunoască din literatură numele lui Vladimir Ilici.
Fără să stăm mult pe gînduri, ne-am urcat pe biciclete şi am pornit spre sanatoriu, care se găsea la o distanţă de patru-cinci kilometri de Zakopane. Dluski ne-a primit foarte amabil. Era bucuros că are prilejul să-l cunoască pe Vladimir Ilici şi n-a ezitat să garanteze pentru el în faţa starostelui (şeful judeţului) din Nowy Targ; spera că lucrurile se vor aranja curînd dacă...dacă chestiunea n-a fost încă transmisă autorităţilor militare.
Ajungînd cu bine la Poronin, ne-am despărţit. Vladimir Ilici s-a dus pe la tovarăşi pentru a le relata cele întîmplate şi a discuta măsurile care urmau a fi luate, iar eu m-am îndreptat spre scriitorul Kasprowicz ca să obţinem şi sprijinul lui. Cazul lui Vladimir Ilici l-a îngrijorat şi mi-a spus că, desigur, va vorbi cu dragă inimă cu starostele, dar nu se poate adresa autorităţilor militare deoarece soţia sa este rusoaică şi fiică de general, şi că de aceea toată familia lui este suspectată de autorităţile militare.
A doua zi Vladimir Ilici a plecat la Nowy Targ, unde a fost arestat, deoarece cazul lui fusese predat autorităţilor militare.
Prietenii noştri din Zakopane nu mai puteau să ne ajute cu nimic. Nadejda Konstantinovna şi alţi tovarăşi au trimis o serie de telegrame deputaţilor socialişti din parlament: la Cracovia, lui Marek, la Lvov, lui Diamant, la Viena, lui Victor Adler. Acest lucru a avut efect. După zece zile a sosit de la Viena dispoziţia de a-l pune în libertate pe Vladimir Ilici. După aceea, la Viena circulau zvonuri în legătură cu discuţia dintre Adler şi prim-ministrul austriac, care l-ar fi întrebat:
— D-ta eşti pe deplin convins că Lenin este într-adevăr un duşman al ţarului rus?
La această întrebare Adler a răspuns:
— Este cu siguranţă un duşman mai neîmpăcat decît dv., excelenţă.
Vladimir Ilici a obţinut permisia de a pleca la Cracovia şi de aici la Viena, unde a reuşit să obţină viza pentru Elveţia.
La cîteva săptămîni după aceea am părăsit şi eu Poroninul, devenit neospitalier, şi împreună cu familia F. I. Kon am plecat la Viena. Aici, prin intermediul deputaţilor Ellenbogen şi Victor Adler, am obţinut şi eu permisia de a părăsi Austria şi în decembrie am sosit la Zürich.
Vladimir Ilici locuia în acest timp la Berna. Venise aici cu Nadejda Konstantinovna la 23 august (5 septembrie) 1914 şi a doua zi grupul bolşevicilor din localitate s-a întrunit în împrejurimile oraşului, într-o pădure, a ascultat raportul lui V. I. Lenin şi a adoptat istoricele lui «Teze despre război».