De obicei, cînd venea la Petersburg, Maxim Gorki trăgea la locuinţa editorului Konstantin Peatniţki, unde îi erau rezervate două cămăruţe. În timpul acestor vizite la Petersburg, de dimineaţa pînă seara, în întreaga locuinţă încăpătoare a lui Peatniţki era o forfotă de tot felul de lume: oameni de litere, pictori, artişti de dramă şi operă, studenţi şi muncitori. De aceea poliţia ţaristă supraveghea îndeaproape casa, de altfel fără să ascundă cîtuşi de puţin acest lucru.
În noiembrie 1905, cînd am terminat cu toate pregătirile şi am plecat, în sfîrşit, la Petersburg, încă din tren Aleksei Maximovici mi-a spus că vom merge mai întîi la redacţia ziarului «Novaia Jizn» şi de acolo la Peatniţki, pentru a nu deranja pe copoii care îi ţineau sub observaţie locuinţa, silindu-i să se ţină de noi. Bagajele ni le-au luat rudele şi prietenii noştri care ne-au întîmpinat la gară, iar Gorki şi cu mine ne-am îndreptat spre redacţie, care se afla pe Nevski Prospekt, nu departe de gară.
Aici s-au întîlnit pentru prima oară şi s-au cunoscut Gorki şi Vladimir Ilici Lenin.
Mi-aduc aminte cum ne-a întîmpinat Lenin, venind dintr-o cameră din fund şi apropiindu-se cu paşi repezi de Aleksei Maximovici. Şi-au strîns îndelung mîinile. Lenin rîdea plin de voie bună, iar Gorki, adînc tulburat şi, ca întotdeauna în asemenea împrejurări, străduindu-se să vorbească cît mai grav, cu o voce de bas, repeta mereu:
— Aha, va să zică, aşa mi-arătaţi... Bun, bun! Îmi pare foarte, foarte bine!
Eram de mult timp la Peatniţki cînd, într-un tîrziu, Aleksei Maximovici mi-a spus:
— D-da!... Vezi ce întîmplare... Un om minunat, nu-i aşa? Am înţeles imediat despre cine vorbea, dar, pentru a-l necăji, l-am întrebat:
— Despre cine vorbeşti?
— Cum despre cine? Despre Lenin, fireşte! Ce om minunat!... Şi nu te lăuda că mi-ai spus acelaşi lucru mai de mult, de vreme ce-l văzuseşi înaintea mea — încheie el într-un fel cu totul copilăros.
Avea adesea aerul unui copil mare.
Îmi amintesc de întîlnirea lui Gorki cu Lenin la Londra, în 1907, cînd a venit la Congresul al V-lea al Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia.
Lenin ne-a condus la hotelul «Imperial», care se afla în apropiere de British Museum. Era o clădire uriaşă, igrasioasă şi neconfortabilă, dar, nu-mi amintesc de ce, nu s-a putut găsi alt loc de popas.
Ţin minte că Lenin arăta multă grijă pentru Gorki.
— O să răcească aici! El care-i obişnuit cu o climă dulce, cu o îngrijire bună...
Într-adevăr, camera, pe lîngă că era foarte mică, era umedă şi întunecoasă. Jumătate din încăpere era ocupată de pat. Fereastra mare dădea spre un perete. Căminul, cu nişte lemne de decor, era încălzit cu gaze şi dădea puţină căldură. Era în luna mai, dar vremea era ceţoasă şi friguroasă.
Lenin s-a apropiat de pat, a pipăit cearşafurile şi, ştiind că lui Gorki nu-i place ca starea sănătăţii lui să fie un obiect de preocupare, mi-a spus încet:
— Cearşafurile astea sînt pătrunse de umezeală. În lipsă de ceva mai bun ar trebui puse la uscat lîngă căminul ăsta anost. O să înceapă să tuşească Aleksei Maximovici, şi asta nu ar fi de loc bine!
M-a impresionat foarte mult această grijă prietenească. Mai tîrziu am avut prilejul să mă conving cît de atent ştie Lenin să se poarte cu oamenii şi îndeosebi cu tovarăşii, cum observă el totul, ţine seamă de totul şi niciodată nu uită nimic.
După ce Lenin a plecat, Gorki s-a plimbat mult timp prin camera neprimitoare, de la uşă la fereastră, pe lîngă cămin, răsucindu-şi şi muşcîndu-şi după obiceiul lui vîrfurile mustăţilor, apoi dus pe gînduri a îngînat:
— Un om uimitor!
Aleksei Maximovici a fost adînc emoţionat şi încîntat cînd a primit invitaţia de a participa la congres, şi încă cu drept de vot consultativ. I se părea că aceasta îl apropie şi mai mult de tovarăşii muncitori care veniseră din Rusia. Despărţirea silită de patrie îl făcea să sufere mult, dar ascundea cu grija această suferinţă pînă şi intimilor săi şi încerca chiar să se convingă el însuşi că nu duce dorul Rusiei.
Aleksei Maximovici a asistat la toate şedinţele congresului, sorbind cu nesaţ cuvîntările şi chiar replicile izolate ale delegaţilor. Fiecare întîlnire cu Lenin îl făcea pe Gorki să-l îndrăgească tot mai mult.
G. V. Plehanov i-a făcut o impresie nefavorabilă.
— Boier! — l-a calificat Gorki tăios.
Gorki angaja discuţii aprinse cu Bogdanov, Stroev şi chiar cu Lenin cînd aceştia îi vorbeau despre meritele mari ale lui Plehanov, despre erudiţia şi inteligenţa lui, deşi, fireşte, în sinea lui, Aleksei Maximovici înţelegea foarte bine însemnătatea lui Plehanov pentru partid.
Faţă de Liber şi Dan, Aleksei Maximovici avea o atitudine de desconsiderare, în general Gorki ura pe menşevici din tot sufletul, cu excepţia lui Martov, pe care îl numea «suflet rătăcit», şi a lui Vlas Mgheladze, căruia toţi îi ziceau «Triadze». Lui Aleksei Maximovici îi plăcea caracterul dîrz şi înfăţişarea robustă a acestuia. Mai tîrziu, cînd Vlas «Triadze» a venit la Capri, unde a fost o vreme destul de îndelungată oaspetele nostru, Aleksei Maximovici a rămas dezamăgit şi mi-aduc aminte cum o dată, oftînd adînc, mi-a spus:
— Nu, pe un menşevic, chiar dacă este un băiat simpatic, este greu să-l suporţi în doze mari!
Pentru a îmbunătăţi cît de cît hrana tovarăşilor noştri, care în marea lor majoritate flămînzeau, am organizat aprovizionarea congresiştilor cu sandvişuri şi bere, care se aduceau cu coşurile la biserica în care se ţinea congresul.
În timpul pauzelor, delegaţii la congres comentau mult romanul lui Gorki «Mama». Muncitorilor le plăcuse cartea, dar unii dintre ei erau de părere că totul este prezentat într-o lumină mai frumoasă decît în realitate. Această părere l-a mîhnit pe Gorki şi, cu toate că el căuta critica şi o aprecia mult, de data aceasta discuta cu aprindere, demonstrînd că lupta omului împotriva nedreptăţilor vieţii este întotdeauna frumoasă, şi de aceea trebuie prezentată în imagini atrăgătoare.
Lenin aprecia mult romanul «Mama», considerînd apariţia lui ca un eveniment de mare însemnătate; principala lipsă a romanului o vedea în idealizarea intelectualilor revoluţionari.
O dată Gorki i-a vorbit lui Lenin despre impresia pe care i-au produs-o social-democraţii germani. La Berlin, Gorki se întîlnise cu Bebel, Kautsky, Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg şi alţii. Cînd, cu prilejul unei vizite făcute la locuinţa lui Bebel, a văzut numeroasele perniţe, şerveţele, perdeluţe, colivii cu canari şi tot dichisul mic-burghez german, a fost foarte neplăcut impresionat şi a tratat gazda cu destulă răceală.
Trebuia să fi văzut uimirea din ochii lui albaştri cînd a observat că Luiza Kautsky, care stătea lîngă Bebel, a sărutat pentru un motiv oarecare mîna acestuia.
La cină, la marea masă din sufragerie, Gorki avu în faţă o bătrînică, soţia lui Bebel, care stătea foarte însufleţită la taifas cu grasul şi impasibilul Singer.
Gorki m-a întrebat ce spune; soţia lui Bebel îi povestea tocmai lui Singer că puii sînt foarte scumpi pe piaţă, că August al ei nu mănîncă decît carne de pui şi că astăzi a avut norocul să cumpere o pereche de pui foarte arătoşi şi foarte ieftini.
Cînd află subiectul conversaţiei lor, Gorki lăsă să-i scape o exclamaţie de mirare şi oftă atît de tare încît se sperie şi bătrînul Bebel.
Ceea ce a povestit Gorki despre 1905, despre revoluţia din Moscova nu a făcut impresie asupra conducătorilor social-democraţiei germane. Îl ascultară politicos, dar sceptic. Gorki a simţit imediat această atitudine, s-a întrerupt şi, spre mirarea întregii asistenţe, imediat după masă, şi-a luat rămas bun, grăbindu-se să plece.
Cînd Gorki, cu umorul care-i era propriu, îi povestea lui Lenin despre vizitele făcute social-democraţilor germani, Lenin rîdea cu lacrimi şi tot timpul îi cerea noi amănunte.
Lenin a manifestat mult interes pentru întîlnirile lui Gorki cu scriitorii englezi. Gorki l-a cunoscut pe Bernard Shaw, s-a întîlnit cu G. Wells, pe care îl mai văzuse în timpul şederii sale în America, şi cu alţi scriitori mai puţin cunoscuţi, dar nu-i prea plăcea să vorbească despre aceste întîlniri; el era covîrşit de impresiile de la congres şi de întîlnirile cu tovarăşii din Rusia.
La Londra, Lenin i-a făgăduit lui Gorki că va veni la Capri după ce va fi rezolvat toate problemele legate de congres. El s-a ţinut de cuvînt.
Pregătîndu-se să-l întîlnească, Gorki se agita ca un copil. Dorea din toată inima ca Lenin să se simtă bine cît va sta la el, să se odihnească şi să prindă putere.
În fiecare zi mergeau la pescuit. În timpul plimbărilor pe mare, pe care le suportau amîndoi foarte bine, puteau discuta în linişte. În afară de noi nu erau în barcă decît pescari din Capri.
Gorki îi povestea lui Lenin despre Nijni Novgorod, despre Volga, evoca copilăria sa, chipul Akulinei Ivanovna, bunica sa, tinereţea şi peregrinările sale. Vorbea despre tatăl său. Multe amintiri erau legate şi de bunicul său.
Lenin îl asculta cu o atenţie încordată, mijindu-şi, după obiceiul lui, ochii scînteietori, şi, într-un rînd, i-a spus lui Gorki:
— Ar trebui să scrii toate acestea, dragul meu! Toate lucrurile acestea sînt foarte instructive, extrem de instructive...
Gorki se întrerupse brusc, tăcu, tuşi stînjenit şi spuse fără prea mult entuziasm:
— Voi scrie... Odată şi odată.
Lui Gorki îi plăcea mult să-l conducă pe Lenin prin Pompei, prin muzeul din Neapole, pe care îl cunoştea în toate amănuntele. Ei s-au dus împreună să vadă Vezuviul şi împrejurimile oraşului Neapole.
Gorki era un povestitor excepţional. În doua-trei cuvinte el zugrăvea peisaje, descria evenimente, oameni. Această calitate stîrnea o admiraţie deosebită din partea lui Lenin. La rîndul lui, Gorki admira într-una precizia ideilor lui Vladimir Ilici, inteligenţa lui sclipitoare, priceperea lui de a se apropia de oameni şi de a aborda fenomenele direct, simplu şi cu o luciditate neobişnuită.
Cred că afecţiunea caldă a lui Lenin pentru Gorki datează din acea perioadă. Nu-mi amintesc ca Lenin să se fi supărat vreodată pe el. Gorki îl iubea din toată inima pe Lenin şi avea pentru el o admiraţie vie.
Plecînd la Paris, Lenin a făgăduit solemn că va mai reveni la Capri împreună cu Nadejda Konstantinovna. Din păcate, nu şi-a putut ţine în totul această fagăduială; el a mai făcut o vizită la Capri, dar fără Nadejda Konstantinovna şi pentru scurt timp.
În acea perioadă se stabiliseră la Capri şi A. V. Lunacearski, A. A. Bogdanov, V. A. Bazarov. I. P. Ladîjnikov, un vechi prieten şi tovarăş de-al nostru, venise şi el de la Berlin pentru a rezolva o serie de probleme ale editurii.
Încă pe drumul de la funicular pînă la vila Bedus, unde locuia pe atunci, Aleksei Maximovici i-a vorbit lui Vladimir Ilici despre ataşamentul deosebit pe care îl are Bogdanov faţă de Lenin, despre faptul că Lunacearski şi Bazarov sînt oameni extraordinar de talentaţi şi inteligenţi...
Vladimir Ilici l-a privit pieziş pe Aleksei Maximovici şi, mijindu-şi ochii, l-a întrerupt cu hotărîre:
— Nu te osteni, Aleksei Maximovici. Îţi pierzi timpul în zadar.
Bogdanov, Bazarov şi Lunacearski au încercat în repetate rînduri să găsească o cale de înţelegere cu Vladimir Ilici, dar Vladimir Ilici considera că în stadiul în care ajunseseră divergenţele orice discuţie pe teme filozofice este inutilă. El evita în mod hotărît şi categoric asemenea discuţii în ciuda eforturilor pe care toţi, inclusiv Alexei Maximovici, le depuneau pentru a-l antrena. Gorki dorea mult să înţeleagă esenţa divergenţelor, disensiunile profunde dintre tovarăşi îl frămîntau nespus.
În timpul celei de-a doua vizite a lui Vladimir Ilici la Capri, Aleksei Maximovici n-a avut decît foarte rar prilejul să rămînă singur cu el. Erau mereu deranjaţi de alţii. Vladimir Ilici a stat la Capri numai cîteva zile, iar după plecarea lui Gorki a rămas trist pentru multă vreme.