Pe la sfîrşitul lui februarie sau începutul lui martie 1902 am primit din München, unde apărea pe atunci «Iskra», o scrisoare de la I. O. Ţederbaum (Martov), care îmi făcea cunoscut că, din anumite considerente, tipărirea «Iskrei» în Germania prezintă unele inconveniente şi că, dacă ziarul ar putea fi tipărit în tipografia federaţiei social-democrate din Anglia, redacţia s-ar muta la Londra. El mă ruga să vorbesc despre această posibilitate cu tov. Harry Quelch, redactorul responsabil al lui «Justice», publicaţie săptămînală a social-democraţiei engleze. La scrisoarea lui I. O. Ţederbaum era anexată o scrisoare a lui V. I. Zasulici către tov. Quelch — un fel de mandat pe numele meu pentru ducerea tratativelor. Chiar de la prima întrevedere cu tov. Quelch s-a lămurit că, deşi localul era strîmt, «Iskra» putea fi tipărită în tipografia «Justice» cu condiţia să avem zeţarii noştri.
Am comunicat numaidecît lui I. O. Ţederbaum rezultatele tratativelor şi am primit înştiinţarea că în scurt timp iskriştii se vor muta la Londra. Despre acelaşi lucru mi-a scris şi V. I. Ulianov, pe care pînă atunci nu l-am cunoscut personal. Vladimir Ilici îmi scria că pe adresa mea vor veni scrisori pentru un oarecare Iacob Richter şi că aceste scrisori vor fi pentru el. Curînd după aceea, Vladimir Ilici a sosit la Londra împreună cu Nadejda Konstantinovna. I. O. Ţederbaum a venit cu vreo două săptămîni mai tîrziu. Asta era cu cîteva zile înainte de asasinarea lui Sipeaghin, ministrul de interne, de către Balmaşev. «Bine lucrat», mi-a spus Vladimir Ilici cînd, venind la el într-o dimineaţă, i-am comunicat acest eveniment. După cum se ştie, acest asasinat a prilejuit o înverşunată polemică în problema terorii între «Iskra» şi socialiştii-revoluţionari.
Timp de aproape o săptămînă, Vladimir Ilici şi Nadejda Konstantinovna au locuit într-una din numeroasele «camere de dormit» din Londra pe care le subînchiriau locatarii mai nevoiaşi, apoi şi-au găsit două camere nemobilate nu departe de staţia de cale ferată orăşenească King's Cross Road. În aceste două camere, pentru care a trebuit să se procure cel mai modest mobilier (paturi, mese, scaune şi cîteva poliţe simple pentru cărţi), Vladimir Ilici şi Nadejda Konstantinovna au locuit tot timpul pînă la mutarea «Iskrei» în Elveţia (în primăvara anului 1903). Îmi amintesc că mobilierul prea simplu al camerelor a trezit nedumerirea gazdei lor. Aceasta era neliniştită îndeosebi de lipsa de perdele la ferestre şi insista ca ei să-şi cumpere neapărat niscai perdele, fiindcă altfel ea va avea neplăceri din partea proprietarului, care pretinde tuturor locatarilor imobilului său o anumită respectabilitate. Pe doamna Yaw (acesta era numele de familie al gazdei) o stingherea şi mai mult faptul că Nadejda Konstantinovna nu purta verighetă. A trebuit însă să se împace cu această situaţie cînd i s-a explicat că chiriaşii ei sînt soţi pe deplin legitimi şi că, dacă mai vorbeşte de lipsa de verighetă ca de ceva blamabil, riscă să fie dată în judecată pentru defăimare. După această explicaţie dată doamnei Yaw nu de Vladimir Ilici şi de Nadejda Konstantinovna, ci de K. M. Tahtarev, a cărui soţie (defuncta A. A. Iakubova) era bună prietenă cu Nadejda Konstantinovna, doamna Yaw s-a potolit şi nu s-a mai îndoit de respectabilitatea chiriaşilor ei.
Nadejda Konstantinovna se ocupa singură de modesta ei gospodărie — făcea cumpărăturile, gătea pe o lampă de petrol etc. O mai uşura puţin de grijile menajului bătrîna ei mamă, care venise mai tîrziu la Londra şi care nu se simţea la îndemînă în ţară străină. Îndată după sosirea sa, Vladimir Ilici mi-a spus că ceilalţi iskrişti vor ţine gospodărie comună, dar că lui îi este absolut imposibil să trăiască astfel deoarece l-ar supăra să nu poată fi niciodată singur. Prevăzînd că tovarăşii veniţi din Rusia şi din străinătate, nesocotind timpul lui — potrivit obiceiului rusesc —, îl vor plictisi, el a cerut ca, pe cît se poate, să fie scutit de vizite prea dese.
Din redacţia «Iskrei», care pe atunci era alcătuită din Vladimir Ilici, I. O. Ţederbaum, V. I. Zasulici, G. V. Plehanov, P. B. Akselrod şi A. N. Potresov, s-au mutat la Londra numai primii trei. Plehanov şi Potresov veneau doar din cînd în cînd. Cît timp redacţia «Iskrei» a fost la Londra, Akselrod n-a venit nici măcar o singură dată. Pe Sidmouse's Street, nu departe de locuinţa soţilor Ulianov, au fost închiriate cinci camere, nu prea mari, care se aflau la două etaje: una servea drept sufragerie, alta era cameră de musafiri, iar în celelalte trei ne-am instalat noi: V. I. Zasulici, I. O. Ţederbaum şi eu. O maşină de gătit cu gaz ne permitea să gătim pe rînd, fără prea multă bătaie de cap, prînzul de fiecare zi. De altfel, din cînd în cînd ne potoleam foamea într-un restaurant modest de pe Grace-Inn Road. Interiorul comunei noastre era cît se poate de simplu. Sidmouse's Street este una dintre cele mai sărăcăcioase străzi din Londra. Vecinii noştri din imobil făceau parte din păturile de jos ale societăţii engleze şi aveau faţă de noi, ca străini, o atitudine destul de ostilă, deşi nu-i incomodam cu absolut nimic. Se prea poate să-i fi şocat faptul că la noi poposeau mereu tovarăşi care veneau la Londra. În Anglia chiria se plăteşte de obicei săptămînal, nouă însă proprietarul ne-a cerut chiria pe trei luni înainte, iar la jumătatea celui de-al doilea trimestru ne-a pus în vedere că trebuie să eliberăm locuinţa. Comuna noastră s-a dizolvat. De altfel, între timp membrii ei se adaptaseră destul de bine condiţiilor de viaţă din Anglia şi puteau de aici înainte să trăiască şi separat unii de alţii.
La Londra, Vladimir Ilici şi Nadejda Konstantinovna au dus o viaţă destul de retrasă. Încă înainte de a veni aici, Vladimir Ilici studiase atît de amănunţit planul oraşului, încît eu, care mă consideram într-o oarecare măsură vechi locuitor al Londrei, eram uimit de priceperea lui de a alege drumul cel mai scurt atunci cînd trebuia să mergem undeva împreună (din motive financiare evitam, pe cît era cu putinţă, să luăm tramvaiul cu cai sau trenul din interiorul oraşului). Vladimir Ilici, care ştia bine limba engleză încă înainte de a veni la Londra, a hotărît să se perfecţioneze în cunoaşterea acestei limbi şi în acest scop a dat (după cît îmi amintesc, în săptămînalul «Atheneum») un anunţ cu următorul cuprins: «doctor în drept rus şi soţia lui doresc să ia lecţii de limbă engleză în schimbul unor lecţii de limbă rusă». După acest anunţ s-au prezentat la Vladimir Ilici şi Nadejda Konstantinovna trei profesori-elevi englezi. Unul dintre aceştia era un oarecare mister Rayment, un bătrîn venerabil care semăna cu Darwin şi care era funcţionar la cunoscuta firmă editorială George Bell şi fiii; al doilea — un oarecare Williams, funcţionar de birou; al treilea — un muncitor cu numele de Young. Pe cît se pare, la aceste persoane s-a limitat cercul cunoştinţelor engleze ale lui Vladimir Ilici. Din cînd în cînd se ducea pe la social-democratul german M. Beer, corespondent al unor ziare social-democrate, iar mai tîrziu autorul «Istoriei socialismului în Anglia» şi al altor cărţi.
Dintre emigranţii ruşi, pe vremea aceea mai locuiau la Londra P. Kropotkin, N. V. Ceaikovski, F. Volhovski, Cerkezov, A. L. Teplov, F. A. Rotştein şi un grup de bundişti, care publicau «Izvestiia Bunda», o foaie cu conţinut mai mult informativ, care apărea destul de des. Cu aceşti oameni, mai ales cu emigranţii mai vechi, Vladimir Ilici nu se întîlnea mai de loc. Totuşi, în două rînduri a trebuit să vorbească la mari adunări organizate de ruşi la Whitechapel, în faţa unui auditoriu muncitoresc format în majoritate din muncitori evrei din Rusia. Prima dată a ţinut un referat în care critica programul şi tactica socialiştilor-revoluţionari, iar a doua oară a vorbit în 1903, alături de alţi oratori (dintre care îmi amintesc pe Varski, membru al partidului social-democrat din Polonia), la aniversarea Comunei din Paris, rostind un strălucit discurs, rămas, din păcate, neînregistrat. Exista pe atunci la Londra o asociaţie rusă de conferenţiari, la a cărei organizare luaseră parte activă A. A. Iakubova, K. M. Tahtarev şi eu. În fiecare săptămînă, la Whitechapel se ţineau conferinţe pe teme sociale, urmate de discuţii vii, la care participau atît anarhiştii şi bundiştii cît şi social-democraţii «Iskrişti » sau adepţi ai altor curente. O dată am organizat o conferinţă pe care trebuia s-o ţină I. O. Ţederbaum, subiectul nu mi-l amintesc, şi am închiriat în acest scop una din încăperile unei berării. Conferinţa s-a bucurat de un succes deosebit, dar la plecare ne-a fost dat să auzim o ploaie de înjurături din partea cîrciumarului, care era peste măsură de indignat că oamenii noştri nu erau băutori.
Vladimir Ilici venea în «comună» în fiecare zi pentru o jumătate de oră-o oră cu treburi redacţionale sau de altă natură. Din cînd în cînd ne vizitau oameni din Rusia. Curînd după mutarea iskriştilor la Londra au sosit P. G. Smidovici (care a participat activ la mobilarea «comunei»), iar după o lună şi jumătate a venit sora lui, I. G. Lehmann («Dimka»). Pe M. N. Lehmann, soţul ei, îl preocupa ideea de a tipări «Iskra» în Rusia cu ajutorul unor clişee de celuloid şi a făcut chiar cîteva experienţe cu confecţionarea unor astfel de clişee într-una din tipografiile din Londra. De la Kiev au venit A. P. Tarasevici şi V. M. Sapejko, care insistau ca pe lîngă «Iskra» să se scoată şi un ziar care din punctul de vedere al expunerii să fie mai accesibil maselor muncitoare. Plehanov s-a raliat la argumentele lor în favoarea editării unui astfel de ziar, dar ceilalţi membri ai redacţiei au fost împotrivă, mai ales I. O. Ţederbaum, care spunea că lui Plehanov îi convine să ia această poziţie fiindcă el, oricum, tot nu va scrie nimic. Viaţa iskriştilor s-a înviorat mult după sosirea grupului de tovarăşi care săvîrşiseră faimoasa evadare din închisoarea Kiev (N. E. Bauman, V. N. Krohmal şi alţii). Un timp destul de îndelungat a trăit la Londra L. G. Deutsch, care a povestit adeseori în public amintirile sale din Siberia. Dintre ceilalţi tovarăşi veniţi din Rusia, îmi amintesc de răposatul dr. Krasnuha şi de Dobrovolski.
Nu pot să nu pomenesc şi de un alt vizitator, P. N. Miliukov. Pe vremea aceea el era obsedat de ideea unificării întregii opoziţii din Rusia. L-am întîlnit la F. A. Rotştein, unde în afară de mine mai fuseseră invitaţi K. M. Tahtarev, precum şi cîţiva bundişti, dintre care îmi amintesc numai de Aleksandr Kremer. Cînd a aflat de la mine că V. I. Zasulici şi alţi cîţiva membri ai redacţiei «Iskrei» se află la Londra, P. N. Miliukov şi-a exprimat dorinţa de a-i vedea şi a făcut în acest scop o vizită la «comuna » noastră. Au discutat cu el mai mult I. O. Ţederbaum şi V. I. Zasulici. Relevînd imensa popularitate de care se bucură marxismul, Miliukov le-a reproşat amarnic iskriştilor campania dusă de ei împotriva terorii după asasinarea lui Sipeaghin de către Balmaşev, încredinţîndu-ne că vor fi de ajuns încă două-trei acte teroriste încununate de succes pentru a obţine o constituţie...
Nadejda Konstantinovna se ocupa încontinuu de cifrarea şi descifrarea corespondenţei cu cei din Rusia. Ţin minte că a trebuit să copiez zeci de scrisori dintr-o culegere de scrisori model în limba germană, pentru ca Nadejda Konstantinovna să poată scrie apoi, printre rînduri, cifrul cu cerneală simpatică. Vladimir Ilici lucra la biblioteca din British Museum sau acasă. Uneori se plimba prin oraş sau vizita muzeele din Londra. Minunatul muzeu de ştiinţe naturale din Kensingtonul de sud nu i-a făcut o impresie deosebită; în schimb, Grădina zoologică din Londra i-a plăcut foarte mult, animalele vii îi plăceau mai mult decît cele împăiate. Uneori reuşeam să tîrîm cu noi pe Vladimir Ilici şi pe Nadejda Konstantinovna la cîte o adunare de-a englezilor. Îmi amintesc mai ales de un miting al irlandezilor, la care a vorbit conducătorul acestora, John Redmond, şi de o mică adunare organizată la unul din cluburile socialiste semimuncitoreşti.
Preţuindu-şi timpul, Vladimir Ilici nu-i prea avea la inimă pe vizitatorii din Rusia care nu voiau să ţină seamă de acest lucru. Îmi amintesc cît de indignat era el împotriva vizitelor zilnice pe care i le făcea defunctul Leiteizen (Lindov), care venise de la Paris şi care nu-l slăbea cu vizitele. «Dar ce, la mine-i veşnic sărbătoare?» — spunea Vladimir Ilici, plîngîndu-se de acest lucru celor din «comună».
Dar cu toată preocuparea sa de a-şi economisi timpul, Vladimir Ilici primea cu plăcere să ţină lecţii în cadrul unui cerc de muncitori emigranţi ruşi, organizat cu participarea mea directă încă înainte de sosirea iskriştilor la Londra. El mergea adeseori cu mine la Whitechapel pentru a explica membrilor acestui cerc programul P.M.S.D.R. elaborat de redacţia «Iskrei». El le citea programul frază cu frază, oprindu-se la fiecare cuvînt şi lămurind toate nedumeririle ascultătorilor. Prin componenţa lui, cercul acesta muncitoresc constituia o mică internaţională; printre cei ce făceau parte din el erau: englezul rus Roberts, un tînăr lăcătuş care se născuse şi crescuse în Rusia şi venise din Harkov la Londra, unde lucra la uzina de maşini «Helferich Sade»; germanul rus Schiller, legător din Moscova, care lucra la «Iskra» ca zeţar; strungarul în lemn Segal din Odesa; lăcătuşul specialist în mecanică de precizie Mihailov din Petrograd şi alţii. Mai tîrziu, au plecat cu toţii în Rusia, unde au activat în cadrul organizaţiilor de partid.
Odată, într-o conversaţie cu Vladimir Ilici, eu am cam făcut haz pe seama unui articol apărut în ziarul londonez «Justice» în care se afirma că revoluţia socială bate la uşă; Vladimir Ilici n-a văzut cu ochi buni ironia mea. «Eu, totuşi, sper să apuc revoluţia socialistă», a declarat el apăsat, adăugînd totodată cîteva epitete puţin măgulitoare la adresa scepticilor.
Divergenţele dintre iskrişti, care la Congresul al II-lea al partidului, din 1903, au dus la sciziune, au început din momentul apariţiei lucrării lui Vladimir Ilici «Ce-i de făcut?», fără a trece însă dincolo de cadrul redacţiei. Se pare că aceste divergenţe din cadrul redacţiei au şi făcut ca, în primăvara anului 1903, «Iskra» să se mute în Elveţia, unde îşi aveau domiciliul G. V. Plehanov şi P. B. Akselrod, care colaborau foarte rar la «Iskra». După ce s-a produs sciziunea, am primit din Geneva o scrisoare de la Vladimir Ilici în care, vorbind dezaprobativ despre atmosfera din Elveţia, îmi spunea: «Nu degeaba am fost singurul care m-am pronunţat împotriva plecării din Londra».