Am avut prilejul să-l întîlnesc pe Vladimir Ilici încă din anul 1904, cînd mă aflam pentru prima oară în străinătate. În primăvara anului 1904, m-am apucat să citesc cuvîntările lui cuprinse în procesele-verbale ale Congresului al II-lea şi din aceste cuvîntări am început să-l cunosc pe Lenin. Ele mi-au atras de la bun început atenţia şi m-au captivat prin logica, claritatea şi revoluţionarismul lor consecvent. L-am auzit pentru prima oară pe Vladimir Ilici vorbind la o adunare consacrată comemorării Comunei din Paris, care s-a ţinut la 9 (22) martie 1904, într-o sală din Geneva (Handwerk de pe Plainpalais, mi se pare).
Această adunare, după cît îmi amintesc, a fost prezidată de tov. Lepeşinski. Ca orator, Vladimir Ilici îmi plăcea nespus de mult prin simplitatea exprimării sale, prin faptul că nu recurgea la nici un fel de artificii.
Tot pe vremea aceea, în primăvara anului 1904, Vladimir Ilici conducea un cerc în care se studia Statutul partidului. Ţin bine minte că se simţea vădit plictisit în rolul său de conducător al cercului. În mai 1904 am plecat la Kazan, ducînd cu mine numeroase albume, sugative etc., confecţionate într-un mod special. Cartonul din care erau făcute aceste obiecte era lipit dintr-o mulţime de foi foarte subţiri, care conţineau literatură ilegală. Mă întorceam acasă ca adept hotărît al bolşevismului.
Am mai mers încă o dată în străinătate în martie-aprilie 1905, după 8 luni de activitate în cadrul comitetului din Kazan al P.M.S.D.R. De data aceasta l-am cunoscut chiar personal pe Vladimir Ilici, m-am văzut cu el de mai multe ori şi am stat îndelung de vorbă. Încă de la prima noastră convorbire mi-am dat numaidecît seama că este un om cu totul aparte, un om eminent, fără doar şi poate genial. N-am avut niciodată în viaţa mea prilejul să întîlnesc un om cu o asemenea inteligenţă. Contactul personal cu Vladimir Ilici, chiar şi cea mai scurtă convorbire cu el, îţi oferea întotdeauna ceva nou, neobişnuit, ceva care nu putea fi obţinut atît de uşor şi de simplu pe altă cale.
Există scriitori care dau în operele lor tot ceea ce, în general, pot ei să dea. Contactul personal cu asemenea oameni nu-ţi oferă în plus nimic nou. Cu toata bogăţia de conţinut şi profunzimea lucrărilor sale, Vladimir Ilici era mai presus de ele. Trebuie să relevăm apoi neasemuita lui capacitate de a da interlocutorului său extraordinar de mult într-o discuţie foarte scurtă. În cursul unei convorbiri el mi-a mărturisit că consideră plecarea sa din redacţia ziarului «Iskra» ca o greşeală. Reieşea de la sine că el spune acest lucru pentru ca eu şi toţi ceilalţi tovarăşi să învăţăm din experienţa lui şi să nu repetăm greşeli care au fost săvîrşite o dată.
În legătură cu polemica sa cu Plehanov, mi-a relatat un amănunt interesant, care de asemenea prezenta importanţă practică. În articolele sale polemice Plehanov recurgea la atacuri violente şi jignitoare pentru a-l scoate din răbdări pe adversar. Rîzînd, Vladimir Ilici spunea că el cunoaşte destul de bine acest procedeu: scopul folosirii lui este de a-l face pe adversar să spună, în furia sa, tocmai ceea ce nu trebuie; să scrie, în stare de surescitare, cine ştie ce prostii. După ce adversarul s-a lăsat prins într-o astfel de cursă, poţi să faci din el ce vrei.
Vladimir Ilici mi-a spus că deocamdată el e hotărît să tacă. Asta era în primăvara anului 1905. Planul său strategic era să-i prindă în această cursă pe menşevici. El a reuşit în mare măsură să facă acest lucru cu ajutorul cunoscutelor caricaturi ale lui P. N. Lepeşinski şi al broşurilor lui Galerka (M. S. Olminski).
Aflînd, în cursul unei discuţii, că am absolvit Facultatea de drept a Universităţii din Kazan, Vladimir Ilici a început sa mă întrebe de profesorii care ţineau prelegeri acolo încă de pe vremea cînd el — în semestrul de toamnă al anului 1887 — era la Universitatea din Kazan. Unii dintre aceşti profesori ţineau încă prelegeri şi la începutul perioadei 1900—1910[1].
Vladimir Ilici şi-a amintit, între altele, de o întîmplare în legătură cu dezordinele studenţeşti de la sfîrşitul anului 1887, şi anume de o discuţie cu comisarul de poliţie care îl arestase şi care îl ducea cu o birjă. Mi-a povestit cu atîta vioiciune despre această discuţie, încît ea mi s-a întipărit bine în minte. Pe cît se vede, comisarul de poliţie, care îl judeca după înfăţişare pe tînărul student, — Lcnin avea pe atunci abia 17 ani — a crezut că el intrase în mod întîmplător în încurcătură, datorită influenţei «nefaste» a colegilor săi. Comisarul i s-a adresat dintru început cu îndemnul: «Nu te mai răzvrăti, tinere, vezi că în faţa voastră se ridică un zid!» Efectul a fost însă cu totul altul decît cel aşteptat: «Da, un zid, dar un zid putred, de-l atingi, se prăbuşeşte!» — i-a răspuns Vladimir Ilici.
În cursul convorbirii noastre, care a fost foarte animată, am reuşit să ating şi unele probleme teoretice care mă interesau pe atunci şi care-mi erau neclare. Cele cîteva observaţii ale lui Vladimir Ilici mi-au fost de un nepreţuit ajutor.
Dacă citirea cuvîntărilor, a articolelor şi a broşurii lui «Ce-i de făcut?» a făcut numaidecît din mine un adept înflăcărat al lui, apoi, cînd l-am cunoscut personal, am rămas de-a dreptul vrăjit. Vladimir Ilici mi-a apărut ca un om cu cunoştinţe neobişnuit de vaste în domeniile cele mai diferite şi cu un orizont foarte larg.
Aflînd că cutreieram Elveţia pe jos, călăuzindu-mă după un Baedeker, el a privit cu multă simpatie acest obicei al meu. Mi-a spus că plimbările pe jos prin locuri necunoscute îi făceau şi lui o deosebită plăcere. Mi-a povestit cum, pe vremea cînd era la Samara, a făcut un aşa-zis «înconjur al lumii» — a pornit cu barca în jos pe Volga, pînă la capătul cotului de la Samara, a trecut pe un rîuleţ care curge spre nord, a plutit pe el pînă la revărsarea sa în Volga, lîngă Jiguli, şi s-a întors înapoi la Samara, tot la vale, în cursul apei.
Cunoscîndu-l personal mai îndeaproape, am început să văd în el nu numai conducătorul genial în care poţi să-ţi pui toată încrederea, care te va duce pe drumul cel bun; el a devenit pentru mine un om drag, pentru care am simţit un trainic ataşament personal, şi pentru care eram gata să fac tot ce mi s-ar fi cerut.
Ulterior, în vara anului 1905, cînd noi — activiştii de partid din Kazan — am citit, în cadrul întregului comitet, minunata lui broşură «Două tactici», am simţit cu toţii că interesele dezvoltării revoluţiei nici nu puteau fi apărate mai just, mai consecvent şi cu mai mult talent de cum o făcea Vladimir Ilici. El ştia să înflăcăreze inimile tuturor acelora cărora le era scumpă cauza revoluţiei. Îmi amintesc cum într-o seară, cam tot pe vremea aceea, în vara anului 1905, cîţiva tovarăşi discutam despre Vladimir Ilici: va putea el să fie conducătorul unei revoluţii victorioase? Atunci noi am formulat întrebarea astfel: va putea fi el oare un Robespierre? La această discuţie a luat parte şi G. I. Kramolnikov. Îmi amintesc că a triumfat părerea ca el va putea, fără îndoială, şi îşi va îndeplini rolul, probabil, chiar mai bine. Cel puţin asta era ferma mea convingere.
Aş vrea să relev, în general, puternica înrîurire a personalităţii lui Vladimir Ilici asupra tuturor acelora care au avut fericirea să stea de vorbă cu el. În 1911 am avut prilejul să cutreier mult prin Paris împreună cu un tînăr muncitor din Sormovo, tovarăşul N., care, absolvind şcoala de la Bologna, era îmbîcsit de idei bogdanoviste şi avea faţă de Vladimir Ilici o atitudine oarecum sceptică. Nadejda Konstantinovna îmi făcuse cunoştinţă cu acest muncitor, ca să vizităm împreună Parisul şi curiozităţile lui. Şi în Rusia urma să plecăm împreună, întrucît el nu cunoştea nici o limbă străină, iar eu tocmai trebuia să mă întorc în ţară. În discuţiile noastre cu privire la diferite probleme de filozofie şi de tactică, N. nu se prea lăsa convins cînd mă străduiam să-i demonstrez justeţea poziţiei lui Lenin şi falsitatea punctului de vedere al lui Bogdanov.
În sfîrşit, a sosit şi ziua plecării; ne-am înţeles să ne întîlnim la gară, unde N. trebuia să vină direct de la Vladimir Ilici, cu care avea ceva de discutat. Vladimir Ilici trebuia să verifice în ce măsura şi-a însuşit N. materialele elaborate de el, şi, în afară de aceasta, să-i dea diferite instrucţiuni.
Cînd ne-am văzut instalaţi în vagon, N. a început să-mi vorbească pe larg şi cu mult entuziasm despre impresia covîrşitoare pe care a produs-o asupra lui convorbirea de rămas bun cu Vladimir Ilici. Într-o expunere, care a durat aproape o oră, el a reuşit să-i înfăţişeze asemenea perspective şi să-i împărtăşească atîtea învăţăminte cît nu căpătase în tot timpul cît audiase cursurile şcolii de la Bologna. Aşa m-a încredinţat însuşi N., şi acestea au fost — aproape textual — cuvintele lui.
Vladimir Ilici era o personalitate atît de puternică, încît influenţa lui nu se limita la domeniul ideologic. Am avut prilejul să întîlnesc ulterior mulţi tovarăşi care pînă şi în aspectul lor exterior căpătaseră parcă o asemănare cu Vladimir Ilici, imitînd, pe cît se vede, involuntar şi fără să-şi dea seama gesturile lui, expresiile lui, intonaţiile lui, pînă chiar şi expresia ochilor lui.
Data următoare am avut ocazia să mă întîlnesc cu Vladimir Ilici în 1908, la Geneva, în Elveţia, unde mă aflam încă din 1906, cînd fusesem expulzat. În primăvara anului 1908, la o conferinţă despre Shakespeare, pe care o ţinea mr. Mobbs, lector de limba engleză la Universitatea din Geneva, şi pe care o ascultam şi eu, aşezat într-una din băncile din fund, a intrat în sală un om şi a luat loc lîngă mine. Era Vladimir Ilici, dar nu l-am recunoscut imediat, căci era fără barbă. Spre sfirşitul conferinţei am început să ne privim unul pe altul, şi Vladimir Ilici a intrat în vorbă cu mine. El şi-a amintit că ne cunoaştem. E greu de redat bucuria pe care mi-a produs-o această întîlnire neaşteptată. Am ieşit împreună în stradă şi l-am condus pînă la locuinţa sa.
L-am întrebat de care episod îşi aminteşte cu cea mai mare plăcere din tot ce a făcut în timpul ultimei lui şederi în Rusia. Mi-a povestit că i-a procurat o deosebită satisfacţie un mare miting, singura dată cînd a reuşit să vorbească în public; aici el a făcut să fie adoptată o rezoluţie a sa, după ce a explicat-o în toate amănuntele, aşa încît a fost adoptată perfect conştient, adică după ce fusese tălmăcită şi limpezită pînă la capăt. Cele relatate de el cu privire la acest miting mi s-au întipărit bine în minte. Pe cît se pare, era vorba de mitingul care s-a ţinut în casa contesei Panina.
Ţin încă minte că mi-a povestit o dată cum pe bulevardul Nevski l-au încolţit patru copoi, care erau gata să-l aresteze, dar a reuşit totuşi să le scape.
La întrebarea mea cum priveşte el viitorul, cînd crede el că va veni din nou revoluţia, Vladimir Ilici a răspuns că deocamdată «ţăranul hibernează»; cînd va ieşi el din această stare, va veni şi revoluţia. Vladimir Ilici era teribil de pornit împotriva cadeţilor, care în fond făcuseră ca ţarul să capete împrumutul, căci dacă ei ar fi prezentat Franţei o declaraţie hotărîtă, în sensul că împrumutul contractat fără aprobarea Dumei nu va fi recunoscut de reprezentanţa populară, ţarul nu ar fi primit bani din Franţa fără avizul Dumei.
Întrucît expira termenul exilului meu, trebuia să mă întorc în curînd în Rusia. Înainte de plecare am trecut de cîteva ori pe la Vladimir Ilici. El a insistat ca eu să-mi scriu în mod amănunţit amintirile despre anul 1905, despre evenimentele din octombrie şi în special despre învăţămintele lor în legătură cu înarmarea muncitorilor, cu detaşamentele de luptă, cu organizarea insurecţiei şi cucerirea puterii.
Într-o seară, ducîndu-mă pe la Vladimir Ilici, m-a invitat să mergem la o berărie. Ne-am aşezat la o măsuţă, arn cerut bere şi am început să vorbim. Vladimir Ilici m-a întrebat cu ce mă mai ocup. Pe atunci studiam cu sîrguinţă literatură sociologică şi istorică şi încercam să scap singur din mrejele ideologiei juridice. Deodată Vladimir Ilici a întrerupt discuţia, spunînd: «This man is suspicious»1), şi a făcut un gest discret spre un individ, probabil un agent secret, care tocmai se aşezase lîngă noi. Ne-am ridicat imediat şi am plecat.
Pregătindu-mă să părăsesc Geneva, am lichidat cu puţinele lucruri din casă şi am fost foarte bucuros cînd Vladimir Ilici a acceptat să duc la el poliţa mea de cărţi. Am dus-o cu două zile înainte de plecare.
Am reuşit să mai fac un drum în străinătate abia în ianuarie 1911. Atunci am luat cu mine schiţa lucrării mele despre stat, în care mă străduiam să înving concepţia ideologică burgheză despre stat. Voiam să mă consult cu cineva în legătură cu această lucrare şi să clarific o serie de îndoieli teoretice. La Berlin am fost la Kautsky, dar din cele discutate cu el în vederea rezolvării problemelor care mă interesau nu m-am ales cu nimic. Sosind la Paris, de la gară m-am dus direct la Vladimir Ilici, care locuia pe Rue Marie-Rose. El m-a întîmpinat foarte cordial şi mi-a indicat o casă din apropiere unde mă puteam stabili. Am stat la Paris cam o săptămînă. Am fost de cîteva ori la Vladimir Ilici, iar într-o seară am stat de vorbă un timp destul de îndelungat. Vladimir Ilici mi-a răsfoit manuscrisul, care i-a trezit interes. Vorbind de jurişti, Vladimir Ilici şi-a amintit de o reuşită expresie a lui Bebel: «Juristen sind durchaus reaktionäre Leute»2) şi de expresia lui Marx: «Juristisch — also falsch»3). Nu cunoşteam aceste expresii. Mi-a plăcut îndeosebi ultima, întrucît confirma întru totul concluziile mele.
Pentru mine nu era destul de clară, pe atunci, imensa importanţă istorică a activităţii, în aparenţă măruntă, de zi cu zi pe care o desfăşura Vladimir Ilici, sau, mai bine zis, înţelegeam că ea este extrem de necesară, dar parcă-mi era ciudă că o forţă teoretică cum era Vladimir Ilici, o minte genială (am fost captivat de lucrarea lui «Materialism şi empiriocriticism», care, după mine, nu e cu nimic mai prejos, prin importanţa ei, de «Anti-Duhring»), un gînditor cu atîta pregătire trebuie să-şi irosească forţele şi timpul pentru a explica un lucru a cărui justeţe putea fi uşor înţeleasă fără efort deosebit al minţii, şi anume că într-o perioadă de reacţiune organizaţia ilegală trebuie păstrată cu orice preţ, oricare ar fi greutăţile, şi că trebuie folosite cu cea mai mare grijă posibilităţile legale pentru dezvoltarea conştiinţei politice a maselor etc. Cînd i-am împărtăşit părerile mele în această privinţă, spunîndu-i că există doar o sumedenie de probleme teoretice care nu au fost încă elaborate şi că trebuie să se ocupe de ele, Vladimir Ilici mi-a răspuns: «Poate că ai dreptate». Dar eu am simţit că el nu poate proceda altfel şi că ceea ce face el este lucrul cel mai important şi mai necesar. Ulterior, acest adevăr a devenit cît se poate de limpede.
Înainte de a pleca la Londra, am fost pur şi simplu mişcat de atitudinea plină de grijă a lui Vladimir Ilici. El mi-a dat o mulţime de sfaturi folositoare, începînd cu indicaţia că locul de păstrare a bagajului de mînă se numeşte pe englezeşte cloak-room, că de la Paris la Londra cel mai bine e să mergi pe ruta Boulogne-Folkestone, că la Londra va trebui să cobor din tren în gara Charing Cross Station etc. Mi-a dat totodată şi adresa tovarăşului Litvinov («Tătucul»), care locuia pe atunci la Londra.
În drum spre Rusia, venind de la Londra, m-am oprit din nou — pentru două-trei săptămîni — la Paris. În acest timp am putut să văd cîtă grijă manifesta Vladimir Ilici faţă de muncitorii care veneau în străinătate, cum se interesa de modul în care studiază ei şi cum le controla cunoştinţele. Am vorbit mai sus — în această ordine de idei — despre muncitorul N. din Sormovo.
La plecarea mea în Rusia, Vladimir Ilici mi-a dat adresa din Petersburg a lui V. D. Bonci-Brueviei, pentru ca acesta să-mi ajute să-mi tipăresc lucrarea mea despre stat. N-am izbutit însă să fac atunci acest lucru; cartea am tipărit-o abia în 1923, sub auspiciile Academiei socialiste.
La despărţire, printre altele, Vladimir Ilici a ţinut să-mi dea un sfat folositor. Văzînd cum cărţile mele poartă pe alocuri unele însemnări în limba engleză (studiam pe atunci în mod perseverent limba engleză, străduindu-mă s-o stăpînesc bine), Vladimir Ilici, zîmbind cu tîlc, îmi făcu observaţia că aceste fraze au uneori o ortografie sui-generis; el m-a sfătuit ca diferitele lucruri pe care vreau să mi le însemnez pentru a le ţine minte: extrase din rezoluţii etc. şi care n-ar fi de dorit să le vadă jandarmii, să le fac în limba engleză dîndu-le aspectul unor citate din Dickens, Thackeray sau din biblie. Într-adevăr, jandarmii nu dădeau atenţie unor asemenea lucruri.
Iarna 1911-1912 mi-am petrecut-o cu familia — soţia şi fiica —la Berlin. Ori de cîte ori veneam în străinătate, îi comunicam lui Vladimir Ilici adresa mea; aşa am făcut şi de data asta. Pe atunci tocmai se înteţiseră discuţiile în legătură cu banii Comitetului nostru Central, care nimeriseră în mîinile «deţinătorilor» — ale social-democraţilor germani, şi anume în mîînile lui Kautsky. Atît social-democraţii germani în general cît şi Kautsky în special, care nu se puteau orienta cît de cît în problemele din Rusia, îşi închipuiau ca au menirea să joace rolul unor arbitri. Vladimir Ilici mi-a scris că trebuie să-l informăm pe Kautsky şi mi-a propus mie să-mi asum această sarcină. El scria că informaţiile lui Kautsky provin de la diferiţi intriganţi, care, fiind ei înşişi nişte nulităţi politice, urmăresc să joace totuşi un rol şi se îndeletnicesc cu tot felul de intrigi.
Am fost de două ori la Kautsky, dar nu mă simţeam în apele mele. Venea pe acolo Hilferding, care aducea mai curînd a bancher decît a revoluţionar. În afară de aceasta, pe atunci nu stăpîneam îndeajuns limba germană ca să pot concura cu informatorii menşevici ai lui Kautsky. Am socotit că nu sînt potrivit pentru aşa ceva şi i-am comunicat acest lucru în scris lui Vladimir Ilici.
O dată, în timp ce eu nu eram acasă, a sunat la noi Vladimir Ilici. Cînd i-a deschis soţia mea, la început nu l-a recunoscut. Dar cînd s-a aşezat să-mi scrie un bileţel şi ea a văzut semnătura «Lenin», a început să-l roage să mai rămînă, spunîndu-i că eu voi fi pur şi simplu dezolat dacă nu-l voi vedea. Atunci el, zîmbind, a promis că va trece neapărat pe la noi ceva mai tîrziu.
Într-adevăr, peste puţin timp a venit din nou. Eram acasă. Am aflat că venise să discute personal cu Bebel şi cu Kautsky. În ziua aceea nu reuşise să facă acest lucru, aşa că trebuia să rămînă peste noapte la Berlin. Am protestat în modul cel mai hotărît împotriva intenţiei lui de a merge la hotel, şi el a acceptat să doarmă la noi. M-a întrebat de munca mea. Îmi amintesc că, răsfoind prin cărţile mele, a manifestat un deosebit interes pentru dicţionarul în două volume al lui Weigand: «Deutsches Wörterbuch» (un minunat dicţionar german, cu o mulţime de informaţii filologice şi istorice).
Seara Vladimir Ilici s-a dus să vadă o dramă la teatrul «Reinhardt», iar după aceea a dormit la noi pe o canapea (Ilici a dormit acoperit cu pledul peste cap; lîngă canapea era o jucărică, pusă acolo de fetiţa mea, care avea grijă ca «lui Lenin să nu-i fie urît»).
Dimineaţa, după ce a luat cafeaua, Vladimir Ilici a plecat după treburi, iar în cursul zilei urma să aibă o întîlnire cu V. Sluţkaia, care trebuia să vină la mine. Cînd s-a întors, Vladimir Ilici mi-a povestit foarte iritat că Bebel îl primise extrem de neprietenos — «se uita ca o fiară», după cum s-a exprimat Ilici. Despre Kautsky, Vladimir Ilici vorbea în cuvinte foarte tari şi spunea indignat că ăsta «îşi bagă nasul» în diferite probleme fără să fie cîtuşi de puţin în stare să se orienteze în problemele care se pun în Rusia. Într-adevăr, Kautsky, necunoscînd de loc limba rusă, nu putea să cunoască situaţia din Rusia şi din partidul rus, şi era absolut incompetent «să se bage» cu hotărîrile lui.
Plecînd din Berlin, Vladimir Ilici a hotărît să intenteze acţiune civilă împotriva lui Kautsky şi să scoată banii de la el pe cale de judecată. Într-o scrisoare adresată mie, Vladimir Ilici m-a rugat să-i caut un avocat bun la Stuttgart — oraşul în care se edita revista «Die Neue Zeit», redactată de Kautsky. În afară de Kautsky, la Berlin nu cunoşteam pe nici un german. Atunci Vladimir Ilici mi-a recomandat să procedez în felul următor: să mă abonez la «Vossische Zeitung» — un ziar burghez în genul vechiului «Russkie Vedomosti». Ziarul acesta are, desigur, un jurisconsult dintre avocaţii de vază. Ca abonat al ziarului, voi avea dreptul să-i cer sfatul; el nu mă va privi ca pe primul om întîlnit pe stradă şi îmi va da adresa unui avocat bun din Stuttgart.
Am procedat întocmai; m-am dus la jurisconsultul ziarului «Vossische Zeitung » şi, într-adevăr, după ce am discutat cu el, mi-a dat o adresă pe care i-am comunicat-o imediat lui Vladimir Ilici. Nu-mi amintesc dacă el s-a folosit sau nu de avocatul din Stuttgart. Îmi amintesc numai că a scris un articol în limba germană, care a fost tipărit în foaie volantă şi în care erau expuse amănunţit toate faptele privind acest litigiu bănesc.
Cînd, în primăvara anului 1912, am plecat din nou în Rusia, Vladimir Ilici mi-a dat însărcinarea să particip neapărat la alegerile pentru Duma a IV-a de stat şi, profitînd de faptul că la Kazan delegaţii — cadeţi şi ultrareacţionari — erau în număr aproape egal, să fac să fie ales un deputat din partea muncitorilor. Încercarea mea a dat greş.
În vara anului 1914, aflîndu-mă din nou în străinătate, am luat imediat legătură, prin corespondenţă, cu Vladimir Ilici, care pe atunci se stabilise la Poronino. Mă preocupa pe atunci problema naţională şi îmi amintesc că Vladimir Ilici mi-a recomandat, într-o scrisoare a sa, broşurile lui Panneckoek şi Strasser. Doream foarte mult să-l vizitez pe Lenin, dar m-a împiedicat războiul, izbucnit pe neaşteptate. Patru ani am fost reţinut în Germania, în situaţia de prizonier civil, împreună cu soţia şi fiica mea.
Am reuşit să mă întorc în Rusia abia în august 1918, după ce în Germania a venit o misiune a noastră diplomatică. M-am adresat imediat, în scris, misiunii noastre cu rugămintea de a mi se da posibilitatea să mă întorc în Rusia; iar pentru perioada cît voi mai sta aici pînă la plecare m-am oferit, dacă e nevoie, să-mi asum funcţiile de consul la München. Pentru referinţe am cerut să se adreseze lui Vladimir Ilici.
Permisiunea de a pleca cu primul lot de prizonieri civili ruşi mi-a venit înainte de a se fi lămurit chestiunea dacă la München este sau nu nevoie de consul, aşa încît în primele zile ale lunii august eram deja la Moscova.
Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns aici a fost să mă duc la Vladimir Ilici.
Am sosit la el cam pe la orele patru. I-am scris un bileţel. Am fost imediat lăsat să intru. L-am găsit pe Lenin în cabinetul său, pe un scaun în faţa unei hărţi a Rusiei europene, privind cu luare-aminte partea ei nordică. Nu-l mai văzusem din 1912. După părerea mea, nu se schimbase cîtuşi de puţin. Era acelaşi Vladimir Ilici, vesel, apropiat şi modest. Ne-am îmbrăţişat. Mi-a oferit un loc alături şi, probabil, a fost impresionat de aspectul meu de om extenuat. Mi-a spus că fusese întrebat dacă pot fi numit consul la München. La această întrebare el răspunsese imediat că e de acord şi m-a recomandat ca fiind un om pe care îl cunoaşte, ceea ce l-a făcut să creadă că am şi fost numit. În cabinet a intrat I. M. Sverdlov, pe care-l cunoşteam sub numele de tov. Andrei încă din 1905, cînd activa la Kazan. A venit vorba de Germania şi de viitoarea revoluţie din Germania. Am comunicat faptele pe care le cunoşteam. Pe atunci starea de spirit din Germania începuse să se asemene întrucîtva cu cea din Rusia din preajma anului 1905.
Din cauza sănătăţii foarte zdruncinate de înfometarea sistematică din ultimii ani de prizonierat civil, nu mă puteam ocupa decît cu munca de birou propriu-zisă. Cu Vladimir Ilici aveam prilejul să mă întîlnesc doar din cînd în cînd.
Iarna 1919/20 am petrecut-o la Kazan. Vladimir Ilici s-a interesat de cîteva ori cum o duc, dacă am nevoie de ceva; m-a rugat să-i scriu, trimiţînd scrisorile prin autorităţile militare. Într-o scrisoare din 6 aprilie 1920 el îmi scria:
«Tov. Adoratski!
I-am scris tovarăşului Hodorovski, rugîndu-l să te ajute în privinţa raţiei alimentare, a lemnelor etc.
Mi-a promis că va face acest lucru.
Scrie-mi cînd ai ocazie (mai bine prin militari)
1) dacă s-a făcut ceva ca sa fii ajutat cu raţie alimentară şi cu lemne;
2) dacă mai ai nevoie de ceva;
3) dacă ai putea aduna materiale pentru istoria războiului civil şi istoria Republicii sovietice.
Pot fi, în genere, adunate la Kazan aceste materiale?
Nu aş putea să-ţi ajut cu ceva?
Există acolo colecţiile ziarelor «Izvestiia» şi «Pravda»?
Lipsesc multe numere?
Aş putea să te ajut ca să-ţi poţi procura ceea ce-ţi lipseşte?
Te rog să-mi scrii şi să-mi comunici adresa d-tale.
Cele mai afectuoase salutări! Al d-tale Lenin»4)
Deşi împovărat de muncă, Vladimir Ilici a găsit totuşi timp să-şi amintească de discuţia pe care am avut-o împreună înainte de plecarea mea la Kazan, să se gîndească cum ar putea să ajute pe un tovarăş şi să se intereseze dacă n-are nevoie de ceva.
În august 1920 am fost chemat la Moscova ca să lucrez la strîngerea materialelor pentru istoria Revoluţiei din Octombrie. După sosirea mea la Moscova, fiindcă nu-l văzusem pe Vladimir Ilici timp de aproape un an, m-am socotit, fireşte, în drept să mă duc pe la el. M-a întrebat despre munca şi viaţa mea la Kazan. I-am povestit, printre altele, că în primăvara anului 1920 am avut marea satisfacţie să scot, în decurs de aproximativ o lună de zile, o serie de absolvenţi ai Şcolii guberniale de partid, dar că nivelul cursanţilor a fost întrucîtva mai scăzut decît al seriei din 1919, cînd mai ţinusem asemenea prelegeri. Auzind de această scădere a nivelului cursanţilor, Vladimir Ilici a început numaidecît să dea semne de îngrijorare şi m-a rugat să lămuresc, prin secretarul comitetului gubernial, care sînt cauzele.
A venit vorba de corespondenţa lui Marx şi Engels. Eu nu reuşisem s-o citesc în întregime, cu toate că mă interesa, desigur, foarte mult. Vladimir Ilici s-a apucat să-mi schiţeze planul activităţii noastre, care, după cum mi-a spus el, trebuie desfăşurată cît mai rapid. «Bebel şi Bernstein — a adăugat el — au înmormîntat bogata moştenire a lui Marx şi Engels în patru tomuri groase, pe care nu le vor citi decît nişte prostănaci savanţi, ca mine şi ca dumneata». Trebuie să alegem ceea ce este mai important, să facem acest material accesibil unor cercuri largi de muncitori, să facem în aşa fel ca să fie citit autenticul Marx. O asemenea culegere relativ mică trebuie tradusă în limbile europene, pentru că în Apus Marx e cunoscut poate şi mai puţin decît la noi, în Rusia. După spusele lui Vladimir Ilici, în Franţa, de pildă, «Critica programului de la Gotha» era cu totul necunoscută.
Eu, se-nţelege, am acceptat cu nespusă bucurie munca ce mi-a fost propusă. Vladimir Ilici s-a dus repede pînă la el în casă, de unde s-a-ntors cu cele patru volume de scrisori. În afară de aceasta, el mi-a mai dat şi alte materiale şi mi-a permis să folosesc biblioteca sa. A vrut să-mi dea şi caietul său cu însemnările pe care le făcuse în 1913, cînd citise pentru prima oară toate cele patru volume de scrisori, dar nu l-a găsit. Ulterior caietul a fost totuşi găsit, şi Vladimir Ilici mi l-a trimis, după ce citisem deja toate scrisorile. Am revăzut cu grijă totul din nou. Am folosit o serie întreagă de observaţii din caiet, pe care, după ce am transcris, pentru mine, toate însemnările, l-am restituit.
La început, şi Vladimir Ilici şi eu crezusem că toată această muncă va putea fi terminată destul de repede, într-un răstimp de trei luni. Dar a trecut un an de la prima noastră convorbire, şi materialul pregătit de mine se găsea încă într-o formă brută. E drept că toate fragmentele alese erau deja traduse, dar lucrarea în ansamblul ei mai avea nevoie de o prelucrare destul de serioasă. Vladimir Ilici, care s-a interesat tot timpul de munca mea, după ce a parcurs la repezeală întregul material, mi-a scris într-o scrisoare din 2 august 1921:
«Am putut să arunc doar o privire sumară. Va trebui, desigur, să scurtezi încă foarte mult, să legi, să intercalezi, să chibzuieşti de 2—3 ori, şi apoi să comentezi pe scurt. Pe cît se vede, e mai mult de lucru decît părea la început.
Ordinea cronologică (poate că ai dreptate) pare a fi mai comodă»5).
Această chibzuire de două-trei ori şi această comentare mi-au luat întreaga iarnă a anului 1921/22. Nu puteam să accelerez această muncă, întrucît mai eram ocupat şi cu alte treburi.
În aprilie 1922 am primit de la Vladimir Ilici un bileţel, în care-mi scria următoarele:
«Fiind bolnav, nu lucrez şi nu voi lucra încă mult timp. Scrie-mi cum îţi mai merg treburile. Scrie-mi totodată cum stai cu scrisorile lui Marx. (Plec pentru multe săptămîni...) Această muncă trebuie împinsă înainte şi dusă pînă la capăt. Al d-tale Lenin».
Cînd am primit acest bileţel, mi s-a strîns inima, am simţit că starea lui Vladimir Ilici e destul de serioasă. Ca răspuns i-am scris că munca mea la scrisorile lui Marx continuă mereu şi că voi duce cu orice preţ treaba pînă la capăt, dar că, din păcate, împrejurările nu-mi permit să mă consacru în întregime acestei munci. Vladimir Ilici mi-a răspuns între altele:
«Ocupă-te ceva mai mult de scrisori: e o chestiune de importanţă mondială. Alege ceea ce este mai important. Adnotările trebuie să fie scurte, clare, precise (părerile lui Marx să fie comparate cu acelea ale cutăror savanţi burghezi reacţionari «cu autoritate»). Salutări. Al d-tale Lenin».
Într-o zi, pe la sfîrşitul lui aprilie, Vladimir Ilici m-a chemat la el. L-am găsit stînd îmbrăcat în pat şi citind. Asta a fost curînd după operaţie. A început să mă întrebe despre munca mea, interesîndu-se totodată de cele mai mici amănunte: în ce condiţii trăiesc, dacă pot să lucrez acasă sau la bibliotecă etc. Aflînd că am dat la tipar manuscrisul cărţii mele «Program în legătură cu problemele fundamentale ale marxismului», Vladimir Ilici a făcut, fără ştirea mea, unele demersuri, datorită cărui fapt cartea a fost foarte repede tipărită.
Ultima oară l-am văzut pe Vladimir Ilici la sfîrşitul anului 1922, cînd, după ce îşi reluase ocupaţiile, s-a simţit iarăşi prost şi, la recomandarea medicilor, a fost silit să nu mai muncească atît de încordat. El mi-a dat într-o seară un telefon, spunîndu-mi să trec pe la el. Era în cabinetul său. Am adus cu mine şi am putut să-i arăt colile deja paginate ale culegerii de scrisori ale lui Marx şi Engels, întocmită de mine. Vladimir Ilici s-a uitat prin ea şi a rîs cînd a văzut inserată, la sfîrşitul articolului introductiv, scrisoarea lui Engels către Marx în care îl sfătuieşte să bea vin pentru a-şi păstra ardoarea.
Vladimir Ilici arăta bine dispus şi înviorat, totuşi mi-a spus cu amărăciune că acum este invalid şi că nu se mai poate ocupa îndeaproape de treburi. Nu voiam să cred că-l văd pentru ultima oară...
[1]. Ţin minte că şi-a amintit de N. P. Zagoskin (profesor de istoria dreptului rus) şi de Reinhardt, avocat şi redactor al ziarului «Voljskii Vestnik » din Kazan. — V. A.
1). Omul acesta e suspect. — Nota Trad.
2). Juriştii sînt nişte oameni reacţionari pînă-n măduva oaselor. — Nota Trad.
3). Juridic — deci fals. — Nota Trad.
4). V. I. Lenin, Opere, vol. 35, pag. 379. — Nota Red.
5). V. I. Lenin Opere, vol. 35, pag. 440. — Nota Red.