1. „Problema locuinţelor“
2. Polemica cu anarhiştii
3. Scrisoarea către Bebel
4. Critica proiectului de program de la Erfurt
5. Introducerea din 1891 la lucrarea lui Marx „Războiul civil“
6. Engels despre înlăturarea democraţiei
Marx a expus esenţialul în problema însemnătăţii experienţei Comunei. Engels a revenit în repetate rînduri asupra acestei teme, lămurind analiza şi concluziile lui Marx, tratînd uneori cu atîta claritate şi forţă alte laturi ale problemei, încît trebuie să ne oprim în mod special asupra acestor lămuriri.
În lucrarea sa consacrată problemei locuinţelor (1872)[40], Engels ţine deja seama de experienţa Comunei, oprindu-se de cîteva ori asupra sarcinilor revoluţiei în ceea ce priveşte statul. Este interesant faptul că, în legătură cu această temă concretă, sînt scoase la iveală în mod plastic, pe de o parte, trăsăturile de asemănare dintre statul proletar şi statul actual, trăsături care îndreptăţesc să se vorbească în ambele cazuri despre stat, şi, pe de altă parte, trăsăturile de deosebire sau trecerea la desfiinţarea statului.
„Cum trebuie rezolvată problema locuinţelor? În societatea modernă ea se rezolvă la fel ca oricare altă problemă socială: prin echilibrarea economică treptată a cererii şi ofertei, soluţie care generează ea însăşi în permanenţă problema şi care, deci, nu este o soluţie. Modul în care revoluţia socială va rezolva această problemă va depinde nu numai de împrejurările respective, ci şi de probleme mult mai complexe, printre care una dintre cele mai importante este desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat. Întrucît noi nu ne ocupăm de elaborarea unor sisteme utopice de organizare a viitoarei societăţi, ar fi mai mult decît inutil să ne oprim asupra acestui lucru. Un fapt este cert: în marile oraşe există încă de pe acum destule case de locuit pentru ca, prin folosirea lor raţională, să se poată rezolva imediat adevărata «lipsă de locuinţe». Acest lucru va fi posibil, fireşte, numai dacă actualii proprietari vor fi expropriaţi, iar în casele respective vor fi mutaţi muncitorii fără locuinţă sau cei care stau în locuinţe absolut neîncăpătoare. De îndată ce proletariatul va cuceri puterea politică, o asemenea măsură, dictată de interesele binelui obştesc, va fi tot atît de uşor de înfăptuit ca oricare altă expropriere sau încartiruire efectuată de către statul modern“ (p. 22, ediţia germană din 1887)[41].
Aici nu se examinează schimbarea formei puterii de stat, ci numai conţinutul activităţii ei. Exproprieri şi rechiziţionări de locuinţe au loc şi în baza dispoziţiilor statului actual. Din punctul de vedere formal al problemei, statul proletar „va dispune“ şi el să fie rechiziţionate locuinţe şi expropriate case. Este însă limpede că vechiul aparat executiv, birocraţia legată de burghezie, ar fi pur şi simplu incapabil să traducă în viaţă dispoziţiile statului proletar.
„...Trebuie să constatăm că «luarea efectivă în stăpînire» a tuturor uneltelor de muncă, a întregii industrii de către poporul muncitor este tocmai opusul «răscumpărării» proudhoniste. În acest din urmă caz, fiecare muncitor în parte devine proprietarul locuinţei, al gospodăriei ţărăneşti, al uneltei de muncă; în primul caz, «poporul muncitor» rămîne proprietar colectiv al caselor, fabricilor şi uneltelor de muncă, şi este greu de presupus că, cel puţin în perioada de trecere, uzufructul lor va fi lăsat unor persoane sau societăţi fără o rambursare a cheltuielilor. Întocmai cum desfiinţarea proprietăţii funciare nu înseamnă desfiinţarea rentei funciare, ci trecerea ei, fie chiar şi într-o formă modificată, în mîinile societăţii. Aşadar, luarea efectivă în stăpînire a tuturor uneltelor de muncă de către poporul muncitor nu exclude nicidecum menţinerea sistemului de închiriere“ (p. 63)[42].
Problema atinsă în cele expuse mai sus, şi anume problema temeiurilor economice ale dispariţiei treptate a statului, o vom cerceta în capitolul următor. Engels se exprimă extrem de prudent, spunînd că „este greu de presupus că“ statul proletar, „cel puţin în perioada de trecere“, va repartiza locuinţe fără plată. Faptul că locuinţele care aparţin întregului popor vor fi închiriate cu plată diferitelor familii presupune atît încasarea acestei plăţi, cît şi un anumit control şi o anumită reglementare a repartizării locuinţelor. Toate acestea cer o anumită formă de stat, dar nicidecum un aparat militar şi birocratic special, cu o situaţie specială privilegiată pentru deţinătorii de funcţii publice Cît priveşte trecerea la situaţia cînd locuinţele voi putea fi date fără plată, aceasta este legată de „dispariţia“ deplină a statului.
Vorbind de trecerea blanquiştilor[43], după Comună şi sub înrîurirea experienţei acesteia, pe poziţia principială a marxismului, Engels formulează în treacăt această poziţie astfel:
„...Necesitatea activităţii politice a proletariatului şi a dictaturii lui ca formă de trecere la desfiinţarea claselor şi, o dată cu acestea, a statului...“ (p. 55)[44].
Unii amatori de critică bucherească sau „distrugători ai marxismului“ din lagărul burghez vor găsi, poate, că e o contradicţie între această admitere a „desfiinţării statului“ şi combaterea acestei formule ca fiind anarhistă în pasajul citat din „Anti-Dühring“. N-ar fi de mirare dacă oportuniştii l-ar include şi pe Engels printre „anarhişti“, căci astăzi în rîndurile social-şoviniştilor devine tot mai răspîndit obiceiul de a aduce internaţionaliştilor acuzaţia de anarhism.
Marxismul ne-a învăţat întotdeauna că o dată cu desfiinţarea claselor va fi desfiinţat şi statul. În cunoscutul pasaj din „Anti-Dühring“ cu privire la „dispariţia treptată a statului“ se aduc învinuiri anarhiştilor nu pur şi simplu pentru că susţin desfiinţarea statului, ci pentru că propovăduiesc că ar fi cu putinţă desfiinţarea statului „de azi pe mîine“.
Dat fiind că doctrina „social-democrată“, dominantă astăzi, denaturează cu desăvîrşire atitudinea marxismului faţă de anarhism în problema desfiinţării statului, va fi deosebit de util să amintim o polemică pe care au purtat-o Marx şi Engels cu anarhiştii.
Această polemică a avut loc în 1873. Marx şi Engels au publicat într-un almanah socialist italian articole îndreptate împotriva proudhoniştilor, „autonomiştilor“ sau „antiautoritariştilor“; aceste articole au apărut în traducere germană abia în 1913, în „Neue Zeit“.
“...Dacă lupta politică a clasei muncitoare ia forme revoluţionare - a scris Marx bătîndu-şi joc de anarhişti şi de negarea de către aceştia a politicii -, dacă în locul dictaturii burgheziei muncitorii instaurează dictatura lor revoluţionară, ei săvîrşesc oribila crimă de a profana principiile deoarece, pentru a-şi satisface jalnicele şi vulgarele nevoi zilnice, pentru a înfrînge rezistenţa burgheziei, muncitorii dau statului o formă revoluţionară trecătoare în loc să depună armele şi să desfiinţeze statul...“ („Neue Zeit“, 1913-1914, anul 32, vol. I, p. 40)[45].
Iată împotriva cărei „desfiinţări“ a statului - şi exclusiv împotriva ei - s-a ridicat Marx, combătîndu-i pe anarhişti! El n-a fost nicidecum împotriva faptului că statul va dispărea o dată cu dispariţia claselor sau că va fi desfiinţat o dată cu desfiinţarea lor, ci împotriva faptului ca muncitorii să renunţe la folosirea armelor, la violenţa organizată, adică la statul care trebuie să servească scopului: „înfrîngerea rezistenţei burgheziei“.
Marx subliniază într-adins - pentru ca adevăratul sens al luptei sale împotriva anarhismului să nu fie denaturat - „forma revoluţionară şi trecătoare“ a statului necesar proletariatului. Proletariatul are nevoie de stat numai în mod vremelnic. Noi nu sîntem nicidecum în divergenţă cu anarhiştii în problema desfiinţării statului ca scop. Noi afirmăm că pentru atingerea acestui scop o necesară folosirea vremelnică a instrumentelor, mijloacelor şi metodelor puterii de stat împotriva exploatatorilor, după cum pentru desfiinţarea claselor e necesară dictatura vremelnică a clasei asuprite. Marx alege cel mai categoric şi mai limpede mod de a pune problema împotriva anarhiştilor: doborînd jugul capitaliştilor, muncitorii trebuie „să depună armele“ sau trebuie să le folosească împotriva capitaliştilor pentru a înfrînge împotrivirea acestora? Şi ce este folosire sistematică a armelor de către o clasă împotriva alte clase dacă nu o „formă trecătoare“ a statului?
Să se întrebe fiecare social-democrat: aşa a pus el problema statului în polemica cu anarhiştii? aşa a pus această problemă imensa majoritate a partidelor socialiste oficiale din Internaţionala a II-a ?
Aceleaşi idei, Engels le expune într-un mod şi mai amănunţit, şi mai popular. El ridiculizează înainte de toate caracterul confuz al ideilor proudhoniştilor, care se intitulau „antiautoritarişti“, adică negau orice autoritate, orice subordonare, orice putere publică. Luaţi o fabrică, luaţi căile ferate, luaţi un vas care se află în largul mării, spune Engels; nu e oare limpede că fără o anumită subordonare, deci fără o anumită autoritate sau putere, e imposibilă funcţionarea vreunuia din aceste stabilimente tehnice complexe, bazate pe folosirea maşinilor şi pe colaborarea sistematică a numeroase persoane?
“....Ori de cîte ori - scrie Engels - expun asemenea argumente celor mai înverşunaţi antiautoritarişti, ei nu pot răspunde decît : «Da ! Este adevărat, dar aici nu este vorba de autoritatea cu care investim pe delegaţii noştri, ci de o însărcinare!». Aceşti domni îşi închipuie că au schimbat obiectul schimbînd denumirea lui...“
După ce Engels arată astfel că autoritatea şi autonomia sînt noţiuni relative, că domeniul aplicării lor se schimbă o dată cu diferitele faze ale dezvoltării sociale, că ar fi absurd ca ele să fie luate ca ceva absolut, după ce adaugă că domeniul de folosire a maşinilor şi a marii producţii se lărgeşte mereu, el trece de la consideraţiile generale asupra autorităţii la problema statului.
„...Dacă autonomiştii - scrie el - s-ar mulţumi să spună că organizarea socială a viitorului va restrînge autoritatea numai în cadrul acelor limite în care condiţiile producţiei ar face-o inevitabilă, s-ar mai putea ajunge la o înţelegere cu ei; ei sînt însă orbi în faţa tuturor realităţilor care fac necesară autoritatea şi obiectează numai împotriva cuvîntului ca atare.
De ce nu se mulţumesc antiautoritariştii să vocifereze împotriva autorităţii politice, împotriva statului? Toţi socialiştii sînt de acord că statul politic, şi o dată cu el autoritatea politică, vor dispărea ca urmare a viitoarei revoluţii sociale; aceasta înseamnă că funcţiile publice îşi vor pierde caracterul politic şi se vor transforma în simple funcţii administrative, care apără interesele sociale. Dar antiautoritariştii cer ca statul politic să fie desfiinţat dintr-o dată, încă înainte de a fi desfiinţate condiţiile sociale care l-au generat. Ei cer ca primul act al revoluţiei sociale să fie desfiinţarea autorităţii.
Au văzut oare vreodată aceşti domni o revoluţie? O revoluţia este, fără îndoială, lucrul cel mai autoritar posibil. Revoluţia este actul prin care o parte din populaţie impune voinţa ei celeilalte părţi cu ajutorul puştilor, baionetelor şi tunurilor, deci cu ajutorul celor mai autoritare mijloace; iar dacă partidul victorios nu vrea ca lupta lui să fi fost zadarnică, trebuie să-şi menţină dominaţia prin frica pe care armele sale o inspiră reacţionarilor. S-ar fi menţinut Comuna din Paris măcar o singură zi dacă ea nu ar fi recurs împotriva burgheziei la această autoritate a poporului înarmat? N-ar trebui oare, dimpotrivă, să i se reproşeze Comunei că nu a recurs în suficientă măsură la această autoritate? Aşadar, una din două: ori antiautoritariştii nu ştiu ce spun, şi în acest caz seamănă doar confuzie, ori ştiu ce spun, şi în acest caz trădează mişcarea proletariatului. Şi într-un caz şi în celălalt ei slujesc reacţiunea“ (p. 39)[46]“.
În acest raţionament sînt atinse problemele care trebuie să fie cercetate în legătură cu tema corelaţiei dintre politic şi economic în procesul dispariţiei treptate a statului (acestei teme îi este consacrat capitolul următor). Aceste probleme sînt: problema transformării funcţiilor sociale din funcţii politice în simple funcţii administrative şi problema „statului politic“. Această din urmă expresie, care poate în mod special să dea loc la nedumeriri, se referă la procesul dispariţiei treptate a statului: în procesul dispariţiei sale treptate, statul poate fi numit, pe o anumită treaptă a acestei dispariţii treptate, stat nepolitic.
Cea mai remarcabilă parte a acestui raţionament al lui Engels este iarăşi modul in care este pusă problema împotriva anarhiştilor. Social-democraţii, care doresc să se considere discipoli ai lui Engels, au polemizat de la 1873 încoace de milioane de ori cu anarhiştii, dar nu au polemizat de loc în felul în care pot şi trebuie să polemizeze marxiştii. Concepţia anarhistă asupra desfiinţării statului e confuză şi nerevoluţionară - iată cum a pus Engels problema. Ceea ce nu vor anarhiştii să vadă e tocmai revoluţia în procesul ei de apariţie şi de dezvoltare, în lumina sarcinilor ei specifice cu privire la violenţă, la autoritate, la putere, la stat.
Social-democraţii de astăzi au redus critica curentă a anarhismului la o pură banalitate mic-burgheză: „noi - zic ei - admitem statul, pe cînd anarhiştii nu!“ Se înţelege că o astfel de banalitate nu poate să nu inspire repulsie muncitorilor care gîndesc cît de cît şi care sînt revoluţionari. Engels spune altceva: el subliniază că toţi socialiştii admit dispariţia statului ca o urmare a revoluţiei socialiste. El pune apoi în mod concret problema revoluţiei, tocmai problema pe care, din oportunism, social-democraţii o ocolesc de obicei, lăsînd, ca să zicem aşa, „elaborarea“ ei exclusiv în seama anarhiştilor. Şi, punînd această problemă, Engels ia taurul de coarne: oare n-ar fi trebuit Comuna să se servească mai mult de puterea revoluţionară a statului, adică a proletariatului înarmat, organizat ca clasă dominantă?
De obicei, social-democraţia oficială dominantă caută să se descotorosească de problema sarcinilor concrete ale proletariatului în revoluţie fie, pur şi simplu, prin ironii filistine, fie, în cazul cel mai bun, prin fraza evazivă şi sofistică: „vom vedea noi atunci“. Şi anarhiştii au căpătat dreptul să spună că o asemenea social-democraţie trădează sarcina ce-i incumbă de a educa pe muncitori în spirit revoluţionar. Engels foloseşte experienţa ultimei revoluţii proletare tocmai pentru a studia în modul cel mai concret ce şi cum trebuie să facă proletariatul atît în ceea ce priveşte băncile, cît şi în ceea ce priveşte statul.
Unul din raţionamentele cele mai remarcabile, dacă nu chiar cel mai remarcabil, din operele lui Marx şi Engels cu privire la problema statului e cuprins în următorul pasaj din scrisoarea lui Engels către Bebel din 18-28 martie 1875[47]. Această scrisoare, în paranteză fie zis, a fost, după cîte ştim, publicată pentru prima oară de Bebel în volumul al doilea al memoriilor sale („Din viaţa mea“), apărut în 1911, adică la 36 de ani după ce a fost scrisă şi expediată.
Engels, criticînd acelaşi proiect al Programului de la Gotha pe care-l critică şi Marx în vestita scrisoare către Bracke[48] şi referindu-se îndeosebi la problema statului, i-a scris lui Bebel următoarele:
„...Statul popular liber s-a transformat în stat liber. În concepţia gramaticală a acestor cuvinte, stat liber înseamnă un stat care este liber faţă de cetăţenii săi, prin urmare un stat cu o formă de guvernămînt despotică. Ar trebui să fie lăsată la o parte toată flecăreala despre stat, mai ales de la Comună încoace, care nu a mai fost un stat în adevăratul înţeles al cuvîntului. Destul ne-au scos ochii anarhiştii cu «statul popular», deşi încă în lucrarea lui Marx împotriva lui Proudhon[49] şi apoi în «Manifestul Comunist» se spune de-a dreptul, că, o dată cu instaurarea orînduirii sociale socialiste, statul se dizolvă de la sine (sich auflöst) şi dispare, întrucît statul nu este decît o instituţie trecătoare, folosită în luptă, în revoluţie, pentru a-i reprima prin violenţă pe adversari, este o curată absurditate să se vorbească despre statul popular liber: atîta timp cît proletariatul mai are nevoie de stat, el are nevoie de acesta nu în interesul libertăţii, ci în vederea reprimării adversarilor săi, şi de îndată ce va putea fi vorba de libertate, statul ca atare va înceta să mai existe. Noi am propune deci ca în loc de stat să se spună peste tot «comunitate» (Gemeinwesen), minunat cuvînt german vechi care corespunde cuvîntului francez «commune»“ (p. 321-322 a originalului german)[50].
Trebuie să se aibă în vedere că această scrisoare se referă la programul de partid pe care l-a criticat Marx într-o scrisoare scrisă doar cu cîteva săptămîni mai tîrziu (scrisoarea lui Marx din 5 mai 1875) şi că atît Engels cît şi Marx se aflau atunci la Londra. De aceea, folosind în ultima frază cuvîntul „noi“, Engels propune, fără îndoială, în numele său şi al lui Marx, conducătorului partidului muncitoresc german, să scoată din program cuvîntul „stat“ şi să-l înlocuiască prin cuvîntul „comunitate“.
Dacă liderilor „marxismului“ de astăzi, falsificat pentru uzul comod al oportuniştilor, li s-ar propune o astfel de îndreptare a programului, ei ar ţipa, desigur, că asta înseamnă „anarhism“!
N-au decît să ţipe. Burghezia îi va lăuda pentru aceasta.
Noi însă ne vom continua opera noastră. Cu prilejul revizuirii programului partidului nostru, va trebui să ţinem neapărat seama de sfatul lui Engels şi al lui Marx pentru a fi mai aproape de adevăr, pentru a restabili marxismul, curăţindu-l de denaturări, pentru a îndruma mai just lupta clasei muncitoare în vederea eliberării ei. Printre bolşevici nu se vor găsi, desigur, oameni care să nu fie de acord cu sfatul lui Engels şi Marx. Greutatea va consta, cred, numai în alegerea termenului. În limba germană există două cuvinte pentru noţiunea de „comunitate“, dintre care Engels a ales pe acela care nu înseamnă o comunitate luată aparte, ci totalitatea lor, sistemul comunităţilor. În limba rusă nu există un astfel de cuvînt, şi va trebui, poate, să fie ales cuvîntul francez „commune“, deşi şi acesta îşi are inconvenientele lui.
„Comuna nu a mai fost un stat în adevăratul înţeles al cuvîntului“ - iată o afirmaţie a lui Engels extrem de importantă din punct de vedere teoretic. După cele expuse mai sus, această afirmaţie e cît se poate de limpede. Comuna înceta de a mai fi stat în măsura în care ea avea de reprimat nu majoritatea populaţiei, ci minoritatea ei (exploatatorii); ea sfărîmase maşina de stat burgheză; în locul unei puteri represive speciale intrase în scenă însăşi populaţia. Toate acestea au fost abateri de la ceea ce este statul în adevăratul înţeles al cuvîntului. Şi dacă Comuna s-ar fi statornicit, urmele statului ar fi „dispărut treptat“ de la sine şi ea n-ar fi avut nevoie „să desfiinţeze“ instituţiile lui: acestea ar fi încetat să funcţioneze pe măsură ce ar fi devenit inutile.
„Anarhiştii ne scot ochii cu «statul popular»“; spunînd acest lucru, Engels are în vedere în primul rînd pe Bakunin şi atacurile lui împotriva social-democraţilor germani. Engels admite justeţea acestor atacuri în măsura în care „statul popular“ este şi el o absurditate şi o abatere de la socialism, ca şi „statul popular liber“. Engels se străduieşte să aducă lupta social-democraţilor germani împotriva anarhiştilor pe un făgaş just din punct de vedere principial, s-o cureţe de prejudecăţile oportuniste cu privire la „stat“. Dar, vai! Scrisoarea lui Engels a fost ţinută sub obroc timp de 36 de ani. Vom vedea mai jos că şi după publicarea acestei scrisori Kautski repetă cu încăpăţînare, în fond, aceleaşi greşeli împotriva cărora ne-a pus în gardă Engels.
Bebel i-a răspuns lui Engels prin scrisoarea sa din 21 septembrie 1875, în care scria, între altele, că este „întru totul de acord“ cu observaţiile lui Engels asupra proiectului de program şi că i-a reproşat lui Liebknecht faptul de a fi făcut concesii (p. 334, ediţia germană a memoriilor lui Bebel, vol. II). Dar dacă luăm broşura lui Bebel „Ţelurile noastre“, întîlnim în ea raţionamente cu totul greşite asupra statului.
„Statul trebuie să fie transformat dintr-un stat bazat pe dominaţia de clasă într-un stat popular“ („Unseie Ziele“, 1886, p. 14).
Aşa scrie în ediţia a 9-a (a noua!) a broşurii lui Bebel! Nu e de mirare că raţionamentele oportuniste cu privire la stat, atît de insistent repetate, au pătruns adînc în rîndurile social-democraţiei germane, mai ales în condiţiile în care lămuririle revoluţionare ale lui Engels erau ţinute sub obroc, iar toate condiţiile de viaţă „dezvăţau“ pentru multă vreme de revoluţie.
Critica proiectului de program de la Erfurt[51], trimisă de Engels lui Kautsky la 29 iunie 1891 şi publicată abia după zece ani în „Neue Zeit“, nu poate fi ocolită atunci cînd se analizează învăţătura marxistă despre stat, deoarece ea e consacrată, în primul rînd, tocmai criticii concepţiilor oportuniste ale social-democraţiei în problemele structurii statului.
Remarcăm în treacăt că Engels dă şi în problemele economice o indicaţie extrem de preţioasă, care arată cu cîtă atenţie şi cu cîtă profunzime urmărea el tocmai schimbările pe care le suferea capitalismul contemporan, şi cum a ştiut el să anticipeze într-o anumită măsură problemele epocii noastre, ale epocii imperialiste Iată această indicaţie: cu privire la cuvintele „lipsă de plan“ (Planlosigkeit), întrebuinţate în proiectul de program pentru caracterizarea capitalismului, Engels scrie:
„...Dacă trecem de la societăţile pe acţiuni la trusturi, care îşi subordonează şi monopolizează ramuri întregi ale industriei, apoi aici încetează nu numai producţia privată, ci şi lipsa de planificare“ („Neue Zeit“, anul 20, vol. 1, 1901- 1902, p. 8)[52].
Avem aici elementul esenţial în aprecierea teoretică a capitalismului contemporan, adică a imperialismului, şi anume transformarea capitalismului în capitalism monopolist. Penultimul cuvînt trebuie subliniat, deoarece cea mai răspîndită greşeală este afirmaţia burghezo-reformistă potrivit căreia capitalismul monopolist sau monopolist de stat nu mai este capitalism, că poate fi denumit „socialism de stat“, ş.a.m.d. Desigur, trusturile n-au oferit, nu oferă nici acum şi nu pot oferi o planificare deplină. Dar, deşi în ele există planificare, deşi magnaţii capitalului calculează dinainte volumul producţiei pe scară naţională sau chiar internaţională, deşi ei reglementează producţia după un plan, rămînem totuşi în cadrul capitalismului, ce-i drept într-un stadiu nou al lui, dar indiscutabil în cadrul capitalismului. „Apropierea“ dintre un asemenea capitalism şi socialism trebuie să constituie pentru adevăraţii reprezentanţi ai proletariatului un argument în favoarea apropierii, uşurinţei, posibilităţii de înfăptuire, iminenţei revoluţiei socialiste, şi nicidecum un argument în favoarea unei atitudini îngăduitoare faţă de negarea acestei revoluţii şi faţă de prezentarea în culori trandafirii a capitalismului, lucru cu care se îndeletnicesc toţi reformiştii.
Dar să ne întoarcem la problema statului. În citatul de mai sus Engels dă trei feluri de indicaţii extrem de preţioase: în primul rînd, în problema republicii; în al doilea rînd, cu privire la legătura dintre problema naţională şi structura statului; în al treilea rînd, cu privire la autoadministrarea locală.
În ceea ce priveşte republica, Engels a făcut din aceasta problemă punctul central al criticii formulate de el la adresa proiectului de Program de la Erfurt. Şi dacă ne amintim de importanţa pe care a căpătat-o Programul de la Erfurt pentru întreaga social-democraţia internaţională, de faptul că el a devenit un model pentru întreaga Internaţională a II-a, se poate afirma fără exagerare că Engels critică în acest caz oportunismul întregii Internaţionale a II-a.
„Revendicările politice formulate în proiect - scrie Engels - păcătuiesc printr-o mare lipsă. Ele nu cuprind ceea ce de fapt trebuia spus“ (subliniat de Engels)[53].
Şi el arată mai departe că constituţia germană este de fapt o copie fidelă a constituţiei profund reacţionare din 1850, că Reichstagul este, precum s-a exprimat Wilhelm Liebknecht, doar o „frunză de viţă a absolutismului“, că a voi să înfăptuieşti „transformarea tuturor uneltelor de muncă în proprietate obştească“, în baza unei constituţii care a consfinţit existenţa micilor state şi a uniunii micilor state germane, constituie „o absurditate evidentă“.
„Dar a te atinge de aceasta temă este periculos“ - adaugă Engels, care ştia foarte bine că în Germania revendicarea republicii nu putea figura în mod legal în program. Dar Engels nu se împacă pur şi simplu cu acest considerent evident, cu care se mulţumeşte „toată lumea“. Engels continuă: „Totuşi, într-un fel sau altul, ea trebuie abordată. Cît de necesar este acest lucru o dovedeşte tocmai acum oportunismul propagat de o mare parte a presei social-democrate. De teama unei reeditări a legii împotriva socialiştilor sau amintindu-şi de declaraţiile pripite făcute în timpul cît a fost în vigoare această lege, se pretinde că, pe baza actualei ordini legale din Germania, partidul îşi poate în făptui pe cale paşnică toate revendicările sale...“[54].
Faptul că social-democraţii germani au adoptat această atitudine de teama reintroducerii legii excepţionale, acest fapt esenţial este pus de Engels pe primul plan şi denumit fără înconjur oportunism; el declară că, tocmai datorită faptului că în Germania lipsesc şi republica, şi libertatea, visurile referitoare la calea „paşnică“ sînt cu totul absurde. Engels e destul de prudent pentru a nu-şi lega mîinile. El admite că în ţările cu regim republican sau cu o foarte largă libertate „ne putem închipui“ (numai „închipui“!) o dezvoltare paşnică spre socialism ;
„...Dar în Germania, unde guvernul este aproape atotputernic, iar Reichstagul şi celelalte corpuri reprezentative sînt lipsite de orice putere reală, a proclama în Germania aşa ceva şi încă fără a fi nevoie înseamnă să iei absolutismului frunza de viţă şi să-i acoperi goliciunea cu propriul tău corp...“[55]
Majoritatea covîrşitoare a conducătorilor oficiali ai Partidului social-democrat german, care a pus „în sertar“ aceste indicaţii, au dovedit în realitate că ei acoperă absolutismul.
„...O asemenea politică nu poate decît să ducă în cele din urmă partidul pe un drum greşit. Probleme politice abstracte generale sînt împinse pe primul plan, ascunzîndu-se astfel problemele concrete, imediate, care, la primele evenimente mari, la prima criză politică, se pun de la sine la ordinea zilei. Rezultatul este că în momentul hotărîtor partidul se va pomeni dezorientat, că în ceea ce priveşte problemele-cheie domnesc confuzia şi divergenţele pentru că aceste probleme n-au fost niciodată luate în discuţie...
Această neglijare a obiectivelor principale de dragul intereselor imediate ale zilei, această goană după succese efemere fără a ţine seama de consecinţe, această sacrificare a viitorului mişcării de dragul prezentului mişcării pornesc, poate, dintr-o „bună-credinţă“, dar ele sînt şi rămîn oportunism, iar oportunismul „de bună-credinţă“ este, poate, cel mai periculos...
Un lucru este sigur, şi anume: partidul nostru şi clasa muncitoare îşi pot instaura dominaţia numai sub forma republicii democrate. Aceasta este chiar forma specifică a dictaturii proletariatului, aşa cum a arătat marea revoluţie franceză...“[56]
Engels repetă aici într-o formă deosebit de pregnantă ideea fundamentală care străbate ca un fir roşu toate operele lui Marx, şi anume că republica democratică este treapta cea mai apropiată de dictatura proletariatului. Căci o asemenea republică, fără a înlătura cîtuşi de puţin dominaţia capitalului şi, prin urmare, asuprirea maselor şi lupta de clasă, duce inevitabil la o asemenea lărgire, dezvoltare, dezvăluire şi ascuţire a acestei lupte, încît îndată ce se iveşte posibilitatea satisfacerii intereselor fundamentale ale maselor asuprite, această posibilitate se realizează inevitabil şi exclusiv în cadrul dictaturii proletariatului, în cadrul conducerii acestor mase de către proletariat. Pentru întreaga Internaţională a II-a acestea sînt tot „cuvintele uitate“ ale marxismului, şi uitarea lor a fost scoasă la iveală în mod deosebit de evident de istoria partidului menşevic în primele şase luni ale revoluţiei ruse din 1917.
Cu privire la problema republicii federative în legătură cu compoziţia naţională a populaţiei, Engels a scris :
„Care trebuie să fie viitoarea formă a Germaniei? După părerea mea, cea mai potrivită formă pentru proletariat este forma republicii unice şi indivizibile. Pe teritoriul imens al Statelor Unite, republica federativă este şi astăzi o necesitate, deşi în răsărit ea a şi devenit o piedică. Ea ar însemna un pas înainte în Anglia, unde pe cele două insule trăiesc patru naţiuni şi unde, în pofida faptului că există un singur parlament, sînt de pe acum în vigoare trei sisteme legislative paralele. Pentru mica Elveţie ea a devenit de mult o piedică, tolerată numai pentru că Elveţia se mulţumeşte să fie un membru pur pasiv al sistemului statelor europene. Forma federalistă elveţiană ar fi pentru Germania un enorm regres. În două privinţe se deosebeşte statul unional de statul unic, şi anume că fiecare stat care face parte din uniune, fiecare canton are propria sa legislaţie civilă şi penală, propria sa organizare judecătorească, iar apoi că alături de Camera reprezentanţilor poporului există o Cameră a reprezentanţilor diferitelor state, în care fiecare canton, mic sau mare, votează în această calitate.“[57]
Engels nu numai că nu manifestă indiferenţă faţă de problema formelor statului, ci, dimpotrivă, caută cu o minuţiozitate excepţională să analizeze tocmai formele de trecere, pentru a stabili, în funcţie de particularităţile istorice concrete ale fiecărui caz în parte, de la ce anume la ce anume se trece prin forma de trecere respectivă.
Ca şi Marx, Engels susţine, din punctul de vedere al proletariatului şi al revoluţiei proletare, centralismul democratic, republica unitară şi indivizibilă. Republica federativă este considerată de el fie ca o excepţie şi o piedică în calea dezvoltării, fie ca o trecere de la o monarhie la republica centralistă, ca „un pas înainte“ în anumite condiţii speciale. Şi printre aceste condiţii speciale figurează problema naţională.
La Engels, ca şi la Marx, cu toată critica lor necruţătoare îndreptată împotriva reacţionarismului statelor mici şi împotriva mascării în anumite cazuri concrete a acestui reacţionarism prin problema naţională, nu există nicăieri nici urmă de tendinţă de a ocoli problema naţională, tendinţă prin care păcătuiesc adesea marxiştii olandezi şi polonezi, pornind de la lupta absolut legitimă împotriva naţionalismului îngust mic-burghez al statelor „lor“ mici.
Chiar şi în Anglia, unde şi condiţiile geografice, şi comunitatea de limbă, şi istoria multor sute de ani s-ar părea că „au pus capăt“ problemei naţionale din micile subîmpărţiri ale Angliei, chiar şi aici Engels ţine seama de faptul vădit că problema naţională nu este încă lichidată, şi de aceea consideră republica federativă drept „un pas înainte“. Se înţelege că aici nu există nici urmă de renunţare la critica neajunsurilor republicii federative şi la cea mai hotărîtă propagandă şi luptă pentru republica unitară centralist-democratică.
Dar Engels nu înţelege nicidecum centralismul democratic în sensul birocratic în care utilizează această noţiune ideologii burghezi şi mic-burghezi, şi printre aceştia din urmă şi anarhiştii. Pentru Engels centralismul nu exclude cîtuşi de puţin o largă autoadministrare locală, care, în condiţiile susţinerii liber consimţite a unităţii statului de către „comune“ şi regiuni, înlătură incontestabil orice birocratism şi orice „comandă“ de sus.
„...Aşadar, o republică unică. Dar nu în sensul republicii Franceze de astăzi care nu-i nimic altceva decît imperiul înfiinţat în 1798, dar fără împărat. Între 1792 şi 1798, fiecare departament francez, fiecare comună erau organizate pe baza deplinei autoadministrări după model american şi asta o vrem şi noi. Cum trebuie organizată autoadministrarea şi cum te poţi dispensa de birocraţie, ne-au demonstrat-o America şi prima republică franceză, şi ne-o demonstrează astăzi încă Australia, Canada şi celelalte colonii engleze. O asemenea autoadministrare provincială şi comunală este însă mult mai largă decît, de pildă, federalismul elveţian, unde cantonul este independent nu numai faţă de confederaţie, dar şi faţă de district şi comună. Administraţiile cantonale numesc autorităţile districtuale şi prefecţii, ceea ce nu se obişnuieşte în ţările de limbă engleză şi nu vom admite nici noi în viitor, după cum nu-i vom admite nici pe landraţii şi regierungsraţii din Prusia“ (comisarii, şefii de poliţie, guvernatorii, în general funcţionarii numiţi de sus). Engels propune în consecinţă ca punctul de program privitor la autoadministrare să fie formulat astfel: „Autoadministrare deplină în provincii“ (gubernii sau regiuni), „districte şi comune exercitată de către funcţionari aleşi prin vot universal. Înlăturarea tuturor autorităţilor locale şi provinciale numite de stat“[58].
În ziarul „Pravda“[59] (nr. 68 din 28 mai 1917), interzis de guvernul lui Kerenski şi al celorlalţi miniştri „socialişti“, am mai avut prilejul să arăt cum în această chestiune - şi fireşte că nici pe departe numai în această chestiune - reprezentanţii noştri aşa-zişi socialişti ai aşa-zisei democraţii aşa-zis revoluţionare au săvîrşit abateri flagrante de la democratism[*1]. Se înţelege că oamenii care s-au legat prin „coaliţie“ cu burghezia imperialistă au rămas surzi la aceste indicaţii.
Este foarte important de notat faptul că Engels combate, pe baza faptelor concrete şi a unui exemplu foarte precis, prejudecata deosebit de răspîndită, mai ales în rîndurile democraţiei mic-burgheze, cum că republica federativă înseamnă neapărat mai multă libertate decît cea centralistă. E o părere greşită. Faptele citate de Engels cu privire la republica centralistă franceză din 1792-1798 şi la republica federativă elveţiană dezmint această părere. Mai multă libertate a dat în realitate republica democratică centralistă decît cea federativă. Sau, cu alte cuvinte, cea mai mare libertate locală, regională etc. cunoscută în istorie a fost dată de republica centralistă, şi nu de cea federativă.
Acestui fapt, ca şi în general întregii probleme a republicii federative şi centraliste, precum şi a autoadministrării locale, nu i s-a dat şi nu i se dă destulă atenţie în propaganda şi agitaţia noastră de partid.
În introducerea la ediţia a 3-a a lucrării „Războiul civil din Franţa“ - introducere datată 18 martie 1891 şi publicată pentru prima oară în revista „Neue Zeit“ -, Engels, pe lîngă unele observaţii interesante, făcute în treacăt, cu privire la probleme legate de atitudinea faţă de stat, face un deosebit de sugestiv bilanţ al învăţămintelor Comunei[60]. Acest bilanţ, îmbogăţit de întreaga experienţă a perioadei de 20 de ani care despărţea pe autor de Comună şi îndreptat în special împotriva „credinţei superstiţioase în stat“ răspîndite în Germania, poate fi considerat pe bună dreptate ultimul cuvînt al marxismului în problema pe care o examinăm.
În Franţa - observă Engels - după fiecare revoluţie muncitorii erau înarmaţi; „de aceea, pentru burghezii aflaţi la cîrma statului, prima poruncă era dezarmarea muncitorilor. În consecinţă, fiecare revoluţie cîştigată de muncitori era urmată de o nouă luptă, care se termina cu înfrîngerea muncitorilor...“[61].
Bilanţul experienţei revoluţiilor burgheze este pe cît de scurt, pe atît de elocvent. Esenţa chestiunii - printre altele şi în ceea ce priveşte problema statului (clasa asuprită posedă ea arme?) - este sesizată aici în mod magistral. Tocmai această esenţă este ocolită cel mai frecvent atît de profesorii care se află sub influenţa ideologiei burgheze, cît şi de democraţii mic-burghezi. În revoluţia rusă din 1917, „menşevicului“, „pseudomarxistului“ Ţereteli i-a revenit onoarea (onoare de Cavaignac) de a lăsa să-i scape acest secret al revoluţiilor burgheze. În cuvîntarea sa „istorică“ din 11 iunie, Ţereteli, luîndu-l gura pe dinainte, a dat în vileag hotărîrea adoptată de burghezie de a dezarma pe muncitorii din Petrograd, prezentînd, bineînţeles, această hotărîre atît ca fiind a sa proprie, cît şi în general ca pe o necesitate „de stat“! Cuvîntarea istorică din 11 iunie a lui Ţereteli va constitui, desigur, pentru orice istoriograf al revoluţiei din 1917 una dintre cele mai concrete ilustrări ale modului în care blocul socialiştilor-revoluţionari şi al menşevicilor, condus de domnul Ţereteli, a trecut de partea burgheziei, împotriva proletariatului revoluţionar.
O altă observaţie făcută în treacăt de Engels, tot în legătură cu problema statului, se referă la religie. Se ştie că, pe măsură ce intra în putrefacţie, devenind tot mai oportunistă, social-democraţia germană aluneca tot mai des spre răstălmăcirea filistină a celebrei formule: „declararea religiei drept o chestiune privată“. Şi anume: această formulă era astfel interpretată ca şi cum problema religiei ar fi o chestiune privată şi în ceea ce priveşte partidul proletariatului revoluţionar!! Tocmai împotriva acestei complete trădări a programului revoluţionar al proletariatului s-a ridicat Engels, care, observînd în 1891 în partidul său numai foarte slabi germeni ai oportunismului, s-a exprimat de aceea cît se poate de prudent:
„Întrucît Comuna era compusă aproape numai din muncitori sau din reprezentanţi recunoscuţi ai muncitorimii, hotărîrile ei aveau şi ele un caracter net proletar. Comuna, fie că decreta reforme pe care numai din laşitate burghezia republicană nu le înfăptuise, dar care constituiau baza necesară pentru libertatea de acţiune a clasei muncitoare, ca, de pildă, traducerea în viaţă a principiului că pentru stat religia este o chestiune pur particulară, fie că adopta hotărîri în interesul direct al clasei muncitoare şi care în parte dădeau o lovitură puternică vechii ordini sociale“[62].
Engels a subliniat intenţionat cuvintele „în ceea ce priveşte statul“, căutînd să lovească în plin oportunismul german, care declara religia o chestiune privată în ceea ce priveşte partidul, coborînd astfel partidul proletariatului revoluţionar la nivelul celui mai vulgar filistinism „liber cugetător“, care e gata să admită că se poate rămîne în afara religiei, dar care dezice de sarcina luptei partinice împotriva opiului religios care prosteşte poporul.
Cel care va scrie în viitor istoria social-democraţiei germane şi va căuta cauzele profunde ale falimentului ei ruşinos din 1914 va găsi destul material interesant în legătură cu această problemă, începînd cu declaraţiile evazive din articolele lui Kautsky, conducătorul ideologic al partidului, declaraţii care deschideau larg uşa oportunismului, şi terminînd cu atitudinea partidului faţă de „Los-von-Kirche-Bewegung“ (mişcarea pentru despărţirea de biserică) din 1913[63].
Dar să vedem acum în ce fel făcea Engels, la douăzeci de ani după Comună, bilanţul învăţămintelor acesteia pentru proletariatul luptător.
Iată ce învăţăminte punea Engels pe primul plan:
„...Tocmai forţa represivă a guvernului centralizat de pînă atunci - armata, poliţia politică, birocraţia -, creată de Napoleon în 1798, preluată de atunci de fiecare nou guvern ca instrument bine venit, şi folosită împotriva adversarilor lui, tocmai această forţă urma să fie desfiinţată peste tot, aşa cum fusese desfiinţată la Paris.
Comuna a trebuit să recunoască din capul locului că clasa muncitoare, odată ajunsă la putere, nu putea continua să administreze cu vechea maşină de stat; că, pentru a nu pierde propria ei dominaţie, abia cucerită, această clasă muncitoare trebuia, pe de o parte, să înlăture vechea maşină de represiune folosită pînă atunci împotriva ei însăşi, iar pe de altă parte, să se asigure împotriva propriilor ei deputaţi şi funcţionari, declarîndu-i, fără nici o excepţie, revocabili în orice moment...“[64]
Engels subliniază o dată mai mult că nu numai intr-o monarhie, ci şi în republica democratică statul rămîne stat, adică îşi păstrează trăsătura specifică esenţială: a transforma pe deţinătorii funcţiilor publice, „slujitorii societăţii“, organele societăţii, în stăpîni ai acesteia.
„...Împotriva acestei transformări - inevitabilă în toate statele care au existat pînă acum - a statului şi a organelor de stat din slujitori ai societăţii în stăpîni ai societăţii, Comuna a folosit două mijloace infailibile. În primul rînd, ea a încredinţat toate funcţiile administrative, judecătoreşti, didactice unor persoane alese pe baza principiului eligibilităţii, care puteau fi revocate în orice moment de către cei care le-au ales. În al doilea rînd, orice funcţie - fie superioară, fie inferioară - era retribuită cu salarii egale cu salariile celorlalţi muncitori. Salariul cel mai ridicat pe care îl plătea în genere Comuna era de 6 000 de franci[*]. În felul acesta erau pe de-a-ntregul stăvilite carierismul şi arivismul, chiar făcînd abstracţie de mandatele imperative ale delegaţilor în corpurile reprezentative, introduse, în plus, de către Comună...“[66]
Engels se apropie aici de interesanta limită unde democraţia consecventă, pe de o parte, se transformă în socialism şi, pe de altă parte, cere socialismul. Căci pentru desfiinţarea statului este necesară transformarea funcţiilor publice în operaţii de control şi de evidenţă atît de simple, încît să fie accesibile şi la îndemîna imensei majorităţi a populaţiei, iar apoi a absolut întregii populaţii. Iar înlăturarea completă a carierismului cere ca „onorabila“ slujbă de stat, fie ea chiar şi nerentabilă, să nu poată servi drept trambulină pentru a sări în funcţiile foarte rentabile din cadrul băncilor şi al societăţilor pe acţiuni, cum se întîmplă de regulă în toate ţările capitaliste, chiar şi în cele mai libere.
Dar Engels nu face greşeala pe care o săvîrşesc, de pildă, alţi marxişti în problema dreptului naţiunilor la autodeterminare: se pretinde că acest drept ar fi în regimul capitalist cu neputinţă, iar în socialism de prisos. O atare afirmaţie, spirituală în aparenţă, dar greşită în realitate, ar putea fi repetată referitor la oricare din instituţiile democratice, inclusiv la retribuirea modestă a funcţionarilor, căci democratismul consecvent pînă la capăt este cu neputinţă în capitalism, iar în socialism va dispărea treptat orice democraţie.
Acesta este un sofism care seamănă cu vechea glumă: va deveni oare cineva chel dacă va avea cu un fir de păr mai puţin?
Dezvoltarea democraţiei pînă la capăt, căutarea formelor unei atari dezvoltări, verificarea acestora în practică etc, toate acestea alcătuiesc una dintre sarcinile integrante ale luptei pentru revoluţia socială. Luat izolat, nici un fel de democratism nu va aduce socialismul, dar în viaţă democratismul nu va fi niciodată „luat izolat“, ci va fi „luat împreună“, va exercita influenţă şi asupra economiei, va stimula transformarea acesteia, va suferi influenţa dezvoltării economice etc. Aceasta e dialectica istoriei vii.
Engels continuă :
„...Această sfărîmare (Sprengung) a puterii de stat de pînă acum şi înlocuirea ei printr-una nouă, cu adevărat democratică, este descrisă în mod amănunţit în capitolul al treilea din «Războiul civil». A fost totuşi nevoie să mai insistăm aici pe scurt asupra unor trăsături ale acestei înlocuiri, pentru că tocmai în Germania credinţa superstiţioasă în stat a trecut din filozofie în conştiinţa generală a burgheziei şi chiar a multor muncitori. Potrivit reprezentării filozofice, statul este «realizarea ideii», sau, tradus în limba filozofilor, împărăţia domnului pe pămînt, domeniul în care se realizează sau trebuie să se realizeze adevărul etern şi dreptatea eternă. Aceasta dă naştere la o venerare superstiţioasă a statului şi a tot ceea ce are vreo legătură cu statul, venerare care prinde cu atît mai uşor rădăcini cu cît oamenii s-au deprins din copilărie să-şi închipuie că treburile şi interesele comune ale întregii societăţi nu ar putea fi rezolvate altfel decît au fost rezolvate pînă în prezent, adică de către stat şi funcţionarii lui bine plătiţi. Oamenii cred că, dacă s-au eliberat de credinţa în monarhia ereditară şi devin adepţi ai republicii democratice, au făcut un pas nespus de îndrăzneţ. În realitate însă, statul nu este altceva decît o maşină pentru reprimarea unei clase de către altă clasă, şi anume în republica democratica nu mai puţin decît în monarhie, iar în cel mai bun caz el nu-i decît o racilă lăsată moştenire proletariatului care a învins în lupta pentru dominaţia de clasă, o racilă ale cărei laturi mai rele, proletariatul victorios, la fel ca şi Comuna, va trebui să le reteze imediat, pînă ce o generaţie crescută în condiţii sociale noi, libere, va fi în stare să se descotorosească de toată şandramaua pe care o reprezintă statul“[67].
Engels a pus în gardă pe germani ca, în cazul înlocuirii monarhiei prin republică, să nu uite principiile socialismului în problema statului în general. Avertismentele lui pot fi considerate acum ca o lecţie dată direct domnilor Ţereteli şi Cernovi, care au manifestat în practica lor „de coaliţie“ o credinţă superstiţioasă în stat şi o venerare superstiţioasă a acestuia!
Încă două observaţii: 1) Dacă Engels afirmă că în republica democratică statul este „nu mai puţin“ ca în monarhie „o maşină pentru asuprirea unei clase de către altă clasă“, acest lucru, nu înseamnă cîtuşi de puţin că forma de asuprire ar fi indiferentă proletariatului, aşa cum „predică“ unii anarhişti. O formă mai largă, mai liberă, mai făţişă a luptei de clasă şi a asupririi de clasă constituie pentru proletariat o înlesnire uriaşă în lupta pentru desfiinţarea claselor în general.
2) De ce numai o nouă generaţie va fi în stare să se descotorosească de toată această vechitură pe care o reprezintă statul? Această problemă este legată de cea a înlăturării democraţiei, la care trecem acum.
Engels a trebuit să se pronunţe în această problemă în legătură cu inexactitatea din punct de vedere ştiinţific a denumirii de „social-democrat“.
În prefaţa scrisă la o culegere de articole ale sale din 1870-1880, cuprinzînd diferite teme cu un conţinut în cea mai mare parte „internaţional“ („Internationales aus dem «Volksstaat»“), prefaţă datată 3 ianuarie 1894 şi scrisă, prin urmare, cu un an şi jumătate înainte de moartea sa, Engels arată că în toate articolele sale este folosit cuvîntul „comunist“, şi nu „social-democrat“, pentru că social-democraţi îşi ziceau pe atunci proudhoniştii în Franţa şi lassalleenii în Germania.
...“Pentru Marx şi pentru mine era de aceea imposibil să folosim, pentru a defini poziţia noastră specială, un termen susceptibil de atîtea înţelesuri. Acum situaţia s-a schimbat şi denumirea poate fi acceptată, deşi rămîne inexactă cînd este vorba de un partid al cărui program economic nu este pur şi simplu socialist în general, ci chiar comunist, şi al cărui scop politic final este desfiinţarea statului, prin urmare şi a democraţiei. Denumirile adevăratelor partide politice nu le corespund însă niciodată întru totul; partidul se dezvoltă, numele rămîne.“[68]
La apusul vieţii sale, dialecticianul Engels rămîne credincios dialecticii. Noi, Marx şi cu mine, spune el, am avut pentru partid o denumire minunată, exactă din punct de vedere ştiinţific, dar n-a existat un partid adevărat, adică un partid proletar de masă. Acum (la sfîrşitul secolului al XIX-lea) există un partid adevărat, dar denumirea lui este inexactă din punct de vedere ştiinţific. Nu-i nimic, „o să meargă“, numai să se dezvolte partidul, numai să nu-i rămînă ascunsă lui însuşi inexactitatea ştiinţifică a denumirii sale şi să nu-l împiedice să se dezvolte în direcţia justă!
Se prea poate ca vreun om cu haz să vrea să ne consoleze şi pe noi, bolşevicii, aşa cum face Engels: avem un partid adevărat, care se dezvoltă foarte bine: „o să meargă“ chiar şi un cuvînt atît de pocit şi lipsit de sens cum e cuvîntul „bolşevic“, care nu exprimă absolut nimic altceva în afară de faptul pur întîmplător că la Congresul de la Bruxelles-Londra din 1903 noi am avut majoritatea... Poate acum, cînd prigoana dezlănţuită în iulie şi august împotriva partidului nostru de către republicani şi de către democraţia „revoluţionară“ mic-burgheză a făcut ca cuvîntul „bolşevic“ să se bucure de stima întregului popor şi cînd prigoana a mai marcat, pe lîngă aceasta, un atît de uriaş pas istoric înainte săvîrşit de partidul nostru în dezvoltarea lui reală, poate că şi eu aş şovăi în legătură cu propunerea mea din aprilie de a schimba denumirea partidului nostru[*2]. Poate că aş propune tovarăşilor mei un „compromis“: să ne numim partid comunist şi să lăsăm în paranteză cuvîntul bolşevici...
Dar problema denumirii partidului este incomparabil mai puţin importantă decît problema atitudinii proletariatului revoluţionar faţă de stat.
În raţionamentele obişnuite asupra statului se comite mereu o greşeală împotriva căreia Engels ne pune în gardă aici şi pe care noi am menţionat-o, în treacăt, în expunerea de mai sus. Anume: se uită mereu faptul că desfiinţarea statului înseamnă, în acelaşi timp, şi desfiinţarea democraţiei, că dispariţia treptată a statului înseamnă dispariţia treptată a democraţiei.
La prima vedere, o asemenea afirmaţie pare foarte ciudată şi de neînţeles; s-ar putea chiar ca la unii să se nască temerea: nu cumva aşteptăm ivirea unei ordini sociale în care nu va fi respectat principiul supunerii minorităţii faţă de majoritate, dat fiind că democraţia constituie tocmai recunoaşterea acestui principiu?
Nu. Democraţia nu este identică cu supunerea minorităţii faţă de majoritate. Democraţia este un stat care recunoaşte supunerea minorităţii faţă de majoritate, adică o organizaţie pentru constrîngerea sistematică a unei clase de către altă clasă, a unei părţi din populaţie de către cealaltă.
Noi ne punem ca scop final desfiinţarea statului, adică a oricărei constrîngeri organizate şi sistematice şi, în general, a oricărei constrîngeri a oamenilor. Noi nu aşteptăm ivirea unei ordini sociale în care nu va fi respectat principiul supunerii minorităţii faţă de majoritate. Dar, tinzînd spre socialism, noi sîntem convinşi că acesta se va transforma în comunism, iar legat de aceasta va dispărea în general orice necesitate de a recurge la constrîngerea oamenilor, orice necesitate de subordonare a unui om faţă de altul, a unei părţi a populaţiei faţă de alta, deoarece oamenii se vor deprinde să respecte condiţiile elementare ale vieţii sociale fără constrîngere şi fără subordonare.
Tocmai pentru a sublinia acest element al deprinderii, Engels vorbeşte de o nouă generaţie, care, „crescută în condiţii sociale noi, libere, va fi în stare să se descotorosească de toată şandramaua pe care o reprezintă statul“[69], să se descotorosească de orice stat, inclusiv de statul democrat-republican.
Pentru a lămuri acest lucru este necesar să analizăm problema bazelor economice ale dispariţiei treptate a statului.
[*] Nominal această sumă reprezintă aproape 2.400 de ruble, iar la cursul actual circa 6.000 de ruble. Într-un mod cu totul de neiertat procedează acei bolşevici care propun, de exemplu, pentru consilierii dumelor orăşeneşti un salariu de 9.000 de ruble, în loc de a propune introducerea pe tot cuprinsul statului a unui salariu de maximum 6.000 de ruble - sumă suficientă[65]. [Nota lui Lenin]
[40]. Vezi K Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 211-291. - Nota red. Editurii Politice
[41]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 228-129. - Nota red. Editurii Politice
[42]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 286. - Nota red. Editurii Politice
[43]. Blanquiştii - partizanii unui curent din mişcarea socialistă franceză, în fruntea căruia se afla Louis-Auguste Blanqui (1805-1881), eminent revoluţionar, reprezentant de seamă al comunismului utopic francez. - Nota red. Editurii Politice
[44]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 270. - Nota red. Editurii Politice
[45]. Este vorba de articolul lui K. Marx „Indiferentismul politic“ şi de articolul lui F. Engels „Despre autoritate“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 303-308 şi 309-312). - Nota red. Editurii Politice
[46]. Vezi F. Engels. „Despre autoritate“ (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 311. - Nota red. Editurii Politice
[47]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 3-10. - Nota red. Editurii Politice
[48]. Vezi K. Marx. „Critica Programului de la Gotha“ (K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 12-34). - Nota red. Editurii Politice
[49]. Este vorba de lucrarea lui K. Marx „Mizeria filozofiei“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 65-179). - Nota red. Editurii Politice
[50]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 7. - Nota red. Editurii Politice
[51]. Programul de la Erfurt - programul Partidului social-democrat din Germania, adoptat în octombrie 1891, la Congresul de la Erfurt. Programul de la Erfurt a reprezentat un pas înainte în comparaţie cu Programul de la Gotha (1875). La baza lui a fost pusă teoria marxistă a pieirii inevitabile a modului de producţie capitalist şi a înlocuirii lui cu modul de producţie socialist; programul sublinia necesitatea pentru clasa muncitoare de a duce lupta politică, arăta rolul partidului ca conducător al acestei lupte etc. Dar şi Programul de la Erfurt conţinea o serie ele concesii serioase făcute oportunismului. F. Engels a făcut o critică amplă a proiectului de Program de la Erfurt în lucrarea sa „Observaţii critice pe marginea proiectului de program social-democrat din 1891“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 220-234). - Nota red. Editurii Politice
[52]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 226. - Nota red. Editurii Politice
[53]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 227-228. - Nota red. Editurii Politice
[54]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 228. - Nota red. Editurii Politice
[55]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 228. - Nota red. Editurii Politice
[56]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 228-229. - Nota red. Editurii Politice
[57]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 230. - Nota red. Editurii Politice
[58]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 230-231. - Nota red. Editurii Politice
[59]. „Pravda“ - cotidian bolşevic legal; primul număr a apărut la Petersburg în ziua de 22 aprilie (5 mai) 1912.
Din punct de vedere ideologic, „Pravda“ era condusă de Lenin; el scria aproape zilnic articole pentru ziar, dădea directive redacţiei. El cerea ca ziarul să fie scris într-un spirit combativ, revoluţionar.
O mare parte din munca organizatorică a partidului era concentrată la redacţia ziarului „Pravda“. - Nota red. Editurii Politice
[*1] Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 32, Bucureşti, Editura politică, 1964, ed. a doua, p. 232-235. - Nota trad. Editurii Politice
[60]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965.
[61]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 183-184. - Nota red. Editurii Politice
[62]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 187. - Nota red. Editurii Politice
[63]. Los-von-Kirche-Bewegung (mişcarea pentru despărţirea de biserică), cunoscută şi sub denumirea de Kirchen-austrittsbewegung (mişcarea pentru ieşirea din biserică), a căpătat în Germania, înaintea primului război mondial, un caracter de masă. În ianuarie 1914 revista „Die Neue Zeit“ a publicat articolul revizionistului Paul Göre „Kirehenaustrittsbewegung und Sozialdemokratie“, care a marcat începerea unor discuţii în problema atitudinii pe care Partidul social-democrat german trebuia să o adopte faţă de această mişcare. În cursul discuţiilor, militanţii de seamă ai social-democraţiei germane nu l-au combătut pe Göre, care afirmase că partidul trebuie să păstreze o atitudine de neutralitate faţă de mişcarea pentru ieşirea din biserică şi să interzică membrilor săi să desfăşoare, în numele partidului, propagandă antireligioasă şi antibisericească. - Nota red. Editurii Politice
[64]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 191. - Nota red. Editurii Politice
[65]. Cifrele citate de V. I. Lenin, referitoare la salariile admisibile, sînt exprimate în bani hîrtie la cursul din a doua jumătate a anului 1917.
În anii primului război mondial, rubla de hîrtie se devalorizase considerabil. - Nota red. Editurii Politice
[66]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 192. - Nota red. Editurii Politice
[67]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 192-193. - Nota red. Editurii Politice
[68]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 412-413. - Nota red. Editurii Politice
[*2] Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 31, Bucureşti, Editura politică, 1964, ed. a doua, p. 103, 112, 118. - Nota trad. Editurii Politice
[69]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 192-193. - Nota red. Editurii Politice